Bătălia de la Stalingrad: Pierderile umane și materiale
Într-un război sunt întotdeauna dificil de calculat pierderile umane înregistrate de părțile implicate. Comparativ cu pierderile suferite în fazele inițiale ale Operațiunii Albastru, când sovieticii se aflau în defensivă și au înregistrat înfrângeri grave, în timpul operațiunilor ofensive executate de Armata Roșie, contraofensiva Uranus și operațiunile ulterioare de exploatare a succeselor obținute, raportul a fost modificat în mod fundamental.
În timpul Operațiunii Albastru, conform lucrărilor rusești, fronturile Armatei Roșii care au luptat pe axele Voronej și Stalingrad au înregistrat pierderi cifrate la 1.212.189 de militari, inclusiv 694.108 morți și dispăruți, și 517.811 răniți și bolnavi. Dacă adăugăm pierderile suferite în regiunile Rostov și Caucaz, totalul ajunge la 1.586.100 de militari, inclusiv 886.899 de morți și dispăruți, și 698.931 de răniți și bolnavi.
La rândul lor, forțele germane, în ciuda organizărilor și subordonărilor modificate de mai multe ori în timpul înaintării spre obiectivele stabilite, (Stalingrad sau Caucaz) au suferit pierderi semnificative. Armatele 6 (Paulus) și 4 Blindate (Hoth) au pierdut 130.000 de militari în timpul Operațiunii Albastru. Unitățile românești au pierdut atunci circa 40.000 de militari, cele ungare 30.000 de militari, în timp ce Armata 2 germană și Armata 8 italiană au înregistrat alți 50.000 de militari pierduți, atingându-se un total de 250.000 de militari ai Axei, înainte de Operațiunea Uranus.
Începând cu declanșarea Operațiunii Uranus și până la finalul luptelor din regiunea Stalingrad, fronturile Armatei Roșii au suferit pierderi estimate, în sursele sovietice (rusești) și citate de Glantz în lucrările sale, la 485.777 de militari, inclusiv 154.885 de morți și dispăruți și 330.892 de răniți și bolnavi.
Referindu-se la regiunea Stalingrad, este posibil ca Glantz să includă în acest total pierderile suferite în timpul Operațiunii Uranus și Operațiunii Micul Saturn, respingerea Operațiunii Viscolul (Wintergewitter), precum și Operațiunea Cercul (Kolțo) – lichidarea ultimelor rezistențe ale Armatei a 6-a germane de la Stalingrad. Alte surse estimează pierderile totale de partea sovietică la circa 1.700.000 de militari, înregistrate atât în faza defensivă, cât și în timpul operațiunilor ofensive din regiunile Stalingrad, Caucaz și Voronej.
Printr-o tactică prudentă și folosind masiv sprijinul de foc, Rokosovski a reușit executarea cu succes a Operațiunii Cercul, forțele sovietice înregistrând pierderi relativ modeste comparativ cu alte operațiuni – 48.000 de morți, răniți și dispăruți, adică 17% din totalul inițial de 281.000 de militari (la care se adaugă pierderile Armatei 64, pentru care nu s-au găsit documente în arhivele sovietice, dar estimate de Glantz la 2.600 de militari).
Pierderile germane în urma Operațiunii Cercul
Persistă controverse privind estimările pierderilor germane în timpul Operațiunii Cercul. În raportul său de după victorie, Rokosovski a estimat pierderile germane la 91.000 de prizonieri, plus 42.000 de răniți evacuați pe calea aerului. Cu toate acestea, pe 9 ianuarie, chiar înainte de startul ofensivei finale, documentele de arhivă ale Armatei a 6-a indicau efective de 197.000 de militari, inclusiv 5.100 de răniți și bolnavi, conform lucrărilor publicate de D. Glantz. Adăugând peste 10.000 de militari români (resturile Diviziilor 20 Infanterie, 1 Cavalerie și din Detașamentul Tactic „Voicu”) și 5.000 de militari croați, precum și diferite alte unități de sprijin, numărul total ajunge undeva între 212.000 și 217.000 de militari la data acea. Câteva studii estimează numărul răniților evacuați pe calea aerului între 29.000 și 42.000 de militari.
