Istovirea gravă a armatei germane în campania din România (1917)

Luptele continuau în anul 1917 pentru că echilibrul de forțe dintre cele două tabere implicate nu era rupt și fiecare parte dorea victoria cu orice preț. Frontul de Vest era principalul sector cinetic și aici comandamentul german a concentrat cele mai bune arme și unități militare. Era o decizie absolut corectă din moment ce erau intrate în linie armatele a două mari puteri și trenurile aduceau noi și noi tunuri și munți de muniție. Nu se făcea economie la capitolul distrugere.

Fiecare comandant căuta punctul slab al inamicului și britanicii au început să constate o slăbiciune a inamicului tocmai la capitolul artilerie, domeniu în care se afirmase uimitor de puternic în timpul campaniei din 1914 și de la Verdun. Divizia 54 infanterie dispunea de 34 de guri de foc și munițiile disponibile de urgență erau de numai 1.500 de proiectile. Se adăugau alte 4.600 în depozite ferite de focul tunurilor.

Era o cantitate suficientă pentru o acțiune de supraveghere a frontului, dar șansele pentru o rezistență îndelungată erau minime. Nici la artilerie medie nu se stătea prea bine și doar 7 guri de foc erau disponibile, trei fiind de captură. A fost normal ca forțele britanice să reușească să străpungă pozițiile germanilor din apropiere de Cambrai. Trupele dispuneau de tancuri din belșug, dar ordinele n-au fost clare la nivel de comandă superioară și astfel apărătorii germani au avut rândurile întărite cu forțele de rezervă aduse în grabă cu trenul.

Oare cum se explică această lipsă de armament greu și de muniții într-o perioadă în care industria metalurgică făcea un efort deosebit pentru aprovizionarea frontului? Explicația este una simplă și provenea din alt segment al marelui asediu modern.

Intrarea României în Primul Război Mondial

Anul 1916 a fost marcat și de intrarea trupelor române în vâltoarea ostilităților primei conflagrații mondiale și conducerea de la Berlin a vrut cu orice preț să se răzbune pe fostul aliat pe care-l aprovizionase cu armament modern. Nervozitatea era și mai mare din cauză că regele statului carpato – dunăreano – pontic avea origini germane și chiar din familia domnitoare a Reich-ului. Trădarea trebuia pedepsită cu orice preț și furia teutonică n-a cunoscut limite.

Trenuri cu trupe și armament greu au plecat din toate sectoarele de front pentru a zăgăzui înaintarea românilor. Cum efectivele umane erau dificil de completat, s-a preferat exact ca-n 1914 aducerea de artilerie din belșug. Infanteria germană pornea la asalt dacă vedea în față o ploaie de proiectile. Numai artileria Diviziei 76 infanterie de rezervă a consumat într-o zi pentru a sparge rezistența trupelor din Divizia 22 infanterie de la nord de Câmpulung 91 de proiectile de mortier, 2.013 obuze ușoare și 419 obuze grele.

Luptele au continuat cu înverșunare și artileristul Fritz Ortlepp nota că într-o singură zi din noiembrie au fost trimise în liniile românești 1.568 de proiectile de câmp, 1.560 de obuze ușoare, 334 obuze grele și 691 de proiectile din tunurile de calibrul 100 mm cu tragere lungă.

Au fost consumuri cu adevărat deosebite pentru artileria concentrată în sprijinul unei divizii. Armata germană a cărat în România tunuri grele pentru a lupta cu puternicele forturi ale orașului București și a fost o cruntă dezamăgire când s-a aflat că acestea erau de multă vreme dezafectate.

Toate gurile de foc ale Armatei a IX-a germane necesitau proiectile și a fost un efort logistic deosebit pentru a duce muniția prin regiuni unde nu mai existau poduri întregi și pe drumuri desfundate. Trupele invadatoare erau complet epuizate la sfârșitul anului 1916 și a urmat consolidarea pozițiilor cucerite, munca la fortificații salvând multe vieți pe front.

Diviziile celor patru imperii care au atacat concentric erau cu rândurile rărite și cu oamenii obosiți și expuși intemperiilor. Dacă germanii au reușit să-și îngrijească militarii, luptătorii otomani au fost grav afectați de iarna aspră.

