Sawney Bean. Gravură din secolul al XVIII-lea

Misterul canibalilor din Scoția medievală

Canibalismul este unul dintre cele mai mari tabuuri de-a lungul istoriei. Ideea de a mânca un individ din propria specie provoacă, de regulă, dezgust și groază în rândul oamenilor.

Cu toate acestea, canibalismul a existat din numeroase motive, inclusiv în contextul războaielor și al ritualurilor religioase. Relatările despre canibalism sunt deosebit de frecvente în perioadele de foamete și lipsuri, precum cea din Jamestown, Virginia, în secolul al XVII-lea, unde au fost identificate rămășițele a cel puțin unei persoane care ar fi putut fi măcelărită.

Analizarea poveștilor despre canibalism din timpul marilor foamete ne poate ajuta să înțelegem cum sunt transmise și reinterpretate relatările de-a lungul secolelor, dar și ce credeau oamenii despre capacitatea semenilor lor de a comite asemenea fapte.

Cel mai cunoscut canibal scoțian a fost Sawney Bean, un personaj despre care se spune că ar fi trăit în secolul al XVI-lea și care, împreună cu soția și copiii săi, ucidea călători și îi mânca pe coasta regiunii Ayrshire. Abia după ce un călător a reușit să scape și să dea alarma, regele a trimis o armată pentru a-i aresta și executa.

Există însă o singură problemă cu această poveste: Sawney Bean este menționat pentru prima dată în relatări englezești din secolul al XVIII-lea. În ciuda miilor de oameni despre care se presupune că ar fi fost mâncați de-a lungul mai multor decenii, nicio sursă nu menționează o epidemie de dispariții. Cuvântul „Sawney” era, la vremea respectivă, un termen peiorativ folosit pentru a-i desemna pe scoțieni, iar întreaga poveste ar putea fi o invenție.

Povestea lui Christie Cleek

Cu câteva secole mai devreme, cronicarii scoțieni vorbeau despre un alt canibal din Scoția – Christie Cleek, din Perth. În anul 1339, se spune că Cleek ar fi întins capcane pentru a captura femei și copii, pe care ulterior îi ucidea și îi mânca.

Știm foarte puține lucruri despre Cleek. Nu s-a păstrat nicio referire la el din perioada în care se presupune că ar fi fost activ. Numele „Cleek” provine dintr-un vechi cuvânt scoțian care desemna un cârlig metalic. Unele versiuni ale poveștii sugerează că acesta îl folosea pentru a-și trage victimele de pe cai.

Prima mențiune pe care o avem despre Cleek apare la câteva decenii după presupusele sale fapte, în cronica scrisă de Andrew of Wyntoun, la începutul secolului al XV-lea. În această relatare, Cleek era un om de origine umilă, un țăran necioplit, care captura „copii și femei” și „îi mânca”. Știm că exista cel puțin o cronică din perioada în care ar fi avut loc faptele lui Cleek, dar aceasta s-a pierdut între timp și este foarte posibil să fi consemnat versiunea originală a poveștii.

Odată cu trecerea timpului, legendei i-au fost adăugate noi detalii. Câteva decenii mai târziu, un alt cronicar, Walter Bower, relata că lui Cleek i se alăturase în acțiunile sale „femeia sa feroce”, deși nu există nicio indicație clară că cei doi ar fi fost căsătoriți. Se mai spunea că Cleek și partenera sa au fost în cele din urmă arestați, predați autorităților judiciare locale și „supuși unei morți rușinoase”.

De-a lungul secolelor, legenda a continuat să se îmbogățească cu noi detalii. Cleek a primit chiar și o ocupație: se pare că era măcelar, nu un simplu țăran de rând. Există o anumită logică în această presupunere, deoarece este posibil să fi avut la dispoziție cuțitele necesare pentru a-și tranșa victimele. Cu toate acestea, cele mai vechi surse nu menționează nicio ocupație, astfel că orice referire la el ca fiind măcelar reprezintă doar o presupunere bazată pe interpretări ulterioare.

Ascensiunea sa pe scara socială este evidentă într-o poveste din secolul al XIX-lea, potrivit căreia Cleek ar fi fost un negustor bogat și căsătorit, originar din Dumfries. Se spunea că, timp de un secol, simpla rostire a numelui său „era suficientă pentru a-i reduce la tăcere pe copiii gălăgioși”.

În secolul al XIX-lea, povestea lui Cleek a fost într-o anumită măsură cosmetizată. Cartea Wilson’s Book of Border Tales relatează că Cleek devenise conducătorul unui grup de vânători care, în timpul unei foamete, fie omorâseră toate animalele din împrejurimi, fie le determinaseră să fugă. Ajunși în pragul disperării, aceștia au recurs la canibalism, fiind nevoiți mai întâi să mănânce o femeie care murise de foame, iar apoi o altă femeie, aleasă prin tragere la sorți.

După aceea, au început să vâneze oameni. Acest lucru a dus în cele din urmă la arestarea lor, după ce o forță trimisă de autorități a intervenit pentru a-i captura. Situația amintește de arestarea legendarului Sawney Bean. Este o poveste despre oameni împinși la disperare de împrejurări.

Povestea lui Cleek a fost înfrumusețată și modificată de-a lungul secolelor. Acest lucru este cât se poate de firesc, deoarece poveștile sunt permanent adaptate sau reinterpretate de generațiile următoare. Dar a existat el cu adevărat? Adevărul este că nu putem ști. Există foarte puține dovezi verificabile cu privire la existența acestui om sau la faptele care i-au fost atribuite.

Un aspect interesant al poveștii este faptul că, se pare, Cleek și-ar fi început activitatea în timpul unei perioade de foamete, spre sfârșitul anilor 1330. Cronicarii medievali afirmă că numeroși scoțieni au fost împinși de foame să consume lucruri neobișnuite, precum câini și iarbă. Astfel de relatări, inclusiv cele despre canibalism, erau răspândite în întreaga Europă medievală, deși, în toate aceste cazuri, este dificil de stabilit dacă evenimentele au avut loc cu adevărat.

Fără îndoială, acele vremuri au fost extrem de grele, iar posibilitatea ca oamenii să fi fost împinși de împrejurări să recurgă la canibalism nu poate fi exclusă.

Poveștile despre canibalism au atras dintotdeauna atenția oamenilor. Condițiile de foamete din Scoția, spre sfârșitul anilor 1330, au declanșat, fără îndoială, instincte puternice de supraviețuire, care i-au determinat pe oameni să consume lucruri pe care, în mod normal, le-ar fi considerat dezgustătoare.

Nu vom putea ști niciodată dacă Cleek a existat cu adevărat sau nu. Ceea ce știm însă este că oamenii credeau că foamea și foametea îi puteau împinge pe semenii lor să comită una dintre cele mai grave încălcări ale tabuurilor umane.

Foto sus: Sawney Bean. Gravură din secolul al XVIII-lea (© Public domain, via Wikimedia Commons)

-------

Autor: Gordon McKelvie, lector universitar senior în istorie, Universitatea din Winchester

Articol publicat inițial pe site-ul The Conversation (engleză) sub licență Creative Commons.

Mai multe pentru tine...