⬆

Cine au fost troienii?

Autor: Liviu Iancu

Până la descoperirile epocale făcute de Heinrich Schliemann la Hissarlik, Turcia, şi Mykenai, Grecia, între 1871 şi 1890, Troia şi cucerirea ei de către aheii conduşi de Agamemnon şi Ahile fuseseră considerate invenţii poetice ale aed-ului grec Homer. Chiar şi după 1890, savanţii au disputat identificarea colinei de la Hissarlik cu Troia epopeilor homerice sau au susţinut caracterul nesemnificativ al aşezării de lângă strâmtoarea Dardanele.

Recentele săpături arheologice, precum şi aprofundarea studiilor arhivelor hittite pun vechea aşezare într-o cu totul altă lumină:capitala unui regat comercial înfloritor, aflat în mijlocul rivalităţii dintre două mari puteri ale vremii, imperiul hittit şi lumea miceniană.

Troia – de la invenţie poetică la „cuib de piraţi”

Începând cu Renaşterea, operele antichităţii au început îi fascineze din nou pe cărturarii europeni. Dintre acestea, impresionantele epopei Iliada şi Odiseea, de 16.000, respectiv 12.000 versuri, atribuite de tradiţie unui aed (bard) orb grec, numit Homer, au reprezentat în mod clar obiectul unei atenţii extraordinare din partea savanţilor, dar şi a publicului larg.

Nu doar că ele erau cele mai timpurii opere literare produse de civilizaţia greacă, stând la baza educaţiei tinerilor eleni şi romani pentru aproape un mileniu, dar valoarea lor artistică incontestabilă le recomanda drept unele dintre cele mai importante scrieri din întreaga istorie a omenirii.

Cu toate acestea, din punct de vedere istoric, pentru multă vreme subiectul Iliadei a fost considerat doar o plăsmuire a imaginaţiei misteriosului poet grec. Pur şi simplu, în afara epopeii, nu exista nicio altă dovadă cu privire la o veche cetate Troia, undeva în Asia, pe care nişte căpetenii din Grecia, precum Agamemnon sau Ahile, să o atace în fruntea oştirilor lor şi să o distrugă.

Doar imaginaţia şi perseverenţa omului de afaceri german Heinrich Schliemann au făcut ca, în cele din urmă, locurile şi luptătorii amintiţi de Homer să capete şi o consistenţă reală. Acesta, fiind un mare admirator al epopeilor homerice – într-atât de mare încât şi-a numit cei doi copii Agamemnon şi Andromaha, botezându-i atât creştineşte, cât şi după un ritual propriu, care includea aşezarea lor pe un exemplar al Iliadei şi recitarea a o sută de versuri din epopee – a decis să dovedească veridicitatea întâmplărilor prezentate în Iliada.

În consecinţă, între 1871 şi 1874, Schliemann a efectuat pentru prima dată săpături la Hissarlik, pe o colină aflată la doar câţiva kilometri de strâmtoarea Dardanele, anticul Hellespont, ce separă Marea Mediterană de Marea Marmara. Aici, arheologul german a descoperit nu mai puţin de nouă aşezări ale căror ruine se suprapuseseră în timp. În cele din urmă, aşezarea care compunea straturile VI şi VII a fost identificată drept Troia epopeilor homerice.

Apoi, în 1876, Schliemann a început săpăturile la Mykenai, în Grecia, unde a descoperit nişte morminte impresionante, în al căror inventar se găsea, printre altele, şi celebra „mască de aur a lui Agamemnon”. Arheologul german se putea felicita că îi identificase atât pe asediaţii, cât şi pe atacatorii din Iliada. Cadrul în care se desfăşura epopeea nu (mai) era doar o plăsmuire a unui poet.

Cercetările ulterioare au adăugat noi cunoştinţe, dar şi noi probleme. Astfel, descoperirea în palatele din Grecia, precum cel de la Mykenai, a mii de tăbliţe de lut ars scrise în aşa-numitul Linear B şi descifrarea acestora au arătat că, într-adevăr, populaţia care se presupune că a atacat Troia vorbea o limbă greacă arhaică. Încetul cu încetul s-a conturat imaginea unei înfloritoare civilizaţii greceşti care, între 1550 şi 1050 î.e.n. (aşa-numita epocă târzie a bronzului), rivaliza ca dezvoltare cu marile centre culturale din Orientul Apropiat, fiind denumită de cercetători „civilizaţia miceniană”, după numele principalei aşezări, cea săpată de Schliemann începând cu 1876.

