Cine a fost „conducătorul fugarilor români”?
Iluminatul stradal și aprovizionarea cu apă a Capitalei le datorăm în mare parte unui inginer gălățean, școlit în străinătate, care a ocupat poziții importante în administrația publică în perioada interbelică. Intrat în vizorul Securității, Nicolae Caranfil pleacă din țară în 1944 și devine conducătorul rezistenței românești, adică cel care îi sprijină pe „fugari” și „defăimează regimul nostru democrat”. După patru ani, i se retrage cetățenia română și i se confiscă averea. Însă el nu se oprește din sprijinirea refugiaților și din lupta pentru principii umanitare.
Nicolae Caranfil s-a născut pe 28 noiembrie 1893, la Galați, unde a urmat Liceul „Vasile Alecsandri”, pe care l-a absolvit în 1911. La fel ca tatăl său, Nicolae a ales să devină inginer, motiv pentru care a început cursurile la Școala Națională de Poduri și Șosele din București. În 1914, a fost încorporat ca soldat la Regimentul 2 Artilerie Galați din cadrul Diviziei „Grigore Manu”, iar de la 1 iulie 1918 până pe 28 februarie 1919 a fost chemat temporar în activitate de serviciu, ca ajutor al comandantului unității, în cadrul Regimentului 2 Artilerie.
Asemenea multor personalități ale vremii, Caranfil și-a continuat studiile în străinătate, în primă fază la École de Génie Civil a Universității din Gent, Belgia, apoi la Cambridge, din 1919 până în 1920. Spunea despre familia sa: „Este veche în Moldova de Sus şi e cunoscută ca fiind alcătuită de oameni cu stare. Ea a dat mulţi demnitari tocmai administraţiei publice: un pârcălab la Suceava în 1750, un spătar, apoi un vornic şi prezident al divanului de apel sub Mihai Sturdza, un prefect în Basarabia de Sus înainte de 1877 etc. [...] Tatăl meu s-a mutat la Galați pe la 1885 şi a locuit acolo douăzeci şi cinci de ani, fiind un fruntaş al oraşului. La Galaţi el l-a adus şi pe nepotul lui, cunoscutul avocat G. N. Caranfil, de mai multe ori deputat de Covurlui”.
De asemenea, tatăl său a realizat o invenție, iar pentru valorificarea acesteia, fiul l-a însoțit la Paris timp de un an, între 1920 și 1921. Împreună cu fratele său, Gheorghe Caranfil, care a fost avocat și funcționar superior în Ministerul Afacerilor Externe, Nicolae a participat la numeroase concursuri de scrimă, reprezentând România, în calitate de multiplu campion național, la competiții internaționale și la Jocurile Olimpice de Vară de la Amsterdam, în 1928. În plus, ca membru al multor societăți și asociații sportive, a fost un mare protector al tuturor sporturilor, luând parte la înființarea Federației Române de Scrimă, în 1932 (pe care a prezidat-o între 1934 și 1937), dar și a Yacht Club București şi a clubului Metropola.
Ca membru al Yacht Clubului Regal Român, pe care l-a reformat, a fost numit vice-comandor în 1934 și apoi președinte. A primit Medalia Maritimă, clasa I, iar în 1939 a participat la concursul româno-turc de yachting care a avut loc în Golful Moda (Istanbul). În 1937 a fost decorat de către regele Carol al II-lea cu Ordinul „Meritul Cultural pentru Sporturi” în gradul de cavaler de clasa a doua și a fost numit preşedinte al Juriului Internaţional de Federaţia Internaţională de Scrimă.
Rol principal în modernizarea Bucureștiului
Întors de la Paris, Nicolae Caranfil a fost interesat de progresul tehnologic al României. Împreună cu inginerul Dimitrie Leonida a pus bazele societății Energia, prima societate electrotehnică din țară care, după fuzionarea ulterioară cu Societatea Teleromână, a produs o gamă largă de mașini, transformatoare și aparate electrice. În următorii ani, a ocupat funcții de conducere în diverse societăți al căror rol a fost de a moderniza Bucureștiul.
Una dintre cele mai importante a fost cea de director al Societății Generale de Gaz si Electricitate București, responsabilă de iluminatul Capitalei. În 1930, când a fost numit în funcție, majoritatea străzilor din București nu erau iluminate. În doar zece ani, Caranfil a realizat o rețea electrică de iluminare stradală lungă de 258 km, facilitând astfel și iluminarea locuințelor. De asemenea, a negociat furnizarea energiei electrice către marile fabrici din țară, care foloseau propriile centrale nerentabile.
Tot din această funcție, s-a ocupat de alimentarea Capitalei cu gaze naturale, care urmau să fie folosite în scop industrial și casnic. Caranfil a fost și director general al Uzinelor Comunale București, societate care avea ca scop aprovizionarea populației cu apă potabilă. În acest sens, inginerul a folosit ca sursă principală de aprovizionare râul Dâmbovița, iar ca surse complementare ape subterane de la Ulmi, Slobozia, Clinceni și Bragadiru.
