⬆

CIA în perioada lui Lyndon Johnson. Ce știa Agenția și nu știa președintele

Autor: Michael Nicholas Blaga

Acest capitol din cartea lui Tim Weiner (Legacy of Ashes:The History of the CIA – n.r.), menționează ca principale surse de documentare, acte interne de la CIA și depoziții făcute sub jurământ de ofițeri CIA, toate acestea fiind scoase de la secret între anii 1998-2004. Imaginea de ansamblu generată de aceste mărturii documentare este fascinantă pentru cititorii care-și amintesc cu precizie, în pofida anilor, unde erau și ce anume făceau în momentul când s-a anunțat la radio și televiziune că președintele Kennedy a decedat la Dallas în urma unui atentat.

În amintirile sale, Lyndon Johnson descrie clipele trăite de el la Dallas, unde se afla în cortegiul prezidențial în acea zi fatidică din noiembrie 1963: “Ce mi-a trecut prin gând a fost, dacă au împușcat pe președinte...cine va fi următorul împușcat? și ce se întâmpla acum la Washington? și când vor veni rachetele? Am crezut ca era o conspirație și am pus această întrebare. Aproape toți cei care erau cu mine au pus aceasta chestiune”.

De-a lungul următoarelor 12 luni, în numele siguranței naționale, CIA a ascuns președintelui Johnson și Comisiei Warren de anchetare a atentatului, multe din ce cunoștea despre moartea lui Kennedy. De exemplu, CIA cunoștea că Lee Harvey Oswald era un pușcaș din infanteria marină a SUA, care dezertase în URSS în octombrie 1959; era la curent cu încercările sale de a renunța la cetățenia americană și cu amenințările sale de a dezvălui sovieticilor instalațiile militare secrete din Pacific; cunoștea de asemenea că se căsătorise în URSS cu o rusoaică și că se repatriase în iunie 1962.

Directorul - General al CIA de pe atunci, republicanul John McCone și-a ieșit din fire când i s-a spus de către subordonații săi că CIA cunoștea încă înainte de atentatul de la Dallas, că Lee Oswald vizitase ambasada URSS din Mexico-City pe 28 septembrie 1963, unde discutase cu Valerii Kostikov, ofițer KGB la departamentul 13. Furia lui McCone era împărtășită și de alți ofițeri din centrala CIA unde domnea un haos de necrezut.

CIA și FBI nu și-au comparat niciodată datele și informațiile pe care le aveau despre Lee Oswald. Mai rău încă, deși președintele Johnson le-a ordonat să coopereze în totalitate la anchetarea asasinatului, CIA și FBI au comis acțiuni ilegale multiple. Autorul cărții consacră o bună parte a acestui capitol, dezvăluirii metodice a ilegalităților comise de către agenții guvernului federal al SUA în aceasta anchetă privind asasinarea lui Kennedy.

Asasinarea lui Oswald tulbură din nou apele

În timp ce cortegiul funerar al președintelui Kennedy se pusese în mișcare spre cimitirul militar de la Arlington, lumea afla cu consternare de asasinarea lui Oswald de către Jack Ruby – eveniment filmat în direct la Dallas de către televiziunea americană. A fost rândul lui Lyndon Johnson să-și iasă din fire și să ceară imediat la CIA prezentarea promptă a unui raport despre tot ce se știa la CIA despre Oswald.

Oswald, cu câteva secunde înainte de a fi împușcat de Jack Ruby

Richard Helms va prezenta președintelui raportul cerut, câteva ore mai târziu. Acest raport scris s-a pierdut sau a fost distrus, tot ce se mai știe acum este concluzia lui finală: “CIA nu avea nicio probă solidă că Oswald era un agent al Moscovei – dar că el ar putea să fi fost”.

John Whitten, desemnat de Richard Helms să conducă ancheta internă la CIA, privind asasinarea lui Kennedy, este citat de Tim Weiner în cartea sa cu următoarea depoziție: “...Constituirea Comisiei Warren l-a pus pe Richard Helms în fața unei dileme morale copleșitoare. Helms și-a dat seama că dezvăluirea comploturilor asasinatului, va pune CIA într-o situație grea, iar pe Helms într-o lumina nefavorabilă și că ancheta ar putea concluziona că asasinarea a fost opera cubanezilor ca represalii la încercările noastre de asasinare a lui Castro. Aceasta ar fi avut un efect dezastruos asupra lui și a CIA”.