Pe de altă parte, arhivele miceniene nu au adus noi informaţii despre Troia, fiind simple liste contabile. Mai mult, săpăturile intermitente de la Hissarlik s-au limitat la citadelă, care avea o suprafaţă nu mai mare de 20.000 m2. În lipsa unor dovezi scrise, unii cercetători au pus chiar la îndoială identificarea sitului cu antica Troie.

Alţii, pornind de la suprafaţa redusă a cetăţii, au propus teoria potrivit căreia aşezarea nu era altceva decât un cuib de piraţi, locuit, e drept, pentru mai bine de 2000 de ani, între aproximativ 3000 î.e.n. şi aprox. 950 î.e.n. Chiar dacă aşezarea pare să fi fost puternic distrusă în jurul anilor 1200-1175 î.e.n., ceea ce face plauzibil un atac al micenienilor (denumiţi în epopee ahei), nu există dovezi clare că ei ar fi fost atacatorii, iar anvergura operaţiilor trebuie să fi fost una redusă. În plus, ce ar fi putut şti Homer, el însuşi o figură învăluită în legendă, care ar fi compus epopeea în jurul anului 800 î.e.n., despre civilizaţiile şi evenimentele care au existat înainte cu mai bine de 400 de ani?

Aşezarea civilă de la Hissarlik şi Wilusa în textele hittite

Noi surse istorice au devenit însă disponibile în ultimii treizeci de ani. În primul rând, cercetările arheologice au fost reluate la situl de la Hissarlik începând cu 1988. Spre deosebire de predecesorii lor din secolul al XIX-lea şi perioada interbelică, arheologii germani contemporani nu şi-au stabilit ca obiectiv verificarea informaţiilor oferite de Homer, ci au încercat să afle cât mai mult despre organizarea socială şi economică a oraşului.

Astfel, ei au descoperit că la poalele citadelei, în epoca târzie a bronzului, se găsea o aşezare civilă impresionantă, întinsă pe aproximativ 200.000 m2, ceea ce, potrivit estimărilor moderne, ar fi însemnat o populaţie de 6-7.000 de locuitori. Mai mult, zidurile şi şanţurile care împrejmuiau aşezarea, dar şi ceramica şi celelalte artefacte descoperite în interiorul ei arătau că ea se înscrie în tiparul importantelor aşezări anatoliene din epoca târzie a bronzului, precum multe dintre cele aflate sub dominaţia directă a imperiului hittit, marele rival al Egiptului condus de Ramses al II-lea.

Aşezarea nu era însă una obişnuită. Artefacte provenite din diverse colţuri ale lumii cunoscute de atunci dovedeau faptul că oraşul era un important centru comercial, un hub care concentra fluxurile terestre şi maritime care legau Mediterana de Marea Neagră şi Caucaz, precum şi Anatolia de Balcani. Troia văzută din perspectivă arheologică începe să semene tot mai mult cu Troia din epopeile homerice...

În al doilea rând, descifrarea scrierii şi limbii hittite, începând cu 1915, a adăugat numeroase informaţii noi despre Anatolia în epoca târzie a bronzului. Astfel, centrul acesteia era ocupat de nucleul imperiului hittit, cu capitala la Hattusa. Începând cu aproximativ 1600 î.e.n, hittiţii, populaţie indo-europeană, încep să devină o prezenţă tot mai importantă în Orientul Apropiat, impunându-şi dominaţia nu doar în centrul Anatoliei, ci şi în Siria, reuşind chiar să prade la un moment dat venerabilul Babilon, în Mesopotamia.

Expansiunea lor nu s-a limitat însă către răsărit. Incursiunile hittite au vizat şi faţada egeeană a Anatoliei, ocupată de regate mai mărunte, precum Arzawa, cu capitala la Abaza (ulterior Ephesos), Mira, Seha sau Haballa, locuite de populaţii înrudite, cunoscute generic sub numele de luwieni. Aceste regiuni relativ îndepărtate de centrul preocupărilor hittite au trecut de-a lungul timpului prin mai multe raporturi cu imperiul hittit, de la conflict deschis la o vasalitate destul de formală faţă de marii conducători de la Hattusa. Dat fiind caracterul marginal al acestor regiuni faţă de centrul politic al sistemului internaţional din epocă, reprezentat de Siria şi Levant, localizarea exactă a acestor state a fost pentru multă vreme o enigmă.

