Bătălia de la Camerone: Alamo-ul Legiunii străine

Creată, la 9 martie 1831, de către regele Franței Louis-Philippe, la insistențele ministrului său de război, nimeni altul decât mareșalul napoleonian Soult, Legiunea străină îi cuprindea inițial pe militarii străini înrolați în armata franceză: gărzile elvețiene, germanii din regimentul Hohenlohe, spanioli, portughezi, italieni, sarzii din Piemont, belgieni, olandezi și polonezi.

Scopul acestei unități cu totul speciale: să lupte cu eroism și cu curaj în afara Franței, în Algeria mai precis, a cărei cucerire treptată și sistematică tocmai începuse. Ca structură socială a unității, erau avute în vedere elementele indezirabile, care, în optica creatorilor legiunii, trebuia ținuți cât mai mult timp posibil departe de Franța: pușcăriași, hoți, criminali de drept comun, cerșetori, dar și imigranți.

Cu toate acestea, în următoarele trei decenii de la fondarea ei, Legiunea străină va deveni o unitate de elită a armatei franceze. Ea se va ilustra cu curaj, eroism și bravură, acoperindu-se de glorie pe câmpurile de luptă din Algeria (1831- 1834), apoi din Spania (1835-1839), din cadrul “Războiului Crimeii” (1854-1856), și războiului franco-sardo-austriac (1859-1860) și, în sfârșit, în timpul expediției din Mexic (1863-1865).

La cinci ani de la evenimentul de la 9 martie 1831, pe un alt continent, în America de Nord, între 23 februarie și 6 martie 1836, într-un fort texan, Alamo, o garnizoană mică, dar hotărâtă, comandată de locotenent-colonelul William Barett Travis, comandantul James Bowie și legendarul David Crockett, înfrunta cu dârzenie și vitejie, necapitulând și necedând nici un pas, preferând moartea în luptă prizonieratului, o puternică și bine dotată armată mexicană comandată de vestitul general Santa Anna. Eroismul și bravura lor le va dovedi peste 27 de ani, la 30 aprilie 1863, Legiunea străină. Și aceasta nu prea departe de Alamo, în Mexic. Iar Alamo-ul Legiunii străine se va numi Camerone.

Situația din Mexic

Mexic, ultimii ani ai deceniului 6… Țara a fost răvășită de un pustiitor război civil, desfășurat în intervalul 1857-1860. La capătul lui, președintele țării, Miguel Miramon, pentru a acoperi uriașele datorii făcute, a vândut bonuri fără acoperire unor avizi investitori europeni. Acest gest nesăbuit a sărăcit și mai tare economia națională, încât succesorul lui, președintele Benito Pablo Juarez, a fost nevoit să suspende plata datoriilor externe. Țările cele mai rău perdante de pe urma acestui act au fost Marea Britanie, Spania și Franța. Ele nu s-au putut împăca cu acest lucru.

Napoleon al III-lea, împăratul Franței, mai ales, nu s-a împăcat în ruptul capului cu această situație. Suveranul Franței mai avea și un alt plan: instalarea unui guvern-marionetă, latin și catolic, în partea sudică a Americii de Nord. Iar pe tronul noului stat, mai exact al Mexicului ocupat, ar fi urmat să fie înscăunat un frate mai tânăr al împăratului Austriei, Franz Joseph, arhiducele Maximilian de Habsburg.

La 31 octombrie 1861, Franța, Marea Britanie și Spania au semnat o convenție, în care se angajau să sprijine, în viața politică a Mexicului, Partidul Conservator, care să asigure liniștea și ordinea internă, precum și protecția cetățenilor străini, europeni. În realitate, autoritățile celor trei state urmăreau să obțină plățile datorate de guvernul mexican. Drept garanție a îndeplinirii solicitărilor lor, urmau a fi ocupate următoarele fortărețe mexicane: Vera Cruz pe malul Oceanului Atlantic, Cordoba și Orizaba, aflate pe drumul dintre Vera Cruz și Mexico City, și Tehuacan.

Inițial, președintele Benito Juarez a acceptat acest control temporar, punând însă condiția fermă și clară ca forțele armate străine să nu se amestece în suveranitatea, independența și integritatea teritorială a Mexicului. Iar cele trei state europene vor acționa…

Dezastrul francez din Mexic

În decembrie 1861, o forță expediționară anglo-franco-spaniolă, alcătuită din cca. 1 000 de britanici, 2 500 de francezi și 7 000 de spanioli, au debarcat la Vera Cruz, pe care imediat l-au luat cu asalt și în scurtă vreme l-au ocupat. Acestei victorii rapide i-a urmat un lung și extenuant război de guerilă, într-o climă ucigătoare și împotriva unei armate cu care europenii nu mai luptaseră până atunci.

