O lumină pentru Franţa, dar şi pentru istoria baletului. Regele Soare restabilește „perfecțiunea dansului”

În 1661, Ludovic al XIV-lea a întemeiat Academia Regală de Dans, instituţie profesionistă la conducerea căreia se afla Pierre Beauchamp, maestrul de balet al Regelui și al Curții, rolul declarat al noii academii fiind acela de a „restabili perfecțiunea dansului”. Beauchamp a pus bazele primului ansamblu de balet, care cuprindea un număr mult mai mic de membri decât astăzi: doar doisprezece dansatori. Inițial, bărbații dansau în travesti și rolurile feminine. În 1681, pe scenă au dansat pentru prima oară femei, primele patru dansatoare profesioniste, în spectacolul Le Triomphe de l’Amour (Triumful dragostei), singurul nume rămas în istorie fiind cel al domnișoarei de la Fontaine (al cărei prenume nu îl cunoaștem).

În 1669 a luat naştere şi Academia Regală de Muzică, în fruntea căreia se afla Lully. Aceste două instituţii s-au unit ulterior, formând Academia Regală de Muzică şi Dans, predecesoare a Operei pariziene. În 1672, Lully a creat propria sa academie de dans în cadrul instituției. Chiar dacă era creată după cea înființată în 1661 de Regele Soare, Academia lui Lully a marcat istoria dansului: ea a devenit astăzi Baletul Operei din Paris.

De la dansul de Curte la baletul profesionist

La 31 de ani, în 1670, Regele Soare a încetat să mai danseze în spectacole și curtenii săi i-au urmat exemplul. Începând din acest moment, baletul de Curte lăsa cale liberă dezvoltării baletului profesionist. Este categoric perioada în care dansul evoluează la un cu totul alt nivel datorită profesionalizării. Artiștii special pregătiți pentru această meserie ridică implicit calitatea spectacolelor de balet interpretate până atunci de amatori. Cu toate acestea, anumite roluri de zei sau eroi reveneau în continuare celor din clasele înstărite.

Aceasta este și perioada în care se naște și ideea înlocuirii scenei înconjurate de public din trei părți, scena elisabetană, cu cea italiană. Aici spectatorii privesc dintr-o singură perspectivă, din fața scenei, care devine încadrată ca într-o ramă. Tehnica de dans din epocă, redată de coregraful francez Raoul Feuillet în lucrarea sa Chorégraphie (1700), includea mulţi paşi şi multe poziţii care se folosesc şi astăzi. Se încerca realizarea unui sistem de notare la fel de exact precum cel din muzică, ceea ce nu s-a reușit niciodată la același nivel de exactitate.

Spre final de secol XVII și început de secol XVIII, declamarea sau recitarea în momentele dintre dansuri a devenit parte cântată, născându-se astfel așa-numitele balete melodramatice, din care s-a dezvoltat ulterior opera. Aceste spectacole de operă-balet puneau accentul în aceeaşi măsură pe cântat şi pe dansat. Din această categorie face parte şi celebra lucrare a compozitorului francez Jean Philippe Rameau, Les Indes galantes (Indiile galante, 1735).

Baletele romantice

Cu doi ani înainte de moartea sa, în 1713, în cadrul operei pariziene, Regele Soare deschide o şcoală de balet, astfel încât opera să aibă la dispoziţie suficienți dansatori profesioniști în spectacole. Primele mari balerine rămase în istorie au fost Marie-Anne Cupis de Camargo și Marie Sallé, care au marcat prima parte a secolului al XVIII-lea. Până atunci se considerase complet indecent ca o femeie să permită să i se vadă gleznele, deci rochiile erau până în pământ, iar anumite mișcări, precum săriturile, erau de neconceput. Treptat, balerinele au renunţat la costumele complicate, care nu le permiteau o gamă suficient de largă de mișcări, şi la încălţămintea cu toc, ce le împiedica să realizeze sărituri. Așa au apărut fuste mai scurte, mai lejere şi pantofi fără toc și mai uşori.

Până la apariția poantelor – pantofii speciali de dans, cu vârful întărit – mai aveau să treacă însă aproximativ o sută de ani: abia în 1832, baletul La Sylphide și prim-balerina Marie Taglioni marchează o revoluție în tehnica de dans și instaurează „domnia” baletului în poante.

Pe lângă dans în sine și muzică, o atenție tot mai mare începe să fie acordată costumelor și decorului, toate sprijinindu-se pe firul narativ, care este baza noilor spectacole de balet. Montările încep să spună o poveste, să se ridice treptat peste nivelul de momente vag legate tematic, ce cuprind doar înșiruiri de mișcări.

Baletul evoluează și atinge o nouă perioadă de înflorire în epoca romantică, când spectacolul de dans devine o întreagă lume, plină de magie. Povești de dragoste și, adesea, legende inspirate din folclorul țărilor europene au născut firul narativ mai complex din spatele marilor balete romantice. Dansul devine treptat o invitație la călătorie, la evadare: universul creat de spectacole exercită o atracție irezistibilă pentru spectator.