Controversata moarte a marelui Ionel Brătianu

Sabina Cantacuzino notează în memoriile sale ultimele zile ale marelui Ion I.C Brătianu. Aşadar, sora lui Ionel Brătianu îşi vede fratele pentru ultima oară sănătos la 19 noiembrie 1927, când acesta se întorsese de la o şedinţă. Acolo vorbise „pentru o placă de gramofon” [o înregistrare sonoră care, dacă afirmaţia s-ar dovedi reală şi ebonitul ar mai exista, documentul sonor ar deveni „de patrimoniu”, n.n.] şi avusese întrevederi cu Vintilă Brătianu şi cu N. Titulescu, atunci ministru de Externe, ultimul plângându-se de o „gripă”. A doua zi, duminică, 20 noiembrie, „deşi se plângea de dureri în gât şi-l rugă Eliza [soţia sa, n.n.] să nu iasă, s-a dus la inaugurarea Casei Crucii Roşii; la întoarcere, avea fiori şi s-a băgat în pat”. Seara, la 9 ½, notează sora sa, Ionel avea „căldură [temperatură ridicată, n.n.] şi durere în gât”. Luni, 21 noiembrie, îl găseşte la pat, abătut şi cu mare durere în gât. „Dr. Elias vedea o amigdalită şi deloc un abces, deşi durerile mari l-ar fi indicat. Gargară şi o singură spălătură cu apă caldă în gât. Nu a vrut compresii” [e vorba de prişniţele alcoolizate care, illo tempore, se înfăşurau în jurul gâtului în cazul unor asemenea suferinţe, n.n.].

Mai târziu, Sabina află că temperatura crescuse şi mai mult, „până a-i da delir”, noaptea fusese grea şi era agitat. „Doctorii Angelescu, Nanu-Muscel, Danielopolu şi secundarii lor nu s-au mişcat de acolo”. Marţi, Sabina îl găseşte foarte rău, „nu vorbea, zăcea, nu putea înghiţi decât cu mare greutate”. Toată ziua şi toată noaptea, sora sa nu-l părăseşte şi vede cum dr. Angelescu face pregătirile necesare pentru o traheotomie. Cum dr. Elias nu mai vine (?), e chemat dr. Meţianu.

 „Miercuri, 23 noiembrie: sufocaţii, gâtul paralizat, i se face o injecţie antistreptococică. Prea târziu. La orele 11, dr. Ştef. Popescu îi face traheotomia, canulele sunt prea mici. Dr. Angelescu strigă «a scăpat trasca»! [ferăstrău, instrument tăios, aici, pro-babil, bisturiu, n.n]. Ionel se sufocă. Alerg să chem pe Eliza, care din dimineaţa aceea nu mai putea şedea acolo, şi pe fraţii şi surorile din camera de alături. Când revin, întorsese pe Ionel cu pieptul în jos şi se degajase. În acel moment soseşte Meţianu cu canule mari. I se pune una şi respiraţia revine brusc, faţa se luminează, ochii se animă. Surâde şi se uită maliţios la noi şi la dr. Angelescu; «Doctore, vrea să te tachineze», îi spun; într-adevăr, tot neputând vorbi, face semn că vrea să scrie şi, pe bloc, cu creionul, scrie citeţ privind la dr. Angelescu: «Nu te impacienta», căci doctorul cam strigase la cei tineri în timpul operaţiei, găsindu-i prea înceţi în îngrijirile lor. Apoi, zărind pe Măriuţa la uşă, îmi scrie: «Cheamă pe Măriuţa» şi, în fine, doctorului Meţianu, tot surâzând: «Ce menu îmi dai diseară». Pe Eliza, care sosise, o mângâie cu mâna şi-i surâse, şi mie asemenea”. Dar starea bună nu avea să dureze. Dintr-odată, res-piraţia se modifică în rău, temperatura reîncepe să crească, iar „pulsaţiile” se înmulţesc, privirea redevine vagă, îl priveşte îndelung pe fiul său; Sabina crede că l-ar fi recunoscut...

„Doctorii îi făceau continuu fel de fel de injecţii, îi luau continuu pulsul şi tensiunea. În fine, hotărăsc să facă o încercare de a găsi puroiul ce bănuiau că e colectat în gât, deoarece şi exterior se umflase. Aduc pe doctorul Nasta. Improvizează o masă de operaţie în camera Elizei, îi rad barba şi îi fac o mare injecţie în partea stângă a gâtului, scoţându-i o parte din ganglioni, dar fără a găsi colecţi-unea de puroi. Îl culcă în pat. Nu mai cunoaşte pe nimeni. Transpiră şi mişcă mâinile. Intoxicaţia era generală, abdomenul paralizat. Nu urinase din noapte. Joi 24 noiembrie. La 3 a venit preotul... pentru câteva momente. La 6 ¾ s-a stins. Elisa îi ţinea mâinile pe ochi. George mâna dreaptă, pe care o ţinusem eu până atunci, şi Taţi (?), stânga. Eram toţi împrejurul lui. Se făcuse ziuă”.

