⬆

Miniatură din „Bestiarul din Aberdeen”, care înfățișează un tigru

Credințele supranaturale ale oamenilor din Evul Mediu: de la elfi și zâne la răpiri și morți-vii

Autor: Anne Lawrence-Mathers

Oamenii din Evul Mediu au reputația de a fi fost superstițioși, iar multe dintre fenomenele supranaturale descrise în cronicile medievale, în relatările despre miracole și în romanele cavalerești continuă să existe și în cultura modernă. Să ne gândim la fantome, vârcolaci, demoni, vampiri, zâne și vrăjitoare. Însă, în timp ce astăzi (aproape) toată lumea consideră aceste ființe drept pură ficțiune, în Evul Mediu mulți oameni credeau în existența lor.

Teologii creștini acceptau existența supranaturalului, clasificând aceste ființe, în linii mari, drept „îngeri căzuți”, care considerau omenirea un câmp de luptă în conflictul lor permanent cu Dumnezeu. Puterea lor extraordinară le permitea chiar să se înfățișeze sub forma unor divinități, inclusiv a zeilor și zeițelor păgâne. Se credea că luau înfățișări monstruoase mai ales atunci când revendicau sufletele celor damnați sau când erau învinși de un conducător creștin.

În schimb, creaturile supranaturale mai mici și mai puțin puternice, cunoscute în engleza veche și mijlocie sub numele de „elfi”, aveau explicații mult mai puțin clare.

Elfii, zânele și sirenele

Elfii medievali nu erau, de regulă, la fel de puternici precum ființele fascinante imaginate câteva secole mai târziu de J.R.R. Tolkien. În unele relatări, aceștia se confundau cu demonii, iar în altele, cu zânele.

Pentru preotul englez Layamon, din secolul al XIII-lea, elfii (alven) erau cei care îi ofereau regelui Arthur daruri magice și care, sub înfățișarea unor femei frumoase, îl purtau pe acesta pe insula mitică Avalun, pentru a-l vindeca. Totuși, Layamon avea grijă să precizeze că aceasta era credința „britonilor” (populație de origine celtică), pe care el doar o consemna.

Zânele au apărut pentru prima dată în relatările redactate în limba franceză și s-au contopit rapid cu alte categorii de ființe supranaturale. Se pare că aveau o înfățișare mai apropiată de cea umană decât elfii, deși aripile au fost adăugate ulterior.

Ele reprezentau o categorie distinctă în cadrul unui grup numeros de creaturi feminine supranaturale și seducătoare, care atrăgeau bărbații în relații periculoase. Poate cea mai cunoscută dintre acestea este zâna Melusina, strâns legată de apă.

Melusina. Miniatură din secolul al XV-lea Foto: © Bibliothèque nationale de France / Wikimedia Commons, Public domain

Melusina era jumătate femeie, jumătate șarpe, fiind în același timp frumoasă și puternică. Ea i-a adus soțului său muritor prosperitate și numeroși fii, dar i-a interzis acestuia să o vadă într-un anumit moment al săptămânii (sâmbăta). Când soțul și-a încălcat promisiunea, adevărata înfățișare a Melusinei a fost dezvăluită, iar aceasta a plecat pentru totdeauna.

Nu se știe cu certitudine dacă autorii cronicilor și cititorii care apreciau asemenea povești credeau întru totul în veridicitatea lor, însă este foarte probabil ca zânele să fi fost considerate mai reale în Evul Mediu decât în prezent.

Răpiri și miracole medievale

Pentru oamenii din Evul Mediu, elfii, zânele și sirenele locuiau într-un teritoriu ambiguu, situat la granița dintre realitate și ficțiune. Același lucru se poate spune și despre ființele misterioase care răpeau oameni neștiutori, adesea femei, și îi duceau în regiuni stranii și înfricoșătoare. Cei care susțineau că trecuseră prin asemenea experiențe credeau că acestea erau reale, deși moraliștii vremii le condamnau drept iluzii demonice.

Ridicarea oamenilor la mari înălțimi, deasupra Pământului, este o temă recurentă în scrierile medievale, inclusiv în poveștile despre vrăjitoare care zburau în mod deliberat pe spinarea animalelor. Aceste relatări despre răpiri ar putea fi comparate cu mărturiile moderne privind presupusele răpiri extraterestre.

