Bătălia de la Mărășești în ziua de 7 august 1917
România a intrat în prima conflagrație mondială pentru îndeplinirea visului național și trupele române au dat repede peste cap forțele de acoperire austro-ungare ce încercau să apere linia Carpaților. Viena nu găsea suficienți ostași pentru oprirea noului val devastator și a fost necesară deplasarea unei întregi armate a aliatului german. Diferența de înzestrare și de organizare s-a văzut imediat și linia frontului a ajuns în decembrie 1916 în sudul Moldovei.
Totuși, situația militară era deranjantă pentru conducerea de la Berlin. Trupele ruse erau prezente în România și puteau oricând să treacă la ofensivă. În plus, existau informații despre formarea de noi divizii românești cu ajutorul ofițerilor conduși de generalul Berthelot.
Era nevoie de o acțiune în forță pentru a elibera o parte a forțelor blocate pe Siret și nici resursele existente în sudul Rusiei nu erau lipsite de valoare pentru Puterile Centrale. Feldmareșalul August von Mackensen dorea în vara anului 1917 să realizeze încercuirea armatelor inamice din zona Vrancea și apoi erau posibilități de manevră în România și sudul Rusiei. Zona înaltă dintre Siret și Carpați era ultima citadelă a Antantei în calea celui ce era supranumit Spărgătorul de fronturi.
Tactica germană era simplă și erau alese sectoare cu trupe ruse ce nu prea mai luptau. Declanșarea luptelor a demonstrat că teoria era corectă și diviziile Reich-ului au început să înainteze. Totuși, au avut surpriza să întâlnească noi linii de rezistență în spatele celor străpunse și noile regimente se opuneau cu îndărătnicie.
Batalioanele proaspete erau formate din români echipați și antrenați în stil francez și era o mare diferență față de armata din anul precedent. Ofensivă pe mari distanțe ca de la Jiu în sudul Moldovei nu mai era posibilă și s-a ajuns la război de tranșee exact ca-n Vest.
Ziua de 7 august 1917 stil nou trebuia să fie marcată în istorie printr-un succes de răsunet și germanii au început bombardamentul de artilerie de la or 8 și 20 de minute. Luptele s-au prelungit până la orele 18 și atunci s-a dat atacul decisiv. Două coloane de infanterie, compuse cam din trei batalioane fiecare, au pornit asaltul asupra liniilor Diviziei 5 infanterie și, cum ziua era lungă, puteau să străbată kilometri buni spre nord. Ofițerii români au adoptat o tactică perfectă pentru a induce în eroare conducerea inamică.
Apărătorii n-au mai tras până când forțele inamice nu s-au apropiat la 100 de pași. Atunci a început prăpădul prin focul masiv al puștilor și al mitralierelor. Nu se făcea economie de cartușe și erau gloanțe franceze de calibrul 8 mm, o rană însemnând scoaterea din luptă a celui atins.
Obiectele militare sunt proiectate cu mare grijă pentru obținerea de eficiență mortală. A urmat un contraatac la baionetă și forțele germane au fost date peste cap. Ascuțitele arme de la gura țevilor de pușcă intrau în trupurile militarilor germani ca-n brânză și erau foarte apreciate de ostașii români. Retragerea a fost singura soluție pentru refacerea rândurilor rărite.
Era un nou eșec de amploare al germanilor, cei ce renunțaseră să atace în alte sectoare pentru că nici propriile trupe nu erau inepuizabile. O divizie întreagă a fost măcinată într-o singură zi, dar August von Mackensen nu era omul care să fie impresionat de pierderi și nici nu putea să cedeze în fața unor români.
Măcelul a continuat pentru gloria celui ce visa o bătălie de nimicire și el să fie triumfător pe un munte de cadavre și cu cizmele într-un râu de sânge. Chiar dacă aproape o divizie a fost măcinată într-o singură zi, o mare unitate având nouă batalioane de infanterie, acțiunile militare în forță au continuat. Rezultatele au fost modeste și feldmareșalul n-a mai fost apreciat la Berlin. A rămas uitat prin România și Balcani.
Mai multe pentru tine...