Englezii și spaniolii au recunoscut neputința de a le face față și, în aprilie 1862, se vor retrage. Nu însă și francezii, Napoleon al III-lea nesuportând să-și vadă planul năruit și orgoliul rănit. Armata franceză va porni în marș către Mexico City, cu gândul de a asedia și cuceri capitala mexicană, însă armata mexicană o va stopa în înaintarea ei și o va înfrânge decisiv la Puebla, la 5 mai 1862. Francezii vor fi împinși înapoi până la Vera Cruz, adică exact în locul unde debarcaseră cu un an în urmă.

Bătălia de la Puebla, 1862

Împăratul Franței avea o singură alegere în fața lui: fie retrăgea rămășițele corpului expediționar, aducându-le acasă, fapt care ar fi însemnat sfârșitul lamentabil al aventurii mexicane, fie trimitea în sprijinul lor întăriri masive. Iar el, în orgoliul lui, a ales cea de a doua cale. În septembrie 1862, un puternic efectiv de 30 000 de militari a fost trimis în Mexic.

Exact la fel ca predecesorii lor, noile trupe, de întărire, vor porni în marș forțat spre Mexico City. Și tot la fel ca ei, vor fi oprite de aceiași adversari redutabili: climă, vegetație, căldură, țânțari și, evident, de luptele de guerilă ale autohtonilor, cu care ele nu erau obișnuite. Un nou dezastru se profila la orizont. Pe care era clar că Napoleon al III-lea nu și-l putea permite. Și atunci, în căutarea unei soluții disperate de salvare, se va gândi împăratul francezilor la Legiunea străină.

În secret, împăratul chiar proiecta o închiriere pentru 10 ani a ei lui Maximilian de Habsburg, după instalarea acestuia pe tronul Mexicului. Așadar, la 9 februarie 1863, două batalioane, un cartier general (centru de comandă) și o companie de aprovizionare, totalizând aproximativ 2 000 de legionari, s-au îmbarcat la Mers El-Kebir, lângă Oran, pe trei vase, “Saint Louis”, “Wagram” și “Finistère”, cu destinația Mexic. Iar la 28 martie 1863, au debarcat la Vera Cruz.

Puebla sub asediu

Aici, luptele erau în toi. La 10 martie armata franceză începuse al doilea asediu al fortăreței Puebla, care va dura mai bine de două luni, până la 19 mai (1863). Orașul era apărat de aproximativ 22 000 de mexicani, iar alți 5 000, aflați între Puebla și Mexico City, așteptau ordinul expres al lui Juarez de a ataca. Dar el nu dădea deocamdată un astfel de ordin, așteptând ca asediatorii francezi să obosească, să cedeze treptat, pentru a le putea da apoi lovitura de grație.

În schimb, Juarez și întreaga conducere a armatei mexicane aveau ochii ațintiți spre forțele de întărire franceze de la Vera Cruz, comandate de generalul Forey, precum și a convoaielor de aprovizionare, care urmau să se îndrepte spre Puebla, în sprijinul asediatorilor. Acestea trebuia neapărat să fie stopate, nimicite sau capturate. La fel gândeau și generalii francezi, care intuiau în mod logic tactica adversarilor lor, și care au găsit o escortă ideală pentru ele: Legiunea străină.

Așadar, spre dezamăgirea lor, legionarii, în loc de a primi “botezul focului” la Puebla sau la Mexico City, cum doreau, s-au văzut de la bun început în postura de a asigura protecția trupelor de întărire și a convoaielor de aprovizionare expediate spre Puebla. Pentru a-i stimula pe asediatorii Pueblei, generalul Forey a decis trimiterea către ei a unui puternic convoi de aprovizionare, alcătuit din 64 de căruțe. Acestea erau încărcate cu muniție, armament, alimente, apă, și cu solda militarilor, însumând 4 milioane de franci.

La 15 aprilie 1863, convoiul a părăsit Vera Cruz, cu destinația Puebla. La câteva zile de la plecarea convoiului, comandantul Legiunii, colonelul Pierre Jeanningros, aflat în postul de comandă de pe pantele înalte din munții Chiquihite, a primit ordinul de a trimite două companii pentru a întâmpina convoiul împreună cu escorta lui la La Soledad, orășel situate la 50 km de Chiquihite, și a le însoți de acolo până la sediul din Chiquihite. De acolo, o altă unitate, tot a legionarilor, urma să asigure escorta convoiului până la destinația finală, Puebla asediată.