Riscurile dezvăluirii conspirațiilor CIA contra lui Fidel Castro au creat o situație grea și pentru Robert F. Kennedy, fratele președintelui ucis, aflat încă în funcția de Ministru al Justiției în guvernul Lyndon Johnson. Din lectura capitolului anterior al cărții lui Tim Weiner, cititorul a reținut negreșit faptul uimitor că Robert Kennedy începea ziua sa de muncă la CIA unde făcea presiuni zilnice pentru asasinarea lui Castro. Acum, fostul președinte Eisenhower, aflat la pensie, cerea telefonic președintelui Johnson să-i interzică lui Robert Kennedy orice acces la CIA.

Șefii CIA sabotează justiția

S-a descoperit că de la începutul anului 1962, CIA, FBI, Pentagonul, Ministerul de Externe și Serviciul de Imigrare și Naturalizare al SUA aveau toate câte un dosar propriu referitor la Lee Oswald. Cum s-a arătat mai sus, nici una din aceste instituții n-a comparat vreodată între ele informațiile pe care le aveau din surse proprii despre Oswald.

FBI-ul n-a ajuns niciodată pe urmele lui Oswald. Tim Weiner scrie că această neglijență a FBI-ului a fost un preludiu al incompetenței FBI din săptămânile premergătoare atacului de la 11 septembrie 2001, când au fost uciși mai mulți americani decât la Pearl Harbour!.

“Incompetență crasă” va declara directorul FBI într-un memorandum din 10 decembrie 1963, rămas secret până la sfârșitul secolului XX. J. Edgar Hoover și-a pedepsit 17 agenți FBI pentru că: “noi am eșuat în urmărirea celor mai izbitoare aspecte ale anchetei lui Oswald“, va scrie directorul FBI in octombrie 1964.

Tim Weiner aduce probe documentare din care rezultă că CIA prin conducătorii ei de atunci, Richard Helms și James Angleton, au sabotat justiția americană, pentru a nu-și pierde locurile lor de muncă la CIA. Mai mult, Tim Weiner scrie că tot fluxul de informații de la CIA către președintele SUA și Comisia Warren era cenzurat de fostul director-general al CIA, Allen Dulles, care, deși aflat la pensie, avea zilnic conversații clandestine cu James Angleton – șeful contrainformațiilor de la CIA.

În stilul lui specific de texan, Lyndon Johnson a concluzionat laconic, într-o propoziție, întreaga tragedie a asasinării lui John Kennedy, prin următoarele cuvinte: “Kennedy s-a străduit să ajungă la Castro, dar Castro a ajuns la Kennedy înaintea lui”. Acești trei oameni, Helms, Allen Dulles și Angleton au manipulat în interes propriu ancheta parlamentului american privind asasinarea președintelui Kennedy.

Războiul din Vietnam

Pare de necrezut, dar moartea lui Kennedy și consecințele ei nu ocupau locul central în capitolul consacrat perioadei Johnson din cartea lui Tim Weiner. Acest loc central este acordat de autor războiului din Vietnam în care și-au pierdut viața cca. 57 000 de americani și peste 2 000 000 de vietnamezi (cifră secretă ținută de Vietnam, până la sfârșitul secolului XX). Vieți pierdute ca urmare a unor informații false trimise de marinari americani aflați pe nava Maddox din Golful Tonkin, informații potrivit cărora ei s-ar fi aflat sub atacul unor nave ale Vietnamului de Nord.

Lyndon Johnson era pregătit de 2 luni să bombardeze Vietnamul de Nord. În acest scop el ceruse lui Bill Bundy, la Departamentul de Stat, să redacteze o Declarație de Război contra Vietnamului de Nord, care să fie trimisă spre aprobare Congresului la momentul propice. Acest moment propice a fost creat de primirea informațiilor false de la marinarii americani din Golful Tonkin.

La 7 august 1964, Congresul aproba declarația de război contra Vietnamului de Nord cu unanimitate de voturi în Camera Reprezentanților (416-0) și cu 88-2 în Senat. Tim Weiner scrie că: “acest teatru politic se repetă 40 de ani mai târziu, când informații false despre arsenalul Irakului vor fi invocate ca rațiune pentru război a unui alt președinte american”.

Tim Weiner susține că războiul contra Vietnamului n-a fost o eroare onestă și aduce ca probe în acest sens documente din arhiva Agenției Naționale de Securitate (NSA) scoase de la secret în noiembrie 2005. Aceste documente dezvăluie întregul adevăr asupra celor 10 ani de război în Vietnam.

