⬆

Ceauşescu şi obsesia pentru pacea mondială

Autor: Lucian Popescu

Data de 6 martie 1945 reprezintă pentru România momentul instalării oficiale a primului guvern majoritar comunist din istoria acestei ţări. Impus şi controlat în totalitate de către Uniunea Sovietică, guvernul comunist condus de doctorul Petru Groza a demarat, la scurt timp după ce a fost oficializat, procesul de comunizare a statului român urmând cu fidelitate modelul stalinist. Una dintre temele predilecte adoptate de către comuniştii români de la “profesorii” lor sovietici a fost preocuparea pentru stabilirea rapidă în lume a păcii.

Anterior preluării puterii, Partidul Comunist din România înfiinţase şi susţinuse financiar diferite organizaţii şi comitete antifasciste, care militau clandestin pentru ieşirea României din războiul îndreptat împotriva Uniunii Sovietice şi schimbarea regimului antonescian, toate aceste deziderate urmând să grăbească înfrângerea Germaniei naziste şi sfârşitul războiului mondial.

În aparenţă generoase şi sincere, idealurile comuniste referitoare la pace au constituit, în realitate, un instrument eficient de propagandă în folosul Uniunii Sovietice. Evoluţia istorică a evenimentelor a demonstrat faptul că între mesajul oficial lansat de către comunişti şi practică au fost diferenţe majore. În acest sens, referindu-ne la istoria postbelică, amintim sprijinul armat acordat de către sovietici nord-coreenilor în perioada 1950-1953, reprimarea armată a “contrarevoluţiei” maghiare, sprijinul acordat nord-vietnamezilor în conflictul cu SUA, şi alte asemenea exemple.

Mesajele sovieticilor şi lupta pentru pace a României

Revenind la comuniştii români, trebuie menţionat faptul că aceştia au respectat cu stricteţe toate directivele primite de la Moscova, nefăcând altceva decât să repete mesajele sovieticilor în privinţa “luptei pentru pace”. Republica Populară Română condusă de Gheorghe Gheorghiu-Dej a desfăşurat o activitate ferventă în sprijinul ideii sovietice de pace, trasând tuturor categoriilor socio-profesionale diferite obiective în acest sens. După decesul lui Dej şi instalarea lui Nicolae Ceauşescu în funcţia de secretar general al Partidului Muncitoresc (redenumit Comunist) Român discursul pentru pace al României a început să se distanţeze de cel sovietic. Personaj ambiţios din fire, Ceauşescu a iniţiat, încă de la debutul mandatului său de Preşedinte al Consiliului de Stat (funcţie preluată în 1967), să construiască o politică independentâ.

Pe plan internaţional, anul 1967 a consemnat o nouă confruntare militară însemnată. Aceasta a avut loc în Orientul Mijlociu, între o coaliţie a statelor arabe şi tânărul stat Israel. Rămas în istorie sub numele de “războiul de 6 zile”, conflictul arabo-israelian a reprezentat prima ocazie importantă pentru Ceauşescu de a se afirma pe scena politică internaţională.

Ceauşescu şi conflictul arabo-israelian

Încă de la începutul conflictului amintit anterior, Ceauşescu şi-a autoasumat rolul de mediator între blocul constituit de ţările arabe şi Israel. Râvnind statutul de laureat al premiului Nobel pentru Pace, dictatorul român a fost singurul şef de stat comunist care a păstrat relaţiile diplomatice cu Israelul în timpul şi după încheierea războiului. Ce se afla însă în spatele acestei neobişnuite atitudini pacifiste a conducătorului român.? Să fi fost oare vorba de considerente sincere, bazate pe un profund simt umanitar? Din păcate, o analiză mai atentă asupra evenimentelor indică faptul că Ceauşescu a fost motivat să se implice în procesul de pace din Orientul Mijlociu de o serie de interese politice şi economice, fapt lesne de înţeles, dacă luăm în considerare potenţialul economic datorat, în primul rând, bogatelor resurse de petrol – al acestei regiuni asiatice (1).