Astfel, sursele sovietice (rusești), dar și alte surse estimează pierderile totale ale forțelor Axei la peste 800.000 de militari, inclusiv aproximativ 500.000 morți, răniți, dispăruți sau evacuați din zona acțiunilor de luptă, și circa 220.000 de prizonieri de război, din care 91.000 capturați la Stalingrad. Dintre cei capturați, doar 5.000 s-au întors în Germania după încheierea războiului, plus 1.200 de militari români. Alte surse estimează pierderile Axei la circa 1.000.000 de militari în luptele din regiunea Stalingrad, Voronej și Caucaz.
Estimarea pierderilor în tehnică de luptă și echipamente ale celor două părți este de asemenea dificilă, dacă nu chiar imposibilă. Sovieticii (rușii) admit totuși pierderea a aproape 3.000 de tancuri și tunuri AT autopropulsate, 3.500 de tunuri și aruncătoare de bombe și peste 200 de avioane în timpul operațiunilor ofensive strategice de la Stalingrad.
Pe de altă parte, sursele sovietice pretind că forțele Axei au pierdut, în intervalul 23 noiembrie 1942-2 februarie 1943, 1.066 de tancuri și tunuri AT autopropulsate, 7.074 de piese de artilerie (5.762 de tunuri și 1.312 aruncătoare de bombe), 261 de vehicule blindate, peste 80.000 de camioane, precum și 805 avioane doborâte (120 de aparate de vânătoare și 685 de aparate de transport și bombardiere) și 744 de avioane capturate. Ca în multe alte estimări provenite din surse sovietice, și cifrele de mai sus sunt exagerate.
Pe baza documentelor din arhiva Armatei a 6-a, Glantz arată că armata lui Paulus, încercuită la Stalingrad, dispunea de 218 tancuri pe 18 noiembrie 1942, în cele trei divizii blindate (14, 16 și 24) și cele trei de infanterie-moto (3, 29 și 60) din subordine, din care 180 în stare operativă în ajunul declanșării Operațiunii Uranus. Alte divizii de tancuri germane din cadrul Grupului de Armate „B” mai dispuneau de 425 tancuri și 50 de tunuri AT autopropulsate. În plus, OKW a dislocat alte șase divizii de tancuri (6, 7, 11, 17, 19 și 23) și Batalioanele 138 și 503 Tancuri grele (echipate cu PzKw VI Tiger) pentru întărirea Grupului de Armate „B” și Grupului de Armate Don în timpul luptelor din decembrie 1942 și ianuarie 1943. Aceste mari unități erau echipate cu 541 de tancuri în stare operativă când au ajuns la destinație.
Totodată, pentru înlocuirea pierderilor, unitățile de blindate din Grupul de Armate „B” și Grupul de Armate Don au fost completate cu 202 tancuri în intervalul decembrie 1942-ianuarie 1943, inclusiv 162 model Pz III și 40 Pz IV.
În concluzie, dacă adăugăm celor 425 de tancuri deținute de Grupul de Armate „B”, la mijlocul lunii noiembrie 1942, cele 541 de tancuri sosite cu unitățile trimise ca întărire și cele 202 tancuri trimise pentru înlocuirea pierderilor, totalul ajunge la 1.168 de tancuri germane care acționau pe axele Voronej și Stalingrad, plus 50 de tunuri AT autopropulsate. Chiar dacă germanii ar fi pierdut 70% din tancurile deținute în intervalul analizat, lucru care nu s-a întâmplat, pierderile ar fi ajuns la 818 tancuri, față de cifra menționată de sursele sovietice (1.166), și mai puțin de o treime din pierderile înregistrate de sovietici (2.915).