Tot Johnson este cel care va concluziona cu amărăciune că “acei pușcași stupizi de pe nava Maddox trăgeau în peștii zburători din Golful Tonkin” (nu în nave vietnameze).

CIA își bagă „coada” în Indonezia și Thailanda

Un alt subiect tratat in extenso de Tim Weiner în acest capitol este acțiunea clandestină a CIA de răsturnare a guvernului Sukarno din Indonezia. Lyndon Johnson este citat frecvent ca promotor al acestei acțiuni subversive care a dus la răsturnarea lui Sukarno și întronarea generalului-maior Suharto la cârma Indoneziei. În această acțiune și-au pierdut viața aproape 500 000 de indonezieni, conform depoziției făcute în fața Congresului de Marshall Green - ambasadorul SUA în Indonezia. Peste un milion de indonezieni au fost aruncați în închisori și deținuți decenii acolo.

Consecințele acelei represiuni sângeroase se resimt și azi în Indonezia. Tot în acest capitol este abordată în detaliu acțiunea clandestină a CIA de creare în Thailanda a unei democrații iluzorii, de fațadă. În fruntea forței naționale de poliție a Thailandei, de 40 000 de oameni, a fost pus cu sprijinul CIA și al ambasadei SUA la Bangkok, un comandant cunoscut de localnici ca “rege” al comerțului cu opiu. Comandantul armatei thailandeze era proprietarul bordelurilor, al abatoarelor și al depozitelor de alcool din Bangkok. Acești militari erau sprijiniți public de CIA, ca “apărători ai democrației” în Thailanda.

Dictatura generalilor în Thailanda a durat 10 ani și a fost înlocuită în perioada administrației Johnson cu un partid politic conceput, finanțat și impus la guvernare de CIA, cu aprobarea personală a lui Lyndon Johnson, care considera că stabilitatea politică a Thailandei era esențială pentru victoria americana în Vietnam. Lângă Udorn, CIA a construit o uriașă bază militară americană, care a servit drept centru nervos al operațiunilor clandestine ale SUA în toată Asia de Sud-Est. După atacul de la 9/11, această bază militară a servit ca închisoare secretă pentru detenția și interogarea militanților musulmani.

Helms - „Călărețul de circ”

Vietnam, de a ascunde Casei Albe adevărul despre numărul forțelor combatante ale Vietnamului de Nord, respectiv în loc de 500 000 de luptători, CIA să nu raporteze lui Johnson mai mult de 299 000 de combatanți inamici. Concluzia lui Tim Weiner este fără echivoc: “Conducerea războiului a fost bazată pe o serie de minciuni spuse de către miniștrii americani unul altuia și poporului american. Casa Albă și Pentagonul au continuat să încerce să convingă poporul că războiul merge bine. Cu timpul, faptele concrete din Vietnam vor prevala”.

Populația Americii și-a manifestat vehement opoziția crescândă împotriva războiului din Vietnam și l-a adus pe Lyndon Johnson în situația umilitoare de a renunța la o nouă candidatură pentru Casa Albă la alegerile prezidențiale din 1968, care au fost câștigate de partidul din opoziție, prin candidatul republican Richard Nixon.

Lyndon B. Johnson (1908 – 1973)

S-a născut la Stonewall, Texas, în familia unui fermier. A mai avut un frate și trei surori. Liceul l-a făcut la Johnson City, după care a urmat cursurile Southwest Texas State Teachers College. În 1937 intră în Camera Reprezentanților, ca reprezentant al statului Texas, din partea Partidului Democrat. În timpul celui de-al doilea război mondial a fost locotenent în marina americană, fiind decorat cu Steaua de Argint. După șase mandate în Cameră, în 1948 a fost ales senator, în 1953 devenind liderul grupului democrat din Senatul american. În 1960, candidând alături de J.F. Kennedy, a devenit vicepreședinte al SUA; trei ani mai târziu, a preluat cea mai înaltă funcție în stat, în urma asasinatului de la Dallas. În anul 1964, a fost ales președinte al Statelor Unite, după ce l-a învins clar pe republicanul Barry Goldwater. Pe plan intern, politica sa a fost intitulată „Marea Societate” (Great Society), direcțiile principale ale acesteia referindu-se la drepturile civile, asistența medicală și lupta împotriva sărăciei; pe plan extern, perioada lui Johnson se confundă cu escaladarea Războiului din Vietnam (numărul soldaților americani crescând de la 16 000 în 1963, la 500 000 în 1968). LBJ a fost căsătorit cu

, cu care a avut două fete.