În privinţa atitudinii avute de Ceauşescu faţă de conflictul arabo-israelian, deducem faptul că acesta a dus o politică duplicitară. În cei 24 de ani cât a condus România, liderul comunist a întreţinut relaţii diplomatice cu ambele părţi, fiind primul preşedinte de stat care a recunoscut oficial existenţa Organizaţiei de Eliberare a Palestinei, fapt petrecut în 1974. Mai mult decât atât, România a fost primul stat membru al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia care a acceptat prezenţa unei ambasade a OEP pe teritoriul său. Toate aceste fapte au făcut ca Nicolae Ceauşescu să fie un personaj agreat şi simpatizat de ambele tabere, precum şi de ţările importante din Occident, în frunte cu Statele Unite ale Americii. Se iviseră zorii gloriei politicii internaţionale ceauşiste.

Cazul Cehoslovacia

Momentul de apogeu al politicii duse de Ceauşescu în ceea ce priveşte pacea mondială a avut loc în anul 1968. În faţa a 10 000 de persoane adunate în fata sediului CC al PCR, Ceauşescu a făcut totul pentru a exalta patriotismul românilor şi pentru a intensifica sentimentul rusofob al acestora, rostind celebra să cuvântare, din care redăm următorul pasaj:“Intrarea trupelor a cinci ţări socialiste în Cehoslovacia reprezintă o greşeală şi un grav pericol pentru pacea din Europa. Este un moment ruşinos pentru istoria mişcării socialiste”(2).

România a refuzat să participe cu trupe la invazia statului cehoslovac. Opoziţia faţă de atacarea Cehoslovaciei i-a adus lui Ceauşescu un enorm capital de simpatie, atât extern, cât şi intern. Mai mult decât atât, dintre toate celelalte ţări comuniste europene, România a beneficiat de clauza naţiunii celei mai favorizate, în special din partea SUA. De asemenea, au fost întărite şi relaţiile culturale cu Occidentul. Survenită la momentul potrivit, această intervenţie publică a liderului român a ajutat România să beneficieze, pentru câţiva ani, de un important ajutor extern din partea ţărilor vestice.

Obsesia pentru pacea mondială

Ambiţia personală a lui Nicoale Ceauşescu de a se erija într-unul dintre cei mai mari promotori ai păcii mondiale nu s-a oprit după succesul răsunător din 1968. Liderul român a dezvoltat o adevărată obsesie pentru ideea de pace mondială, implicând România în toate proiectele internaţionale referitoare la acest aspect. Pe data de 8 mai 1981, cu ocazia aniversării a 60 de ani de la înfiinţarea PCR, Ceauşescu a ţinut o cuvântare amplă, în care a expus principiile şi obiectivele de bază ale politicii externe româneşti:“În activitatea sa internaţională, România socialistă pune pe primul plan întărirea relaţiilor de colaborare cu toate ţările socialiste, şi în primul rând cu vecinii săi. Acţionăm pentru depăşirea divergenţelor şi întărirea unităţii şi solidarităţii ţărilor socialiste – condiţie esenţială pentru dezvoltarea cu succes a socialismului în fiecare ţară – pentru afirmarea prestigiului său şi a ideilor socialiste în lume, precum politica de destindere, independenţă şi pace. Acordăm o atenţie deosebită relaţiilor cu ţările în curs de dezvoltare, ca o parte a politicii de colaborare împotriva imperialismului şi colonialismului. Dezvoltăm relaţiile cu ţările nealiniate, cu toate statele mici şi mijlocii [...] Aşezăm ferm la baza tuturor relaţiilor internaţionale ale României principiile deplinei egalităţi în drepturi, respectului independenţei şi suveranităţii naţionale, neamestecului în treburile interne şi avantajului reciproc, ale renunţării la forţa şi la ameninţarea cu forţa”(3).