Demersurile diplomatice şi militare ale Marilor Regi hittiţi în vestul Anatoliei s-au soldat printre altele cu numeroase documente de arhivă în care figurează regatele mai sus amintite. Printre acestea se numără şi o destul de enigmatică entitate politică denumită Wilusa. Informaţiile din documentele hittite o asociază de obicei geografic cu regatele Mira, Seha şi cu insula Lazpa (Lesbos). Probabil cel mai important document referitor la Wilusa este tratatul prin care Marele Rege Muwatalli al II-lea (cca. 1290-1272 î.e.n.) stabilea termenii relaţiei politice cu vasalul său, Alaksandu din Wilusa, pe care de altfel îl şi protejase în vremuri de mare primejdie şi îl adusese la tron. Tratatul confirmă prin informaţiile pe care le oferă relaţiile schimbătoare derulate de-a lungul istoriei între hittiţi şi Wilusa, caracterizate însă cel mai frecvent prin poziţia autonomă, dar subordonată totuşi a celei din urmă către cei dintâi.

Ca şi în cazul celorlalte state vest-anatoliene, marea problemă pentru istorici era reprezentată însă de localizarea Wilusei. După lungi şi ingenioase cercetări ale unor hittitologi recunoscuţi precum David Hawkins sau Frank Starke, geografia politică a vestului Anatoliei a fost totuşi reconstituită, Arzawa, Mira, Seha sau Haballa fiind aşezate pe hartă cu un grad tot mai ridicat de certitudine. Wilusei, precum şi unei regiuni asociate, dar mai rar întâlnite, Truwisa, nu le rămâneau ca loc decât malul Hellespontului, în apropierea Lesbosului, respectiv regiunea care în perioada clasică se numea Troada. Şansele ca cetatea Wilusa să fie chiar legendara Troie au devenit foarte mari, mai ales după ce menţiunea unui râu subteran în tratatul dintre Muwatalli II şi Alaksandu (asemănare izbitoare cu Alexandros, celălalt nume al eroului homeric Paris!) a găsit o fidelă corespondenţă la Hissarlik într-un canal de alimentare cu apă, ale cărui ramificaţii aveau până la 100 metri lungime.

Argumentelor arheologice şi istorice li se adaugă şi cele lingvistice. Deşi în epopee Homer foloseşte cel mai des toponimul Ilios pentru Troia, aceasta este o particularitate a dialectului ionian pe care îl utiliza aedul în jurul anului 800 î.e.n. Nu cu mult înainte, numele cetăţii ar fi trebuit să se pronunţe Wilios, lingviştii demonstrând că într-o fază anterioară limba greacă folosea adeseori sunetul w în faţa vocalei i (ca exemplu, deşi rădăcina clasică a verbului „a vedea” din greacă este –id, anterior ea trebuie să fi fost –wid, fapt demonstrat şi prin analogie cu latina, limbă înrudită, unde rădăcina are forma-vid). Astfel, există o mare probabilitate ca Wilusa din hittită şi Wilios-ul din greacă să se refere la acelaşi nume al cetăţii, deocamdată necunoscut, dar probabil provenind dintr-o variantă locală a familiei de limbi luwiene. Un raţionament similar poate fi aplicat şi toponimului Troia/Truwisa.

Avem astfel suficiente argumente să afirmăm că Troia era într-adevăr o aşezare înfloritoare, demnă de amintirea pe care i-o păstrează epopeea homerică, situată pe colina de la Hissarlik. Mai mult, arheologia şi arhivele hittite completează imaginea oferită de Homer:important hub comercial, Troia era centrul unui mic regat, anatolian prin cultură, foarte bine conectat la scena politică din Asia Mică de la sfârşitul epocii bronzului.

A existat însă şi războiul troian?