Executând ordinul primit, la 27 aprilie, colonelul Jeanningros a dispus trimiterea companiei a-5-a și a unei companii de voltijori – infanterie ușoară – spre La Soledad. Erau două unități combatante ai căror militari erau luptători încercați, obișnuiți cu privațiunile, bolile, ambuscadele și luptele de guerilă ale inamicilor.

Un pericol iminent…

La 29 aprilie, un spion indian s-a prezentat la cartierul general al colonelului Jeanningros cu niște vești alarmante: convoiul urma a fi atacat, nu însă de guerilele mexicane, ci de trupe regulate ale armatei, trei batalioane de infanterie și câteva escadroane de cavalerie. Operațiunea urma a fi condusă de coloneii Mariano Camacho și Angel Lucindo Cambas, militari de carieră cu studii solide efectuate în…Franța!

Iscoada nu știa însă două detalii esențiale: când și unde anume urma a fi atacat convoiul. Era clar că nu era timp de pierdut, iar Jeanningros a sesizat acest lucru. O companie urma a fi trimisă în mare grabă, care să contacteze convoiul la Palo Verde și să îl escorteze de acolo spre destinație, înainte ca acesta să fie atacat. În cazul în care atacul s-ar fi produs totuși, după interceptarea și preluarea de către compania Legiunii, legionarii urmau să facă față atacului, rezistând eroic și permițând astfel înaintarea și îndepărtarea convoiului de inamic.

Alegerea lui Jeanningros s-a oprit asupra companiei a 3-a, din batalionul 1, comandată de căpitanul Jean Danjou (foto), în vârstă de 35 de ani, un veteran al campaniilor din Algeria, al “Războiului Crimeii” și al războiului franco-sardo-austriac, decorat cu Medalia “Legiunea de Onoare”. El era secondat la comandă de sublocotenenții Jean Vilain și Clément Maudet, de 27 și 34 de ani, decorați la rândul lor.

Compania cuprindea inițial un număr de 120 de militari, însă boala a înjumătățit acest număr la 62 de militari apți combatanți. Iar naționalitățile lor erau multiple: austrieci, belgieni, elvețieni, francezi, germani, olandezi, polonezi, prusaci, 1 danez, 1 spaniol, 1 italian, 1 englez. Toți aveau vârste cuprinse între 17 și 40 de ani.

Așadar, colonelul Jeanningros i-a înmânat căpitanului Danjou ordinele de marș având următorul conținut: “În fruntea companiei a 3-a veți părăsi tabăra după miezul nopții, vă veți îndrepta spre Palo Verde, veți executa re cunoașterea terenului până acolo, veți sosi la iazul (eleșteul) de la Palo Verde, veți executa recunoașterea locului și a zonei înconjurătoare, iar dacă veți întâlni convoiul îi veți asigura întărirea și protecția. Veți sosi la eleșteu (iaz) în zori. La nevoie, angajați lupta cu inamicul, pe care este posibil să îl întâlniți”.

La orele 23.00, Danjou a făcut apelul companiei. Au răspuns 62 de militari (dintr-un efectiv de 120) și doi ofițeri (sublocotenenți). Iar între miezul nopții și orele 1.00, compania s-a pus în mișcare. Aventura începea…

Legionarii ajung la Camerone

Compania a mărșăluit rapid și în cea mai perfectă liniște și ordine. Alături de oameni mergeau catârii care cărau alimentele, apa și muniția. La orele 2.30, compania a ajuns la Paso del Macho, un avanpost deținut de o companie de grenadieri, unde a făcut o scurtă pauză de cafea. Când a aflat care era misiunea companiei a 3-a, comandantul companiei de grenadieri, căpitanul Gustave Saussier i-a oferit căpitanului Danjou sprijinul unui pluton, care s-o întărească într-o posibilă confruntare cu forțe inamice, infinit superioare numeric și în armament.

Deoarece se grăbea să ajungă cât mai repede la obiectivul stabilit, Danjou a mulțumit dar a declinat oferta. Iar marșul a fost reluat. Și atunci când zorii s-au ivit, legionarii au ajuns la drumul de țară care ducea la râul Jamapa. Au mers mai departe trecând pe lângă grupul de case părăsite – ferme abandonate, de tip haciendas – denumit Cameron (Camerone, Camarón) de Tejeda, iar la orele 7.00 ale dimineții zilei de 30 aprilie au atins obiectivul fixat, cătunul părăsit de lângă iazul (heleșteul) Palo Verde.