Pierderile înregistrate de forțele române, italiene și ungare au fost de asemenea grele și dificil de estimat. Pe baza lucrărilor analizate, Glantz estimează că armatele române au pierdut 115 tancuri, 14 tancuri R-1, 81 R-2, 10 Pz III și 10 Pz IV și aproape 80% din armamentul greu. Armata a 8-a italiană a pierdut toate cele 55 de tancuri ușoare și 90% din piesele de artilerie, în timp ce Armata a 2-a ungară a pierdut 70% din armamentul individual și tot armamentul greu.
Pierderile înregistrate de Luftwaffe
În privința pierderilor în aparate de zbor, sursele germane arată că Luftwaffe a pierdut 488 de aparate de transport (inclusiv bombardiere convertite în aparate de transport) în timpul operațiunii de aprovizionare pe calea aerului în perioada 24 noiembrie 1942-2 februarie 1943. Din cele 488 de aparate, 166 au fost distruse la sol/doborâte, 108 au fost date dispărute și 214 au fost pierdute din cauza avariilor. Pe tipuri, cele mai multe dintre aparatele pierdute au fost: Ju-52 (266) și He-111 (165), la care se adaugă 42 de avioane Ju-86, 9 avioane Fw-200, 5 avioane He-177 și un avion Ju-290. La aceste cifre se pot adăuga circa 100-150 de avioane de vânătoare, bombardament sau recunoaștere germane, românești, italiene sau maghiare, totalul ajungând undeva la peste 600 de aparate, adică aproximativ 75% din estimările sovietice.
Ce a realizat Luftwaffe în schimbul acestui preț teribil plătit în aparate de zbor – echivalentul a cinci flotile de aviație sau al unui corp aerian, precum și a peste 1.000 de aviatori experimentați? Dacă analizăm cantitatea ideală (750 tone/zi) și minimă (300 tone/zi) necesară pentru aprovizionarea cu alimente, combustibil, muniție și alte echipamente a trupelor încercuite, concluzia indiscutabilă este că podul aerian a eșuat.
În timpul primelor cinci zile de pod aerian (23-29 noiembrie 1942), o cantitate medie de 53,8 tone a ajuns la Stalingrad, în fiecare zi. Această cantitate medie a crescut la începutul lunii decembrie 1942, odată cu mărirea numărului de aparate de transport și cu organizarea activității de sprijin logistic și de mentenanță la sol. Cu toate acestea, în doar două zile podul aerian s-a apropiat de cifra de 300 de tone.
Pe 19 decembrie 1942, la o săptămână de la declanșarea Operațiunii Viscolul în scopul despresurării forțelor încercuite, 154 de avioane germane au transportat pe aerodromul Pitomnik 289 de tone de alimente, carburant, muniție sau corespondență și au evacuat peste 1.000 de răniți din pungă. În total, în timpul celor 71 de zile ale podului aerian, Luftwaffe a transportat 8.350,7 tone de provizii, adică o cantitate medie de 117,6 tone. Deși a eșuat în furnizarea cantităților minime necesare susținerii trupelor în luptă, podul aerian a salvat cel puțin 25.000 de militari răniți, care ar fi murit sau ar fi căzut prizonieri.