Nici în 1917 nu s-a făcut economie de muniții și a început să se constate că apar lipsurile. Ofițerul Leon Hetzer din Divizia 89 infanterie a consemnat că marea unitate a avut pierderi masive în efectivele umane pentru că sprijinul artileristic a fost insuficient în sectorul de atac de la Mărășești, ceea ce a permis infanteriei române să reziste în timp ce rușii fugeau de la primele proiectile. Mitralierele au putut să fie montate pe flanc și au fost o surpriză neplăcută pentru asaltatori.

Feldmareșalul August von Mackensen a ordonat o ofensivă de amploare împotriva României

Nici artileria română nu putea să fie scoasă din funcțiune cu piesele deținute de divizie și astfel marea unitate de infanterie a fost epuizată și a rămas ca o forță de ocupație în România pe tot restul conflictului. Feldmareșalul August von Mackensen a ordonat o ofensivă de amploare împotriva României și astfel au fost epuizate stocuri imense de muniții ce valorau mai mult decât greutatea lor în aur.

Trebuie să se țină cont că Puterile Centrale erau inferioare în ceea ce privește producția militară și orice proiectil tras mărea decalajul în raport cu Antanta. Tunurile uzate sau pierdute în România n-au fost pe Frontul de Vest și astfel forțele britanice au spart liniile germane și au provocat o nouă hemoragie de soldați.

Consumul de muniții a fost important și în ceea ce privește cartușele pentru infanterie. Militarii germani au fost obligați să tragă intens pentru oprirea unor acțiuni ofensive românești. Fritz Ortlepp a relatat că într-o singură luptă luptătorii din compania a VII-a a Regimentul 254 infanterie au fost obligați să lanseze spre inamic peste 200 de gloanțe fiecare. O astfel de risipă era greu de susținut de economia Reich-ului în fiecare zi și pentru fiecare om. Luptele din munții de la nord de Câmpulung au fost de o duritate deosebită și ambele tabere au făcut mari cheltuieli materiale. Cartușele par mici și ușoare, dar includ multe materiale deficitare în vreme de război și nu se recomanda risipa.

Era evident că Germania pierduse războiul din punct de vedere cantitativ și cu greu mai făcea față asaltatorilor în anul 1917. Comandanții erau dominați de spiritul militarist și nu puteau să cedeze în fața celor pe care-i considerau inferiori în pregătire. Acest dispreț pentru potențialul Antantei a dus și la dezastrul de la Cambrai din 1917, 53.000 de militari germani fiind incluși pe listele de morți, răniți, dispăruți și prizonieri. Capturarea a 11.000 de luptători în câteva zile însemna pierderea unei întregi divizii de front. Nu se găsesc ușor efective umane instruite și în putere chiar și pentru o putere militară precum Germania.

Intrarea României în conflict a dus la un efort logistic care a fost aparent nesemnificativ pentru unii ofițeri și pentru o parte a lumii istoricilor contemporani, dar pentru un stat implicat în lupte cu trei mari puteri era o istovire mai mult decât vizibilă. Situația nu părea rea din birouri, dar în primele linii lipsurile erau din ce în ce mai accentuate. Ar fi trebuit să se ajungă la o înțelegere, dar conducătorii ambelor tabere aveau o mândrie mai presus de orice logică.

Împăratul Wilhelm al II-lea era convins că are o armată invincibilă, dar realitatea era una complet diferită. S-a putut rezista pentru că fiecare membru al Antantei avea propriile planuri și acționa separat, ceea ce permitea concentrarea diviziilor de rezervă spre regiunile amenințate cu ajutorul lungilor convoaie feroviare. În plus, descompunerea regimentelor ruse a oferit o gură de oxigen asediaților și forțele relativ odihnite au fost mutate spre vest.

Problema era că erau prea mulți luptători de elită sub glie și se accepta în 1917 chiar persoanele cu ușoare tare psihice. Oamenii erau nemulțumiți de condițiile în care se aflau după campaniile din patru ani și mulțimile nervoase și înarmate nu raționează corect și prea mult. A mai fost nevoie de un experiment sângeros în anul 1918 pentru a se ajunge la un armistițiu mult așteptat.

_{Foto sus:
Soldați germani în timpul Primului Război Mondial (© Library
of Congress)}