Cătunul era pustiu, regiunea așijderea. Compania, obosită după marșul nocturn, a campat pentru servirea micului dejun, pe un deal, lângă iazul Palo Verde. Au fost aduse lemne din pădure, au fost făcute focuri, au fost instalate sentinele. Totul s-a executat ca la carte. Misiunea fusese îndeplinită, se părea că, deocamdată, nu exista niciun pericol. Dar…

Mexicanii atacă

Nici iscoadele inamicului nu șomau. Ele s-au grăbit să-l înștiințeze despre marșul nocturn al companiei Legiunii pe colonelul Francisco Paula Milan. La curent așadar cu această mișcare, în fruntea a 1200 infanteriști și 800 de cavaleriști, colonelul mexican îi aștepta pe temerarii legionari. Iar momentul ales pentru a-i ataca a fost unul extrem de propice. Legionarii tocmai începuseră să servească cafeaua și micul dejun, atunci când sentinelele au alertat tabăra asupra apariției unui veritabil nor de praf, dinspre vest.

La început, legionarii nu au distins elementele aflate în spatele norului de praf. Apoi, pe măsură ce imaginea se limpezea, au făcut greșeala de a confunda trupele inamice mexicane care îi atacau cu…convoiul pe care îl așteptau. După care, când era deja prea târziu, iar inamicul se apropiase deja considerabil de ei, și-au dat în sfârșit seama legionarii că militarii care se apropiau de ei, pe jos și călare, într-o perfectă ordine și formație de luptă, și cu armele pregătite de tras, nu erau francezii din convoi, ci…soldați mexicani.

A urmat prima rafală a mexicanilor, iar legionarul Pierre Conrad s-a prăbușit, ciuruit de gloanțe. Din fericire, a fost unica victimă. Căpitanul Danjou a ordonat apoi replierea spre cătun și spre grupul de ferme de la Camerone. Ajunși din urmă de escadroanele de cavalerie ale colonelului Milan, legionarii au format, în fața fermelor de la Camerone, un careu. În această formație de luptă au făcut față cu bravură la două șarje ale cavaleriștilor mexicani, pe care i-au respins, cu pierderi grele.

Mexicanii au realizat după aceste eșecuri că trebuia schimbată tactica. Nu au mai atacat în forță, ci au început încercuirea careului legionarilor. În acel moment, căpitanul Danjou a ordonat pătrunderea lor în hacienda Camerone (actualmente, Hacienda de la Trinidad, Hacienda Sfintei Treimi – n.a.), aflată la aproximativ 300 de metri est de poziția în care se găseau. Dându-și seama de manevră, infanteriștii și cavaleriștii mexicani s-au grăbit să le bareze drumul, spre a-i împiedica să pătrundă în fermă.

Cu strigăte de “Trăiască Împăratul!” și “Trăiască Franța!” legionarii au străpuns rândurile trupelor mexicane, reușind să-și deschidă drum spre fermă. Așadar, în hacienda Camerone s-au adăpostit și fortificat, spre a face față atacurilor ulterioare ale inamicului, căpitanul Danjou, cei doi sublocotenenți și 46 de soldați, majoritatea răniți. Din nefericire, atunci când atacul trupelor mexicane a început, catârii purtători de provizii și muniții au rupt-o la fugă, ducând cu ei prețioasele elemente, atât de necesare legionarilor asediați.

Deci, un asediu fără merinde, fără apă, fără muniții! Încă un atac al mexicanilor la capătul căruia, cu pierderi grele, aceștia reușesc să pună stăpânire pe parterul fermei. Legionarii rămân stăpâni ai etajului, pe care îl baricadează și îl fortifică, și ai acoperișului clădirii, unde s-a instalat sergentul polonez Morzycki.

Legionarii refuză să se predea

Orele 10.00 ale dimine ții… Colonelul Milan le trimite asediaților un mesager purtător al steagului alb, în persoana căpitanului Ramon Laisné, un mexican odraslă a unor imigranți francezi, care le grăiește, în numele comandantului său, următoarele cuvinte: “Ați luptat cu vitejie și ați stârnit admirația noastră. Acum însă predați-vă iar viețile voastre vor fi cruțate, iar voi veți fi tratați ca prizonieri de război!” La care răspunsul căpitanului Danjou fu un scurt și sec “NU!”

Mesagerul mexican nu cedă însă, argumentând: “Ați rămas doar o mână de oameni și nu aveți nicio șansă împotriva noastră! Noi suntem 2 000 de oameni, iar alții se deplasează să ni se alăture. Îți cer ca un camarad de arme și nu ca un inamic să te predai!” “Rahat!”– a răspuns Danjou enervat.