În timp ce poveștile despre răpirile săvârșite de zâne erau uneori respinse ca simple iluzii, relatările despre miracolele sfinților și despre fenomenele naturale extraordinare erau, de regulă, acceptate ca adevărate. Am putea fi tentați să comparăm puterile sfinților făcători de minuni cu cele ale supereroilor moderni, însă miracolele erau considerate manifestări directe ale puterii lui Dumnezeu, în timp ce supereroii sunt, de obicei, rezultatul unor realizări științifice sau tehnologice duse la extrem.

Un exemplu deosebit de spectaculos a fost consemnat în Viața Sfintei Modwenna (o prințesă irlandeză și stareță din perioada timpurie a Evului Mediu), scrisă de abatele Geoffrey de Burton în jurul anilor 1120–1150. În relatarea sa, doi arendași ai abației din Burton au provocat un conflict violent între abate și contele Roger de Poitou. Instigatorii au murit subit și au fost înmormântați în grabă, însă se pare că au reapărut la apus, purtându-și propriile sicrie, înainte de a se transforma în animale înspăimântătoare.

Potrivit relatării, acești „revenanți” (spirite sau cadavre readuse la viață) au adus moartea în sat, doar trei persoane rămânând în viață. Când mormintele celor decedați au fost deschise, trupurile lor au fost găsite intacte, dar acoperite de sânge. După ce a fost prezentată o scuză oficială abației și sfintei, cadavrele au fost supuse unui ritual de dezmembrare, iar inimile le-au fost arse. Se pare că acest ritual a dus la alungarea unui spirit malefic și la însănătoșirea țăranilor supraviețuitori.

Minunile naturii

„Minunile naturii” erau fenomene medievale considerate părți integrante ale creației divine, dar care nu puteau fi explicate științific. Multe dintre creaturile descrise în bestiare (enciclopedii medievale despre animale reale și mitologice) se încadrau în această categorie, precum dragonii, unicornii și baziliscii.

Baziliscul și nevăstuica. Gravură de Marcus Gheeraerts cel Bătrân Foto: © Wikimedia Commons, Public domain

Dragonii și unicornii continuă să fie personaje îndrăgite în literatura fantastică de astăzi, însă baziliscii sunt mai puțin cunoscuți, deși unul uriaș s-a dovedit cândva un adversar înfricoșător pentru Harry Potter. Se spunea despre bazilisci că erau atât de veninoși, încât mirosul lor, respirația lor de foc și chiar privirea lor puteau ucide.

Existența lor era consemnată nu doar în bestiare, ci și de filosoful și botanistul roman Pliniu, în lucrarea sa Istoria naturală (scrisă în jurul anului 77 d.Hr.). Potrivit acestor relatări, baziliscii trăiau în provincia Cirenaica, pe teritoriul actualei Libii.

Vânătoare de unicorni în „Bestiarul Ashmole”, de la începutul secolului al XIII-lea Foto: © Wikimedia Commons, Public domain

În mod similar, diferite regiuni ale Pământului erau caracterizate prin existența unor minuni ale naturii, consemnate în lucrări precum cea a preotului și istoricului Gerald din Țara Galilor, intitulată Istoria și descrierea geografică a Irlandei (1185–1188).

Gerald menționa că unii cititori ar putea considera poveștile sale „imposibile sau ridicole”, dar garanta pentru autenticitatea lor. Printre acestea se numărau relatări despre insule ciudate, unde nicio ființă de sex feminin nu putea supraviețui și nimeni nu putea muri de moarte naturală, precum și despre creaturi neobișnuite și oameni condamnați să se transforme periodic în lupi prin puterea Sfântului Natalis (un călugăr și sfânt irlandez).

Oamenii din Evul Mediu credeau într-o varietate impresionantă de ființe supranaturale. Deși astăzi le considerăm, în mare parte, simple personaje ale unor ficțiuni de coșmar, fascinația noastră pentru această diversitate nu a dispărut. Este suficient să privim varietatea costumelor cu tematică supranaturală care apar în fiecare an de Halloween.

_{Foto sus: Miniatură din „Bestiarul din Aberdeen”, care înfățișează un tigru (© Wikimedia Commons, Public domain)}