Din discursul rostit de dictatorul român, reiese obsesia acestuia faţă de ceea ce el numea “amestecul în treburile interne ale ţării”, dorind să sublinieze cât mai ferm distanţarea de Moscova şi opoziţia faţă de orice ingerinţă în politica internă. În ceea ce priveşte relaţiile cu ţările aflate în curs de dezvoltare, trebuie precizat faptul că una dintre cele mai profitabile afaceri ale României cu ţările sărace din Africa şi Asia era, paradoxal, comerţul cu armament. În anii ’70 şi ’80, România ocupa locul patru în lume la exportul de armament, situaţie ce contrasta izbitor cu poziţia oficială adoptată de către statul român faţă de eforturile pentru dezarmare duse la nivel mondial. Acest fapt este încă o dovadă asupra faptului că în spatele propagandei desfăşurate de către statul român pentru pacea mondială se aflau, în primul rând, interese economice, mai presus decât cele umanitare.

Pacea şi cultului personalităţii lui Ceauşescu

Preocuparea lui Nicolae Ceauşescu pentru pacea mondială a constituit o adevărată politică de stat. Toate mijloacele de comunicare în masă, precum presa, radioul şi televiziunea dedicau spaţii ample pentru preluarea, difuzarea şi, acolo unde era cazul, dezvoltarea discursurilor ţinute de liderul român despre subiectul amintit anterior. Mai mult decât atât, Editura Politică se specializase în tipărirea tuturor discursurilor ţinute de Ceauşescu şi editarea acestora sub formă de cărţi. Se contribuia, astfel, şi la promovarea cultului personalităţii lui Ceauşescu. O asemenea carte, apărută în anul 1987 la editura menţionată mai sus, are un titlu sugestiv:Contribuţia României, a Preşedintelui Nicolae Ceauşescu, la lupta pentru dezarmare şi pace.În capitolul intitulat Asigurarea unui climat internaţional de pace şi conlucrare-exigenţă a luptei pentru înfăptuirea cu succes a programelor de dezvoltare socială şi economică a României. Legătura dialectică dintre politica internă şi externă a partidului şi statului nostruse fac referiri ample şi laudative la adresa “iubitului conducător” şi a priceperii cu care acesta conducea România pe drumul păcii şi colaborării internaţionale:«Angajată cu toate forţele sale creatoare în uriaşul proces al edificării orânduirii socialiste, România se remarcă, totodată, printr-o politică externă deosebit de activă, de înaltă responsabilitate, dedicată păcii şi colaborării între popoare, abolirii forţei şi dictaturii în relaţiile internaţionale. Expresie a voinţei tradiţionale a poporului român de a trăi în bună vecinătate şi pace cu celelalte popoare şi, deopotrivă, întruchipare a voinţei sale social politice, activitatea internaţională a României este străbătută, ca un fir roşu, de grijă consecventâ pentru ca în lume să fie asigurat climatul de securitate, bună convieţuire necesar muncii paşnice a poporului nostru, a tuturor popoarelor. După cum menţionează tovarăşul Nicolae Ceauşescu, “între politica internă şi cea internaţională există o strânsă unitate. Punând pe primul pan dezvoltarea economico-socială, edificarea orânduirii socialiste, partidul şi statul nostru desfăşoară, totodată, o politică externă activă, de extindere a relaţiilor cu alte state, de apărare a păcii, a independenţei popoarelor”».

Suntem nevoiţi să facem încă o precizare, pe care o considerăm necesară, faţă de declarată preocupare a României din acea perioadă faţă de asigurarea climatului internaţional de pace şi stabilitate. În timpul războiului dintre Irak şi Iran, desfăşurat în intervalul 1980-1988, statul român a vândut arme ambelor tabere, câştigând sume consistente de bani din aceste tranzacţii.