În plus, din această postură, Caranfil s-a ocupat de regularizarea râului Dâmbovița, extinderea canalizării, modernizarea serviciilor de salubritate prin montarea coșurilor de gunoi metalice, dar și de realizarea de fântâni arteziene. De asemenea, inginerul a propus sistematizarea lacurilor Băneasa, Herăstrău, Floreasca-Tei, Fundeni, Pantelimon și Cernica, proiect ratificat de Consiliul General al Municipiului București pe 21 octombrie 1932.
În vizorul Securității
Cu toate acestea, asemenea celor mai multe personalități ale perioadei interbelice, Nicolae Caranfil a intrat ulterior în vizorul Securității, fiind privit ca agent al Intelligence Service căruia trebuia să i se urmărească „activitatea dușmănoasă”.
Dosarul de la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS) menționează că inginerul a fost membru în consiliul de administrație al „Societății Trei Inele” și al oțelăriilor „Krupp”, a ocupat funcția de președinte al Casei Engleze și că a făcut parte din consiliul de administrație al Canalului de Suez, la care Regele Carol al II-lea deținea un număr important de acțiuni. De asemenea, aflăm că Nicolae Caranfil a ocupat postul de ministru al Aerului și Marinei în Guvernul Tătărăscu, funcție din care a demisionat pe 2 februarie 1937.
Într-o filă din mai 1949, Nicolae Caranfil este acuzat că a colaborat cu Comandamentul German împotriva țării noastre, a sprijinit războiul hitlerist și regimul antonescian, cât timp a fost administrator delegat al Societății de Telefoane (1940-1944). În acest sens, inginerul a semnat un apel în favoarea războiului, care a fost afișat în toate oficiile telefonice și care cuprindea fraze care îi glorificau pe mareșalul Antonescu și armata germană. Tot din această funcție – spun notele dosarului – a dispus ridicarea din rezervele societății a sumei de 20 de milioane de lei ca „donație națională”, sumă cu care a cumpărat o vilă la Băneasa pe care i-a oferit-o lui Ion Antonescu.
Acest cadou a fost însoțit de o scrisoare semnată de inginer prin care justifica „donația către conducător”. De asemenea, este consemnat faptul că, în timpul unui mic dejun de la Palatul Mogoșoaia, care a avut loc pe 4 decembrie 1941, Caranfil a afirmat că „războiul împotriva sovietelor este necesar” și că „toți românii trebuie să-i dea concursul” lui Ion Antonescu. În octombrie 1944, Nicolae Caranfil a plecat la Londra ca reprezentant al României la Conferința Transporturilor, sprijinit de maniști și de liberali, unde a decis să nu se mai întoarcă.
Stabilirea în străinătate și acțiunile sale ulterioare au atras multe controverse. Într-un articol din ziarul „Acțiunea Românească”, inginerul este criticat pentru fuga din țară, menționându-se faptul că acesta nu a fost „constrâns nici de condiții obiective, nici de situația politică”.
„Defăimarea regimului democrat”
După plecarea la Londra, Caranfil s-a stabilit în Paris, unde a luat inițiativa de a înființa Comitetul Român de Asistență (CAROMAN), asociație care avea drept scop continuarea operei Crucii Roșii și ajutorul dat românilor din străinătate. Deși a fost înființat la Paris și a funcționat după regulile franceze, comitetul a avut sedii în multe alte țări europene, printre care Elveția, Italia, Spania, Portugalia, Bruxelles, țările scandinave, dar și SUA.
În mod oficial, comitetul a avut ca scop ajutorarea juridică, bănească și în natură a românilor emigranți și s-a susținut numai din cotizațiile membrilor și din donațiile acestora. Însă, conform datelor din dosarul CNSAS, comitetul a fost sub conducere reacționară, alcătuită din „elemente cu activitate politică în trecut și elemente neîncadrate în partidele politice”, iar inginerul s-a folosit de acest comitet ca „trambulină politică”.
Cât timp a locuit în capitala franceză, Nicolae Caranfil a deținut un magazin cu piese de schimb pentru automobile, a fost editor la ediția franceză a „Curierului Român” și ulterior la „Uniunea Democrată a Românilor Liberi”, a făcut parte din comitetul de redacție al ziarului „La Roumanie Indépendante”, a aderat la gruparea „Europa Unită” imediat după înființarea sa și a realizat o intensă propagandă antisovietică și de „defăimare a regimului nostru democrat”, fiind numit în notele Securității „conducătorul fugarilor români”.
Fragmentul face parte din articolul „Conducătorul fugarilor români. Nicolae Caranfil”, publicat în numărul 255 al revistei „Historia”, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 14 aprilie - 14 mai, și în format digital pe platforma paydemic.
FOTO: BIBLIOTECA „V.A. URECHIA" GALAȚI