Argetoianu: „Acesta este adevărul şi tot restul, fantezie”

Aducem în prim-plan preţioasa relatare a lui Constantin Argetoianu (medic, care n-a profesat însă niciodată, foto), martor la sfârşitul acestui mare lider politic dintre cele două războaie mondiale: „Fiindcă un oarecare mister a planat şi continuă să planeze asupra acestui tragic şi neaşteptat sfârşit, al cărui martor am fost, voi povesti aci ce ştiu”. Duminică, 20 noiembrie, Brătianu, întâlnindu-l, îl invită pe Argetoianu ca împreună să asiste la inaugurarea unei noi săli a muzeului colecţionarului de artă A. Simu, membru al partidului liberal, pe care voia totodată să-l decoreze. De la Simu pleacă, tot împreună, spre casă, discutând, bine dispuşi. Pe seară, Argetoianu e sunat de I.G. Duca. Spre sfârşitul conversaţiei telefonice îl informează că Brătianu se băgase în pat cuprins deodată de o „gripă violentă”. Argetoianu a bănuit că e vorba de un guturai, poate dorobănţesc, mai ales că, a doua zi, trecând prin faţa ca-sei prietenului său şi întrebându-l pe fecior cum îi e boierului, acesta răspunde „Mai bine, conaşule, dar e răcit rău”. Marţi trebuia să aibă loc o şedinţă a Consiliului de Miniştri, care e însă amânată, pentru că „Brătianu e foarte rău, e atins de o infecţie generalizată” (Duca). Miercuri: „M-am urcat în automobil şi de-a dreptul în strada Lascăr Catargiu. Acolo am găsit pe doctorul Danielopolu, foarte îngrijorat: «E o infecţie streptococică generalizată, deocamdată cu localizări acute la amigdale şi la bronşe. Mă tem de procese inflamatorii mai grave...»”.

Serviciul religios a avut loc în rotonda Ateneului român; semnalat cu un X, în dreapta fotografiei, principele Nicolae. Orchestra filarmonicii a adus un ultimomagiu dispărutului cântând „Eroica” de Beethoven.

În cursul nopţii, amigdalele se umflaseră enorm, un edem se declarase în glotă şi la coardele vocale. Forfoteală, agitaţie peste tot... La bolnav nu mai intrau decât medicii curanţi. La ora 11 se decide o traheotomie. S-a cerut doctorului Angelescu s-o facă, dar „felcerul” s-a scuzat [în subsol, o notă precizează: era profesor titular de chirurgie, post obţinut prin politică], invocând emoţia, şi propunându-l pe şeful de clinică Ştefan Popescu. [Şt. N. Popescu, 1890-1962, în acel moment medic primar chirurg, doctor docent, în Clinica de Chirurgie de la Spitalul Colţea, condusă de prof. dr. C. Angelescu, n.n.] Acesta a săvârşit operaţia la amiază şi bolnavul s-a simţit mai uşurat: de 24 de ore nu mai introdusese în plămâni cantitatea normală de aer. „De câte ori nu mi s-a spus că doctorul Angelescu a omorât pe Brătianu! E o legendă care, cu toate dezminţirile, şi-a făcut drum şi multă lume a rămas convinsă că incapacitatea profesională notorie a doctorului Angelescu a fost fatală lui Ionel Brătianu. Mai întâi, nu operaţia traheotomiei l-a ucis, ci infecţia care a paralizat toate organele vi-tale şi împotriva căreia intervenţia chirurgicală era neputincioasă – apoi nu Angelescu l-a operat, ci Ştefan Popescu, şi l-a operat foarte bine. Am fost de faţă. Infecţia a mers progresând toată dup-amiaza de miercuri şi toată noaptea spre joi. Joi în zori, Ionel Brătianu şi-a dat ultima suflare cu toate injecţiile ce i se făcură din oră în oră. Nu se descoperise încă acţiunea salvatoare a sulfamidelor...”, conchide C. Argetoianu.

Servitorii – o pereche de refugiaţi ruşi – au fost bănuiţi de acţiune criminală şi au fost anchetaţi. Şi cu toate că ancheta dovedise absoluta lor nevinovăţie, mulţi prieteni şi partizani ai lui Brătianu au persistat în a crede că ruşii otrăviseră pe Ionel. „Am urmărit boala lui Ionel Brătianu aproape ceas de ceas şi pot afirma, ca medic, că a suferit de o infecţie supra-acută microbiană, foarte probabil streptococică. Se vede că sistemul său glandular era grav atins: organismul nu s-a putut apăra şi toxinele au paralizat centrele nervoase producând repede moartea. Acesta este adevărul şi tot restul, fantezie”.

Acest text este un fragment din articolul  Adevărul despre o moarte misterioasă, publicat în numărul 29 al revistei Historia Special, disponibil în format digital pe paydemic.com.

Cumpără Acum