Aceleaşi arhive hittite păstrează însă şi amintirea unui alt regat, denumit Ahhijawa. Atât pe baze lingvistice, cât şi prin argumente de geografie istorică, cercetătorii au identificat acest regat cu spaţiul locuit de ahei, deci de micenieni. Surprinzător este că imaginea din textele hittite diferă de cea din Iliada. În locul numeroaselor căpetenii care recunosc de o manieră destul de lejeră autoritatea lui Agamemnon, o celebră scrisoare a Marelui Rege hittit Hattusili III (cca. 1265-1240 î.e.n.) către un rege al Ahhijawa îi recunoaşte acestuia apelativul de „frate”, care nu era folosit decât în corespondenţa cu dinaştii marilor puteri ale vremii:Egiptul, Assyria şi Babilonul. Mai multe alte dovezi vin în sprijinul ipotezei că măcar în unele perioade ale existenţei sale, lumea miceniană era unificată într-un singur regat puternic, cu centrul la Mykenai sau la Theba.

Aceleaşi arhive hittite aduc mărturii pentru expansiunea continuă spre est al statului Ahhiwaja, mergând până la comerţ intensiv cu Assyria, prin traversarea Siriei. Principala zonă unde interesele Ahhiwaja intrau în concurenţă cu cele hittite a fost însă coasta vestică a Asiei Mici, acolo unde micenienii par să fi controlat mai multe insule şi importantul cap de pod Millawanda (ulterior, celebra cetate clasică Milet).

Din aceste posesiuni, micenienii lansau frecvent raiduri pe continent, inclusiv sprijinind rebeliunile dinaştilor locali din regatele luwiene de graniţă. De pildă, scrisoarea lui Hattusili III conţine plângerile acestuia către regele Ahhijawa pentru refugiul pe care i-l acordă unui prinţ dezmoştenit din Arzawa, Pijamaradu, care ataca vasalii hittiţilor de pe coastă, inclusiv Wilusa.

Prea multe detalii despre confruntările dintre cele două mari puteri nu cunoaştem însă. Posibilitatea unei campanii a micenienilor împotriva Wilusei pare totuşi ridicată, dată fiind importanţa strategică a cetăţii în zona strâmtorilor. Dovezile şi orice alte amănunte lipsesc până în prezent.

Deznodământ

Sfârşitul situaţiei geopolitice descrise mai sus este şi mai neclar. În jurul anului 1175 î.e.n., imperiul hittit intră brusc în colaps. Cam în aceeaşi perioadă, palatele miceniene sunt arse rând pe rând. Deja în jurul anului 1050 î.e.n., cele două mari construcţii politice rivale sunt pe deplin înlocuite de formaţiuni mai mici, mai bine cunoscute în Anatolia, foarte obscure însă în Grecia. Se pare că atacuri ale unor populaţii barbare dinspre nord ar fi antrenat numeroase revolte şi ar fi generat timp de un secol un val de migraţii şi de tumult care a afectat întreaga Mediterană occidentală, cunoscut în istoriografie sub numele de invazia „popoarelor mării”.

Mai ales în Grecia, civilizaţia cunoaşte un declin accentuat:palatele dispar, scrierea este uitată, agricultura devine una tipic de subzistenţă. O parte dintre ahei se stabilesc în masă pe coasta vestică a Asiei Mici, unde Troia deja nu mai este locuită. Dintre aceşti colonişti se ridică şi Homer, care compune o epopee nemuritoare, pornind de la vechile cântece de vitejie ale aheilor hotărâţi să cucerească una dintre cetăţile anatoliene cele mai importante ale epocii târzii a bronzului, o piesă cheie din marele puzzle geopolitic al vremii: „slăvitul Ilion”/Wilusa din textele hittite.

Descoperă „Misterele Troiei” în numărul 246 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 iulie - 14 august, și în format digital pe platforma paydemic.

Cumpără acum!

Bibliografie selectivă:

Latacz, J. (2001) Troia – Wilusa – Wilios. Drei Namen für ein Territorium, Basel.

Latacz, J. (2004) Troy and Homer. Towards a Solution of an Old Mystery, Oxford, Oxford University Press.

Kelder, J. (2010) The Kingdom of Mycenae. A Great Kingdom in the Late Bronze Age Aegean, CDL Press, 2010.

Starke, F. (1997) „Troia im Kontext des historisch-politischen und sprachlichen Umfeldes Kleinasiens im 2. Jahrtausend”, în Studia Troica 7, pp. 447-487.