În ultimele zile ale podului aerian au fost evacuați un număr de generali și ofițeri de stat-major germani, inclusiv generalii-colonei Hans Hube, comandantul Corpului XIV Blindate, și Erwin Janecke, comandantul Corpului IV Armată, evacuat pe 17 ianuarie, generalul-maior Otto Kohlermann – comandantul Diviziei 60 Infanterie-Moto, generalul-locotenent Richard von Schwerin – comandantul Diviziei 79 Infanterie, care a fost evacuat pe calea aerului pe data de 7 ianuarie 1943, generalul-locotenent Bernhard Steinmetz – comandantul Diviziei 305 Infanterie, care a fost rănit pe 4 ianuarie și evacuat pe 7 ianuarie 1943, generalul-maior Georg Pfeiffer – comandantul Diviziei 94 Infanterie, evacuat pe 29 ianuarie 1943, generalul-locotenent Eccard Freiherr (Baron) von Gablenz – comandantul Diviziei 384 Infanterie, evacuat pe 16 ianuarie 1943, generalul-maior Wolfgang Otto-Wilhelm Pickert – comandantul Diviziei 9 Artilerie AA, colonelul Herbert Selle, comandantul trupelor de geniu din cadrul Armatei a 6-a, precum și maiorul Willy Langkeit, viitorul comandant al Diviziei de tancuri „Kurmark” și general-maior în 1945. Au mai fost salvați câțiva comandanți de unități de tancuri, răniți, precum colonelul Hyazinth Graf Strachwitz, dar au fost pierduți peste 5.000 de militari cu experiență, odată cu cele trei divizii de tancuri și trei de infanterie-moto.
Eșecul asigurării cantităților minime de alimente a determinat conducerea Armatei a 6-a să reducă numărul caloriilor asigurate pentru trupe de la 2.500 înainte de încercuire la 1.500 pe 26 noiembrie și la 1.000 pe 8 decembrie. Pe la mijlocul lunii decembrie, factorii de decizie și comandamentele germane au conștientizat că ceva trebuia făcut rapid, în sensul fie al retragerii din Stalingrad, fie al aprovizionării constante pe calea aerului, altfel Armata a 6-a va pieri nu din cauza acțiunilor inamice, ci a înfometării.
Pierderile civile de la Stalingrad
Pierderile populației civile sunt la fel de greu de estimat. Stalingrad avea o populație de circa 400.000 de locuitori în august 1942. Lucrările oficiale sovietice arată că autoritățile au evacuat 125.000 de locuitori până la începutul lunii octombrie 1942, dar aceasta reprezintă o cifră extrem de optimistă. Un raport NKVD, redactat după ostilități, arată că peste 200.000 de locuitori au căzut în mâinile germanilor în toamna lui 1942, sugerând că peste 75.000 de locuitori au pierit în timpul bombardamentelor germane dinainte de ocuparea orașului. Între 185.000 și 187.000 de locuitori au fost trimiși în fabricile din Germania și lagărele de muncă și poate 5.000 din civilii rămași au murit în timpul Operațiunii Cercul.
Trupele NKVD au descoperit 7.655 de civili supraviețuitori ocupanți, din care au arestat 502, ca fiind agenți inamici, trădători sau criminali. Printre prizonierii de război capturați au fost descoperiți 91 de angajați oficiali și colaboratori ai serviciilor de informații și contrainformații, ai poliției și ai altor organe administrative germane și românești, care, cu siguranță, au fost executați.
În final, câteva cuvinte despre cei doi protagoniști ai confruntării de pe malul Volgăi. Vasili Ivanovici Ciuikov a condus până la Berlin Armata 8 Gardă. După război, a fost primul comandant al Grupului Forțelor Sovietice din Germania și apoi al Districtului Militar Kiev. În 1955, în timpul când se afla la Kiev, a fost înaintat, cu întârziere, la gradul de mareșal al Uniunii Sovietice.
Friedrich Paulus s-a alăturat Comitetului Național pentru o Germanie Liberă, sponsorizat de sovietici, și a depus mărturii în cadrul Procesului de la Nuremberg. A murit în Germania de Est, în 1957.
Acest text este un fragment din articolul „Ultimele zile ale bătăliei de la Stalingrad. Operațiunea Cercul”, publicat în numărul 41 al revistei „Historia Special“, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 20 decembrie 2022 - 25 martie 2023, și în format digital pe paydemic.com.
Foto: Profimedia
Mai multe pentru tine...