Peste 200 de vizitie oficiale

Un alt aspect interesant al propagandei pentru pace a regimului ceauşist au fost vizitele oficiale făcute de către şeful statului şi soţia sa în afara ţării. În intervalul 1965-1987, Nicolae Ceauşescu a efectuat peste 200 de vizitie oficiale, în ţări diferite, situate pe mai multe continente(5). Toate aceste vizite oficiale au “au dat conţinut viu şi au oferit o deosebită autoritate politicii externe româneşti, au îmbogăţit cu noi sensuri legăturile de colaborare ale poporului român cu toate popoarele lumii în efortul dedicat păcii, independenţei şi prosperităţii”.Oficialităţile române conchideau, cu deosebită satisfacţie şi mândrie că “Nu au existat şi nu există probleme în viaţa mondială la a căror rezolvare România să nu fi participat într-o formă sau alta, să nu îşi fi adus contribuţia la soluţionarea lor, potrivit intereselor vitale ale poporului nostru, în interesul tuturor popoarelor şi păcii şi colaborării internaţionale”(6).

Este lesne de înţeles, chiar şi pentru un novice în domeniul relaţiilor internaţionale, că România nu avea, nici de departe, o asemenea influenţă pe scena politică mondială. Considerăm că aceasta exacerbare a rolului deţinut de statul român pe plan global constituia doar o simplă parte din întregul mecanism de propagandă a regimului comunist român ce încerca, prin toate mijloacele, să împingă România cât mai sus în ierarhia mondială şi să le ofere propriilor cetăţeni mult-doritul climat de stabilitate şi bunăstare socială, ce s-a dovedit a fi, ca şi în celelalte regimuri comuniste, o mare, dar dureroasă utopie.

Pacea mondială, tineretul şi România

Un segment foarte important al populaţiei către care era direcţionată propaganda pentru pace era tineretul. Consideraţi drept principalii artizani ai dezvoltării ţării pe termen lung, tinerii români din epoca ceauşistă erau încurajaţi, chiar de preşedintele ţării “să ia parte nemijlocit la jalonarea căilor de făurire a viitorului, în care sunt chemaţi să trăiască şi să muncească [...] vor să ia parte activă la efortul universal pentru făurirea unei societăţi mai bune şi mai drepte, a unei lumi eliberate de coşmarul războaielor, de asuprire şi exploatare, în care oamenii să trăiască în prietenie şi colaborare”(7).

În aceeaşi ordine de idei, cel supranumit “genialul conducător al ţării” sublinia, potrivit unei concepţii originale, profund ştiinţifice, faptul că este necesară realizarea şi întărirea unităţii de acţiune a tinerei generaţii progresiste şi democratice, prin reunirea, pe platforma comună a luptei pentru pace şi dezarmare a unor forţe de diferite orientări politice, filosofice, ideologice şi religioase. Interesant este că, în acest caz, propaganda pentru pace a cunoscut şi o materializare concretă. În anul 1985, Adunarea Generală a ONU a adoptat, la iniţiativa României, rezoluţia privind Anul Internaţional al Tineretului. Cu ocazia acestui eveniment, foarte mediatizat în mediile de informare din ţară, Nicolae Ceauşescu a ţinut un discurs solemn, adresat tuturor tinerilor din lume, în care a declarat că:“Avem convingerea fermă că, acţionând unite, popoarele lumii, în care tineretul ocupă un loc important, pot pune capăt actualei politici de încordare, de înarmare, pot asigura triumful raţiunii, al păcii şi colaborării internaţionale. Faceţi în aşa fel, dragi tineri români şi de pretutindeni, încât să asiguraţi pentru generaţia voastră şi pentru generaţiile viitoare o lume fără arme şi războaie, a păcii, prieteniei şi fraţiei tuturor oamenilor de pe planeta noastră”(8).

Liderul român îşi încheia discursul printr-un apel ferm la unitatea de acţiune în rândul tinerilor, insistând asupra faptului că tânăra geeneraţie a României socialiste trebuie să se afirme, constant şi energic, ca un factor de acţiune în sprijinuil păcii şi dezarmării, al edificării unei lumi mai bune şi mai drepte.

O politică duplicitară

În nemărginita sa viziune asupra păcii, Nicolae Ceauşescu le-a trasat importante misiuni şi oamenilor de cultură şi artă. În opinia “marelui cârmaci”, arta trebuia “să realizeze, ca piesele ce compun un mozaic, o impresionantă frescă a unei ţări aflate în plin avânt creator, conturând imaginea unui popor de o mare sensibilitate artistică şi umană”(9).

