Ce a stat în spatele Revoluţiei Ruse. Cum a devenit Marx ideologul mujicilor ruşi

Revoluțiile se fac și lasă în urma lor eroi, lideri, legende. Dar, cel mai important, lasă în urmă o idee. Rușii s-au uitat mereu cu jind către Europa – deși mândria nu-i va lăsa niciodată să recunoască –, au tras cu ochiul la francezi în 1789 și, între două răscoale eșuate, au visat puțin la 1848. Au adus de pe bătrânul continent tot ceea ce credeau că le este de folos pentru a-și crea un arsenal ideologic.

Am tot auzit despre marxism, revoluție, Petersburg. Ce a însemnat până la urmă Revoluția rusă o știm cu toții: comunismul. Dar ce a stat la baza acestui proto-URSS? De unde a luat naștere de fapt? Şi când? Să fi fost totul acel moment, 1917 – o revoluție din primăvară a unui popor înfometat și o lovitură de stat tomnatică? Când, cum, cine, unde, și mai ales de ce?

Dualitate. Hora rusească s-a jucat mereu în doi. Rusia a fost o parte Orient, o parte Occident – prea aproape de est, sau prea aproape de vest? Mânați de dorința de emancipare și modernizare, rușii nu au putut renunța niciodată la tradiții. O istorie împărțită între monarhie – cu cele două dinastii – și comunism. Un ying și yang al bogăției și al sărăciei văzut de la Petersburg și Moscova – cele două capitale – până în stepele îndepărtate ale Siberiei și înapoi. Proletariat și burghezie, din penel și din ciocan, cu violența armei, dar și cea a cuvântului – iată cele două fețe ale Revoluției Ruse.  

Când? A fost odată... 

E simplu. Nu, poporul rus nu a fost un popor care a îndurat și a suferit mereu, fără să se plângă. Revoltele și instabilitatea sunt o moștenire lăsată puțin după Evul Mediu. Au fost mai întâi simple răscoale ţărăneşti, ca mai peste tot în Europa – celebrele acţiuni ale lui Stenka Razin şi Pugaciov, din secolele XVII-XVIII. Odată cu domniile țariste, rușii își alegeau liderul, pentru ca mai apoi să îl dea jos de la putere, într-un fel sau altul. Pe de cealaltă parte, în 1917 nu a fost prima dată când un țar ordonă ca aceia care se revoltă să moară. E un paradox care s-a repetat, un blestem care și-a încheiat ciclul în 1917, asta numai pentru a se abate asupra întregii lumi. Popor profund creștin, dar care și-a dorit mereu pieirea.

1825: „3000 de soldați răzvrătiți s-au adunat cu noaptea în cap pentru a își face publice revendicările. Conducătorii lor erau veterani din campaniile împotriva Franței, care reușiseră să alcătuiască în interiorul armatei o rețea secretă de celule liberale. Aceștia vor rămâne în istoria Rusiei sub numele de «decembriști», lăsând o moștenire care va inspira generațiile viitoare în lupta lor împotriva autocrației și represiunii”. Una dintre dățile în care țarul a ridicat arma împotriva propriului popor.

A fost şi „Sângeroasa Duminică”a lui 1905, când oamenii munciţi şi înfometaţi au plecat la ţar pentru a afla de ce le este aşa soarta. Conduşi de un preot şi cu pancarte albe, pe care scria „Soldaţi, nu trageţi în popor!”, oamenii au înroşit cu propriul sânge zăpada de la porţile Petersburgului. A fost a doua oară când un ţar, creştin din naştere, în prag de Bobotează, şi-a omorât poporul. Se spune că „la doar câteva clipe după încetarea împuşcăturilor, un bătrân s-a întors către un băietan de paisprezece ani şi i-a spus, pe un ton mânios: «Nu uita, fiule, nu uita şi jură să-i plăteşti ţarului. Ai văzut cât sânge a vărsat, nu-i aşa? Atunci jură, băiete, jură!»”

