⬆

Cum era să moară Ion Creangă în urma epidemiei de holeră: „... m‑a frământat, m‑a zgârcit cârcel și-mi ardea sufletul în mine de sete”

Autor: Redacția

În frumoasele sale Amintiri, Ion Creangă ajunge şi la povestea holerei care năpădise Moldova în 1848. Avea 11 ani pe‑atunci şi trata în glumă „boliştea“. Dar când el însuşi s‑a îmbolnăvit, „doftorii satului“ l‑au frecat bine cu oţet şi leuştean şi l‑au înfăşurat într‑o pânză cu „hoştine fierbincioase“.

„Şi, după cum am cinste a vă spune, multă vorbă s‑a făcut între tata şi mama pentru mine, până ce a venit în vara aceea, pe la august, şi cinstita holeră de la ’48 şi a început a secera prin Humuleşti în dreapta şi‑n stânga, de se auzea numai chiu şi vai în toate părţile. Şi eu, neastâmpărat cum eram, ba ieşeam la pârleaz când trecea cu mortul pe la poarta noastră şi‑l boscorodeam cu cimilitura: «Chiţigaie, gaie, ce ai în tigaie?/ Papa puilor duc în valea socilor./ Ferice de gangur, că şede într‑un vârf de soc / Şi se roagă rugului, şi se‑nchină cucului! / Nici pentru mine, nici pentru tine; / Ci pentru budihacea de la groapă, / Să‑i dai vacă de vacă şi doi boi să tacă». Ba îl petreceam până la biserică şi apoi veneam acasă cu sânul încărcat de covrigi, mere turture, nuci poleite, roşcove şi smochine din pomul mortului, de se cruceau tata şi mama când mă vedeau cu dânsele.

Şi ca să mă scape de belea, m‑au trimes la stână în dumbrava Agapiei, lângă podul Cărăgiţei, unde erau şi oile noastre, să şed acolo până s‑a mai potoli boliştea. Însă peste noapte a şi dat holera peste mine şi m‑a frământat şi m‑a zgârcit cârcel, şi‑mi ardea sufletul în mine de sete şi ciobanii şi baciul habar n‑aveau de asta, numai se întorceau pe ceea parte în ţipetele mele şi horcăiau mereu. Iară eu mă târâiam cum puteam până la fântână, în dosul stânei, şi pe nimică pe ceas beam câte‑un cofăiel întreg de apă. Pot zice că în noaptea aceea la fântână mi‑a fost masul, şi n‑am închis ochii nici cât ai scăpăra din amânar.

Abia despre ziuă s‑a îndurat Vasile Bordeianu, strungarul nostru, de s‑a dus în Humuleşti, cale de două ceasuri cu piciorul, şi a înştiinţat pe tata de a venit cu căruţa şi m‑a luat acasă. Şi pe drum, necontenit ceream apă, iar tata mă amâna cu momele de la o fântână la alta, până a dat Dumnezeu de am ajuns în Humuleşti. Şi când colo, doftorii satului, moş Vasile Ţandură şi altul, nu‑mi aduc aminte, erau la noi acasă şi prăjeau pe foc într‑un ceaun mare nişte hoştine cu său. Şi după ce mi‑au tras o frecătură bună cu oţet şi leuştean, mi‑aduc aminte ca acum, au întins hoştinele fierbincioase pe o pânzătură şi m‑au înfăşat cu ele peste tot, ca pe un copil; şi nu pot şti cât a fi trecut la mijloc până ce am adormit mort, şi de‑abia a doua zi pe la toacă m‑am trezit sănătos ca toţi sănătoşii; Dumnezeu să odihnească pe moş Ţandură şi pe tovarăşul său!

Şi, vorba ceea: «Lucrul rău nu piere cu una, cu două». Până‑n sară, am şi colindat mai tot satul, ba şi pe la scăldat am tras o raită cu prietenul meu Chiriac al lui Goian, un lainic şi un pierde‑vară ca şi mine. Dar tata nu mi‑a zis atunci nimică: m‑a lăsat în voia mea pentru o bucată de vreme“.