În concepţia oficială a vremii “Artă şi cultura românească din perioada de glorie a epocii Ceauşescu poartă girul autenticităţii, al implicării creatorilor în vâltoarea măreţei epopei naţionale, al angajării lor în marea şi nobilă bătălie pentru înălţarea noii societăţi pe care o edificam pe pământul patriei pentru înfrumuseţarea şi îmbogăţirea vieţii spirituale a omului, pentru pace, prietenie şi colaborare cu toate naţiunile lumii”.

Ca şi predecesorul său la conducerea statului, Nicolae Ceauşescu nu a ieşit din tiparele retoricii comuniste referitoare la pacea mondială. În perioada epocii ceauşiste, România a practicat, aşa cum sperăm că am demonstrat în decursul acestei expuneri, o politică duplicitară în ceea ce priveşte lupta pentru pace şi colaborare internaţională.Regimul ceauşist a înregistrat puţine şi insignifiante rezultate benefice în politica internaţională dusă în folosul păcii. Din păcate, prin tranzacţiile cu armament desfăşurate de către satatul român cu diverse ţări şi chiar cu grupări de factură teroristă, au fost aduse prejudicii semnificative idealului umanitar de pace(10).

NOTE

1.http://www.ziua.ro/display.php?id=234599&data=2008-03-15.

2.Contribuţia României, a Preşedintelui Nicolae Ceauşescu, la lupta pentru dezarmare şi pace, Editura Politică, Bucureşti, 1987, p.96.

3.Nicolae Ceauşescu, 60 de ani de slujire devotată a poporului, de luptă pentru dreptate socială şi libertate naţională, pentru construirea socialismului şi ridicarea bunăstării maselor, pentru independenţa patriei, colaborare internaţională şi pace, Editura Politică, Bucureşti, 1981, p. 39-40.

4.Contributia României, a Preşedintelui Nicolae Ceauşescu, la lupta pentru dezarmare şi pace, Editura Politică, Bucureşti, 1987, p. 33.

5.Idem, p. 39.

6.Gheorghe Lencan Stoica, Cultură, umanism, pace, Editura Militară, Bucureşti, 1989, p. 23.

7.Contributia României, a Preşedintelui Nicolae Ceauşescu, la lupta pentru dezarmare şi pace, Editura Politică, Bucureşti, 1987, p. 265.

8.Cristian Popişteanu, coordonator, Independenţă, nealiniere, pace-momente şi semnificaţii ale unei mişcări istorice a secolului xx, Editura Politică, Bucuresşi, 1989, p. 78.

9.Nicolae Ceauseşcu, Politica internaţională a României de pace, prietenie şi colaborare internaţională cu toate popoarele, Editura Politică, Bucureşti, 1978, p. 85.

10.Ibidem, p. 88.

Bibliografie:

Ceauşescu, Nicolae, Politica internaţională a României de pace, prietenie şi colaborare internaţională cu toate popoarele, Editura Politică, Bucureşti, 1978.
Ceauşescu, Nicolae, 60 de ani de slujire devotată a poporului, de luptă pentru dreptate socială şi libertate naţională, pentru construirea socialismului şi ridicarea bunăstării maselor, pentru independenţă patriei, colaborare internaţională şi pace, Editura Politică, Bucureşti, 1981.
Popisteanu, Cristian, coordonator, Independentă, nealiniere, pace-momente şi semnificaţii ale unei mişcări istorice a secolului xx, Editura Politică, Bucureşti, 1989.
Stoica, Gheorghe Lencan, Cultură, umanism, pace, Editura Militară, Bucureşti, 1989.
Contribuţia României, a Preşedintelui Nicolae Ceauşescu, la luptă pentru dezarmare şi pace, Editura Politică, Bucureşti, 1987.
http://www.ziua.ro/display.php?id=234599&data=2008-03-15.