 Faţa cealaltă a monedei ne-a prezentat-o istoria prin bucuria poporului la moartea Ecaterinei, cea care a continuat să conducă Rusia pe drumul spre modernitate deschis de către Petru cel Mare. Sângele a fost vărsat şi de partea nobilă, căci Pavel I a fost asasinat în propriul dormitor, pe 23 martie 1801, în urma refuzului de a semna abdicarea. Au plusat, forţând mâna destinului: în 1881, Rusia şi-a omorât „Ţarul Eliberator”, Alexandru al II-lea, cel care i-a emancipat pe şerbi, începând procesul de desfiinţare a iobăgiei. Şi precum rostogolirea unui bulgăre care se face din ce în ce mai mare, a urmat 1918, când întreaga familie Romanov a fost împuşcată. Comunismul devenise noul silnaia ruka, acel lider de fier pe care îl căuta poporul rus. Respectând „tradiţia”, noua putere de la conducere a omorât... milioane de oameni.

Când a avut loc Revoluţia? Oficial, pe 23 februarie 1917, de Ziua Internaţională a Femeii. Neoficial? Dintotdeauna.

Cine? Unde? Narodnaia volia 

Revoluţia a pornit din două locuri – încă o dată stăm sub semnul dualităţii. Cel mai mare şi mai important, focarul, rădăcinile: revoluţia s-a născut în fabrică. S-a întâmplat acolo unde erau ei, muncitorii, proletarii despre care vorbea Marx. Ei au făcut un război furios, dar patriot. Şi un alt loc, leagănul, unde revoluţia a crescut fără să ştie nimeni de ea: printre foile intelighenţiei. „Intelectualii îşi ticsesc bibliotecile cu antologii de cântece populare ruseşti, de poeme epice, de legende, studiază mitologia rusă, riturile de căsătorie şi de înmormântare, jelesc pentru popor, se îndreaptă către popor, sunt plini de speranţe măreţe, cad în disperare, îşi dau chiar şi viaţa, înfruntă execuţia sau se înfometează până la moarte pentru cauza poporului”.

S-au completat unii pe alţii, ca un geniu al binelui şi un geniu al răului. Proletarii au adus tradiţia, chiar pe calea politicului, având în spate istoria partidului „Voinţa poporului”, iar intelighenţia le-a adus modernitatea pe limba lor, prezentând Rusiei marxismul. Însuşi Troţki avea să spună mai târziu: „Această deşteptare politică a ţărănimii nu s-ar fi putut întâmpla altfel... decât prin intermediul limbii ei materne – cu toate consecinţele ce au descurs aici în privinţa şcolilor, tribunalelor şi autoguvernării. Să te opui acestui curent ar fi însemnat să încerci să-i împingi înapoi pe ţărani în non-existenţă”.

Poporul rus a fost însetat pentru dreptate, atât de mult încât o perioadă şi-a pierdut din luciditate. În secolul al XIX-lea, vocea oamenilor o reprezenta, mai mult sau mau puţin, organizaţia Narodnaia volia – „Voinţa poporului”. Parte dintre ei au terorizat străzile după anii 1860, ameninţând autocraţia, şi nu ţarismul. Erau un fel de kamikaze ai acelor timpuri, având în minte ideea că „tot ce stă în calea revoluţiei este imoral şi criminal”. Acţiunile lor erau aspru pedepsite: uneori trimişi să fie judecaţi, alteori pedepsiţi cu moartea. Se pare că grupul de anarhişti nu a lăsat moştenire numai dorinţa de dreptate şi sângele fierbinte al revoltei, ci şi o vendetta. În 1887, „Voinţa Poporului” mai organizase un complot împotriva conducerii, iar unul dintre membri a fost prins şi spânzurat. Aceasta era Aleksandr Ulianov, fratele lui Vladimir Ulianov, cunoscut în istorie drept Lenin.

Revoluţia rusă a avut loc pe străzile Sankt Petersburgului, Petrograd pe atunci. Capitala ţaristă era plină de muncitori, de proletari, de revoluţionari. Era încă ger, şi griul apăsa pe umerii oamenilor care se îndreptau către Palatul Taurida, cu toate că ţarul era plecat pe front, în Cartierul General al Armatei. A mai avut loc în toate fabricile, pe toate câmpurile, cu toate uneltele. Bogaţi, doar anumiţi bogaţi, dar mai ales cei săraci. Mai pe scurt: de către oameni simpli, dar cu valori tradiţionale, în locuri simple, dar simbolice.

