Cum a ajuns Gibraltarul în posesia Marii Britanii?

Între Marea Britanie și Spania există un conflict vechi de trei secole:problema Gibraltarului și a jurisdicției asupra apelor din jurul acestei regiuni. Puțini europeni cunosc însă istoria Gibraltarului și cum a ajuns în posesia Marii Britanii.

Pentru a afla această istorie trebuie să ne întoarcem înapoi în timp cu trei secole, în anul 1713, când se semneaă Tratatul de la Utrecht prin care, între alte prevederi, Spania cedează Marii Britanii Gibraltarul.

De atunci, acest teritoriu a avut, în politica britanică, o poziție ambiguă. De șapte ori în primii 15 ani de stăpânire engleză, guvernanții de la Londra s-au gândit să renunțe la el. Îsnsă în acea perioadă, în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, relațiile dintre Spania și Anglia s-au deteriorat treptat, iar englezii sperau la o cucerire a marelui imperiu spaniol din Lumea Nouă. Conflictul a escaladat în izbucnirea unui război, în 1739, cunoscut drept Războiul pentru Urechea lui Jenkins. În acei ani în care societatea engleă era cuprinsă de febra războiului și de sentimente antispaniole, Gibraltarul a devenit posesiunea favorită a englezilor căci, indiferent de valoarea sa militară, era considerat un ghimpe în coasta inamicului.

În timpul domniei sale, regele George III s-a plâns constant de dușmănia permanentă existentă între Marea Britanie și Spania, și spera să scape de sursa acestui conflict. Șansa sa a venit în 1783, în urma Războiului de Independență American, când Marea Britanie a fost obligată să cedeze Spaniei Florida și insula Menorca. Două lucruri l-au oprit pe George III să renunțe la Gibraltar. Mai întâi, faptul că acest teritoriu devenise simbolul rezistenței naționale, căci între 1779 și 1782 garnizoana staționată acolo a fost supusă unui asediu îndelungat, iar Marina Regală a depus eforturi monumentale pentru a rupe blocada spaniolă. Astfel, opinia publică nu ar fi tolerat trădarea acestui eroism. Apoi, în mod ironic, francezii au susținut vehement poziția britanică din peninsula Iberică, știind că vor avea de câștigat de pe urma tensiunilor anglo-spaniole.

Dar care este adevărata valoare militară a Gibraltarului?

În trecut, era un fapt recunoscut pe plan continental că Marea Britanie avea nevoie să fie prezentă în regiune pentru a putea fi considerată o mare putere navală. De aceea, navele de război britanice erau active în zona strâmtorii Gibraltar încă din secolul al XVII-lea, însoțind navele comerciale care circulau în Meditarana pentru a le apăra împotriva atacurilor corsarilor berberi. Între 1661 și 1684, Marina Regala a folosit portul Tanger, atunci o posesiune engleză, dar ulterior s-a reorientat către alte porturi mai utile din punct de vedere strategic, precum Cadiz, Magala, Messina sau orașele malteze. După tratatul de la Utrecht, Marea Britanie a primit insula Menorca, care avea un port important, stabilindu-și astfel dominația asupra Mediteranei de vest. Apoi, stăpânind Menorca și Gibraltarul, Marina engleză putea asigura bunul mers al comerțului mediteranean și, în același timp, putea controla flota franceză de la Toulon și să amenințe permanent Spania.

Când, în 1798, Nelson a trecut Strâmtoarea Gibraltarului și a intrat în Mediterana, a revenit în marea în care englezii nu mai avuseseră acces de un an. Când mica flotilă a lui Nelson l-a urmărit pe Napoleon în vara lui 1798, Marina engleză nu a avut nicio bază de sprijin la est de Gibraltar, dar ulterior, marea victorie de pe Nil a lui Nelson a restabilit dominația britanică asupra Mediteranei. Revenirea în forță a britanicilor nu ar fi fost însă posibilă fără Gibraltar. Amiralul St. Vincent a subliniat rolul esențial al Gibraltarului atunci când a zis că singurul său folos este „de a aproviziona Marina Marii Britanii, permițându-i prin urmare să mențină imperiul în apele adiacente”.

Astfel, Gibraltarul nu a fost util doar ca un loc de unde se putea închide Strâmtoarea, ceea ce era practic imposibil, dar mai ales ca punct de lansare a unor operațiuni navale. Așadar, nu e o coincidență faptul că multe din marile bătălii ale Marinei Regale, inclusiv St. Vincent și Trafalgar, au avut loc în apropiere.

Apoi, în 1805, navele amiralului francez Villeneuve au fost observate încercând să treacă Strâmtoarea, în ceea ce avea să fie prima încercare a lui Napoleon de a invada Marea Britanie. Informațiile au ajuns imediat la Nelson, care a plecat în urmărirea lui Villeneuve, marcând astfel începutul campaniei de la Trafalgar.

În secolul al XIX-lea, Gibraltarul a devenit simbolul dominației maritime a Marii Britanii. Însă spre sfârșitul veacului, viitorul acestui teritoriu era din nou incert. În epoca tunurilor de rază lungă și a războiului sumbarin, Gibraltarul părea să devină o posesiune imposibil de pătrat. Cu toate acestea, sistemul defensiv a fost modernizat, iar în 1906 aici a fost instalată Flota Atlanticului.

De multe ori, importanța Gibraltarului a fost apreciată pe măsură doar în momentele de criză ale Marii Britanii. În Al Doilea Război Mondial, Gibraltarul a devenit poarta de intrare a englezilor într-o Mediterană ostilă, și le-a permis Aliaților să rămână în joc în lupta pentru Mediterană și să susțină campaniile din Africa de Nord. Gibraltarul și-a dovedit însă importanța crucială mai ales în Bătălia Atlanticului, când navele de război britanice s-au putut adăposti aici.

Astăzi, valoarea strategică a Gibraltarului pentru englezi aproape că a dispărut, însă guvernul de la Londra nici că e dispus să renunțe la acest teritoriu, chiar dacă relațiile cu Spania au de suferit. E de reținut însă că populația locală a respins în două rânduri, mai întâi în 1967, apoi în 2002 (cu 98% din voturi), ideea unei suveranități spaniole.

Ben Wilson, Gibraltar:A Rock and a Hard Place, în „History Today”, vol. 63, nr. 10, 2013