De ce? Întrebare filozofică la care se răspunde cu: marxism 

Începutul secolului al XX-lea era unul propice pentru a încerca o nouă schimbare în Rusia. Occidentalizarea s-a dorit mereu, dar aproape niciodată nu a putut fi adoptată. Ruşii nu s-au lăsat păcăliţi prea uşor. Într-o vreme s-au susţinut ideile liberale ale Revoluţiei franceze, însă autocraţia îşi cerea drepturile. S-a înlocuit celebra „Liberté, égalité, fraternité” cu „Pravoslavie, samodejavie, narodnost” – au dat „libertatea, egalitatea şi fraternitatea” pe „Ortodoxie, autocraţie şi naţiune”. S-a dorit o schimbare în mai bine, dar nimeni nu vedea venind atât de repede o schimbare fundamentală pe care (aproape) toţi o vor îmbrăţişa.

În Germania, când Europa se afla în pragul lui 1848, apăruse o nouă teorie a schimbării: „Manifestul partidului comunist”. Filosofi în vogă pe atunci, Marx şi Engels subliniau necesitatea unei revolte socialiste, care să aibă la bază lupta de clasă. Doreau o victorie a proletariatului, o societate industrială, dezvoltată în principal prin exploatarea muncii. Intelectualii ruşi studiau cu atenţie noua doctrină şi, pierzându-şi speranţa într-o mişcare revoluţionară a ţăranilor, începeau să îmbrăţişeze doctrina nemţească. 1872: şi în Rusia se vindea în întregime primul tiraj al cărţii Capitalul, semnată de Marx.

Ne întrebăm de ce marxismul a fost atât de repede absorbit de către populaţie, şi cum de a creat atât de uşor o revoluţie care a schimbat destinul Europei. E simplu. O mare parte a populaţiei ruse era înapoiată cultural. Atât de mult încât, de exemplu, la finalul secolului al XIX-lea, când în Rusia a bântuit o epidemie de holeră, ţăranii ajunseseră să atace doctorii, crezând că medicamentele sunt otrăvuri. Aşadar, intelectualii au receptat imediat şi au concluzionat că o societate bazată pe industrializare nu va lăsa ţăranii să moară, ci să se transforme într-o clasă de mijloc, care să ajute la dezvoltarea ţării, şi automat la bunul lor trai.

 Ce le-a oferit marxismul ruşilor o spune simplu chiar unul dintre ei, Nikolai Valentinov: „Ne-am axat pe marxism fiindcă am fost atraşi de optimismul lui sociologic şi economic, de credinţa fermă susţinută de fapte şi de cifre, că dezvoltarea economică, dezvoltarea capitalismului, prin descurajarea şi erodarea temeliei vechii societăţi, crea noi forţe sociale, inclusiv pe noi, care vor desfiinţa cu siguranţă regimul autocratic şi toate ororile acestuia. Cu optimismul tinereţii am tot căutat o formulă care să dea speranţă şi am găsit marxismul. Am fost atraşi şi de caracterul lui european. Marxismul provenea din Europa. Nu avea gustul şi mirosul mucegaiului şi al provincialismului autohton, ci era nou, proaspăt şi interesant. Marxismul a oferit promisiunea că nu vom rămâne o ţară semi-asiatică, ci vom deveni o parte a Occidentului, cu cultura, instituţiile şi atributele unui sistem politic liber. Occidentul a fost farul nostru călăuzitor”.

De ce revoluţie şi de ce marxism? Pentru că ruşii aveau nevoie de un numitor comun atât pentru păstrarea valorilor tradiţionale, cât şi pentru o societate modernă, apropiată de Europa. Să nu uităm totuşi că „pentru un regim autocratic, momentul cel mai periculos este cel în care începe să se reformeze”. Aşa spunea Tocqueville despre Franţa anului 1789. Despre Rusia am aflat în ultimii 100 de ani că reforma ei a fost cu adevărat criminală.

*

Revoluţa rusă şi-a subliniat în timp caracterul dual: naţional şi internaţional. Acest lucru i-a garantat succesul, dacă l-am putea numi aşa, al URSS-ului. Şi-a păstrat fundamentul trecutului, ca o ultimă păpuşă dintr-o matrioşkă.

Care sunt rădăcinile KGB-ului sau ale cenzurii aspre? Undeva în secolul al XIX-lea, pe când Pavel I înfiinţa tainaia ekspediţia – poliţia secretă, o instituţie pe care a lăsat-o moştenire comunismului cu tot cu paranoia de rigoare. La fel şi cenzura, ce exista încă de pe vremea dinastiei Rurik, puţin mai lejeră din 1865. Passe-ul de balet pe care încerca să îl facă graţios a fost, de fapt, groaznic. Şi din piruetă în piruetă a creat un monstru roşu, care a cuprins întreaga lume – Rusia şi-a făcut loc în familia occidentală doar pentru a fi renegată şi dezmoştenită. Ce se întâmplă acum, la 100 de ani de la marea schimbare? A te familiariza cu termeni de istorie este la prima vedere destul de simplu. Dar oare cât de complicat este să descoperi reminiscenţele şi să afli dacă focul a fost cu adevărat stins...?

CRONOLOGIE

 1914 1 august 

Rusia țaristă intră în război împotriva Germaniei.

 1916 Noaptea dintre 29 și 30 decembrie 

Rasputin, consilier apropiat al familiei imperiale, este asasinat printr-o conspirație condusă de prințul Felix Iusupov, monarhist convins, care dorea eliberarea împăratului de sub influența misteriosului călugăr.

 1917 23 februarie 

Femeile protestează de Ziua Femeii. Muncitoarele din Viborg intră în grevă și ies pe străzile Petrogradului.

26 februarie 

Țarul Nicolae al II-lea ordonă soldaților să tragă în mulțime, dar aceștia refuză și se alătură manifestanților.

27 februarie 

Protestul se îndreaptă către palatul Taurida, sediul Dumei, și formează Sovietul Deputaților, Muncitorilor din Petrograd. A urmat dvoevlastie (Dubla Cârmuire).

1 martie 

Prikaz (ordinul/comanda) numărul unu al sovietei a fost aceea de a invita soldații să aleagă comitetul, armata rămânând sub controlul sovietei.

2 martie 

Țarul Nicolae al II-lea este obligat să abdice. Se formează primul guvern provizoriu, condus de către prințul Lvov și susținut de către Dumă și nou înființata sovietă.

6 martie 

Guvernul Provizoriu continuă înțelegerea cu Aliații, dorind rămânerea în război până la final.

11 martie 

Aliații recunosc guvernul provizoriu.

16 martie 

Țarul Mihail al II-lea, fratele lui Nicolae al II-lea, abdică.

20 martie 

În Rusia sunt introduse drepturile de egalitate politică și cetățenească.

3 aprilie 

Lenin se întoarce din exilul de la Zurich. El formulează Tezele din aprilie: „Toată puterea, Sovietelor”.

18 aprilie 

Pavel Miliukov, ministru de Externe în Guvernul Provizoriu, reasigură Aliații de angajamentul Rusiei.

20-21 aprilie 

Soldații și muncitorii protestează împotriva politicii externe promovate de guvern.

5 mai  

Socialiștii se alătură Guvernului Provizoriu, Alexander Kerenski ocupând funcția de ministru de Război.

3 iunie 

Primul Congres al Sovietelor Ruse.

18 iunie 

Bolșevicii ies în stradă. Aceștia îl acuzau atât pe Kerenski, cât și Guvernul „burghezo-liberal” ca fiind dușmani ai poporului.

3-4 iulie 

Manifestații sângeroase au loc în Petrograd, fiind controlate în mare parte de către bolșevici.

5-6 iulie 

Liderii bolșevici sunt arestați. Lenin fuge.

7 iulie 

Prim-ministrul Lvov demisionează, locul său fiind luat de către Kerenski.

26-30 august 

„Răzmerița lui Kornilov”. Comandantul suprem al armatei ruse, generalul Lavr Kornilov, conduce un puci împotriva Guvernului Provizoriu, acțiune care eşuează. Se revigorează cauza bolșevică.

31 august 

Membrii Sovietelor Ruse aprobă o rezoluție bolșevică, prin care se cere crearea unui guvern socialist. Bughezia este exclusă.

25 septembrie 

Se formează cel de-al treilea guvern cu o majoritate bolșevică. Sovieta de la Petrograd îl numește președinte pe Leon Troțki.

10 octombrie 

Comitetul Central al partidului bolșevic aprobă răscoala armată.

20 octombrie 

Prima întâlnire a Comitetului Militar Revoluționar de la Petrograd.

25 octombrie 

Revoluția din Octombrie. Asedierea Palatului de iarnă. Fuga lui Kerenski.

26 octombrie 

Eserii și menșevicii protestează împotriva revoluției. Puterea locală se atribuie soldaților și muncitorilor. Este abolită pedeapsa cu moartea. Se emit Decretele asupra Păcii și Pământului. Guvernul bolșevic îl numește președinte pe Lenin.

14 noiembrie 

Germania acceptă negocierea unui armistițiu cu Rusia.

7 decembrie 

Crearea CEKA – poliția politică, poliția secretă.

9 decembrie 

Încep negocierile de pace de la Brest-Litovsk.

 1918 5 ianuarie 

Este dizolvată Adunarea Constituantă Rusă. Germania prezintă condițiile de încheiere a păcii, sub formă de ultimatum.

15 ianuarie 

Este înființată Armata Roșie.

18 februarie 

Bolșevicii acceptă condițiile de pace.

3 martie 

Este semnat tratatul de pace de la Brest-Litovsk între Germania și Rusia sovietică.

Protagoniştii . Dicţionari de termeni 

Albii 

Forțele militare și politice antibolșevice care se opuneau Revoluției din Octombrie. Aceștia erau cunoscuți drept susţinători ai monarhiei; fiecare ţar al Rusiei era denumit Ţarul Alb, de aici şi originea numelui lor.

Bolşevicii 

În traducere din rusă însemnând „majoritatea”, iniţial membri ai Partidului Social Democrat al Muncii din Rusia, condus de către Lenin. După preluarea puterii în 1917, partidul de extremă stânga şi-a schimbat denumirea în Partidul Comunist din toată Rusia (Bolşevicii). Până în 1952, partidul a păstrat denumirea de bolşevic, numindu-se Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (Bolşevic). Bolşevicii susţineau proletariatul şi ţărănimea.

Menşevicii 

În traducere liberă „minoritate”, susţineau schimbarea Rusiei printr-o revoluţie burghezo-democratică. Popularitatea lor a scăzut când unii dintre liderii lor au trecut de partea bolşevicilor, precum Lev Troţki. După rebeliunea din Kronstadt, din 1921, menşevismul a fost declarat ilegal.

Soviete 

Consiliu local al muncitorilor, încă din perioada ţaristă. Marxiştii din Rusia le-au folosit ca o unealtă de luptă împotriva statului, în 1917 fiind folosit des sloganul „Toată puterea, sovietelor”. Importanţa lor în Rusia a evoluat imediat după guvernul Kerenski, parlamentele fiind denumite „soviete”, Sovietul Suprem, înfiinţat în 1922, fiind cel mai mare corp legislativ al URSS.

Eserii 

Membri ai Partidului Socialist Revoluţionar, înfiinţat la începutul secolului al XX-lea, având în linii mari o orientare de stânga, dar mai moderată decât cea a bolşevicilor. Unul dintre cei mai importanţi membri ai grupării a fost Alexander Kerenski. Având originea în mişcarea populistă şi fiind susţinuţi la început de către ţărani, ei promovau o politică social-democrată.

Proletarii 

Din latinescul proles, care, într-o traducere mai amplă, înseamnă acei oameni săraci care nu au altceva decât copiii lor. Definiţia dată de către Marx ar fi: „clasa muncitorilor salariați moderni care, neposedând mijloace de producție proprii, sunt nevoiți să-și vândă forța lor de muncă pentru a putea trăi”.

Duma de Stat 

Provenind de la rusescul „a gândi”, Duma a reprezentat în trecut o adunare consultativă formată din boieri. Din 1711, Petru cel Mare a dizolvat această putere a statului, dar în 1905 Ţarul Nicolae al II-lea a fost constrâns să o reinstaureze, garantând astfel dreptul la asociere. Într-un stat democrat, Duma are rolul camerei inferioare a unui parlament.

CEKA 

Poliţia secretă sovietică între 1917-1922, precursoarea KGB-ului. Numele oficial era Comisia Extraordinară pe Întreaga Rusie pentru Combaterea Contrarevoluţiei şi Sabotajului.

Autocrație 

Formă de guvernare bazată pe concentrarea puterii absolute în mâna unui singur om, voința poporului fiind minimalizată. Perioada de dominație țaristă a fost caracterizată de aceasta, având ca deviză: „Autocrație, ortodoxie, naționalitate”.