“Avem suficientă muniție pentru a rezista. Nu ne predăm!” La care sergentul Morzycki de pe acoperiș a adăugat, plastic: “Și mai pupați-ne în c...!” Inițiativa colonelului Milan a dat greș. A urmat încă un asalt furibund al mexicanilor, la orele 11.00. Eșuat și acesta, ca precedentele. Legionarii au pierdut 12 oameni, un număr infim în raport cu asediatorii respinși.

Diavoli, nu oameni!

După o jumătate de oră, un nou asalt, respins și acesta cu pierderi considerabile dinspre partea asediatorilor, pune capăt vieții căpitanului Jean Danjou. Unul după altul, cei doi sublocotenenți preiau comanda companiei. Sau, mai bine zis, a ceea ce a mai rămas din ea. La orele 14.00 cade Vilain, la orele 17.00 este ucis Maudet. Un număr de 12 legionari continuă să reziste, la etaj și pe acoperișul haciendei. Iar la ora 17.00, colonelul Milan decide șarja finală, decisivă, care să pună pentru totdeauna capăt asediului fermei din Camerone.

Este de altfel și o chestiune de orgoliu rănit pentru el. Oare nu va fi în stare, în fruntea a aproape 2 000 de oameni, infanteriști și cavaleriști, să înfrângă rezistența legionarilor rămași? Fără îndoială că dacă ar fi știut că aceștia erau numai 13, 12 soldați comandați de sublocotenentul Maudet, ofițerul mexican ar fi spumegat de mânie. Sau s-ar fi simțit cumplit de umilit…Și, ca efect psihologic, comandantul mexican i-a ordonat gornistului să cânte acordurile celebrului imn al morții, “Degueòno”, “Măcelul”, cântat cândva, în urmă cu 27 de ani, tot de mexicani, asediaților din fortul texan Alamo.

Este indubitabil Alamo-ul celor 13 legionari rămași. Iar sergentul Morzycki fu acela care a recunoscut acordurile morții. Iar asaltul final a început. Ultimii căzuți au fost sublocotenentul Maudet, germanul Wenzel, belgianul Leonhart, francezul Catteau. Au mai rămas în viață legionarii Maine și Co nstantin. Ambii răniți, evident. Atunci, ofițerii mexicani făcură un frumos gest de bravură și noblețe militară.

După ce a ordonat încetarea focului, colonelul Cambas s-a adresat celor doi legionari, în limba franceză: “Acum, vă predați?” Legionarul Maine fu cel care răspunse: “Ne predăm dacă ne promiteți că îi veți îngriji pe camarazii noștri răniți; dacă ne mai promiteți că ne veți lăsa echipamentul și armele din dotare. În fine, ne vom preda dacă vă angajați să spuneți pe viitor, oricui ar dori să vă asculte, că noi ne-am făcut până la capăt datoria.” “Unor oameni ca voi nu li se poate refuza nimic!” – le-a răspuns colonelul Cambas.

Sosit lângă el, colonelul Milan l-a întrebat, surprins, privindu-i pe cei doi legionari: “Cum, numai ei au mai rămas?” Iar la răspunsul afirmativ al acestuia, a exclamat cu uluire și nedisimulată admirație: „Dar aceștia nu sunt oameni, sunt diavoli!” (în original, „Pero non son hombres, son demonios!”– n.a.). Afirmație pe deplin adevărată. Acelea fură pierderile Legiunii străine: 63 – după unele surse 62 – de militari căzuți eroic, la datorie, într-o luptă inegală. Pierderile mexicane se cifrează, după diverse surse, între 500 și 800 de militari.

Recunoștință pentru eroi

La aflarea veștii despre eroica și curajoasă faptă de arme a Legiunii străine de la ferma Camerone, din 30 aprilie 1863, împăratul Na poleon al III-lea a ordonat înscrierea pe steagul Legiunii a vestitei inscripții „Camerone 1863”. Tot în urma unui ordin imperial, pe zidurile de la Domul Invalizilor au fost gravate numele căpitanului Danjou și ale sublocotenenților Vilain și Maudet.

Pe locul bătăliei, a fost ridicat la 1892 un monument. Un altul a fost ridicat ulterior, în locul celui dintâi, mai impunător, la 1948, inaugurat oficial la 1963. Pe acesta poate fi citită și astăzi următoarea inscripție: „Aici fură mai puțin de 60, care s-au opus unei întregi armate. Masa acesteia i-a zdrobit. Viața mai degrabă decât curajul i-a abandonat pe acești soldați francezi la Camerone, la 30 aprilie 1863. În memoria lor, patria a ridicat acest monument.”

„Spiritul Camerone” este și astăzi viu în inimile și sufletele atât ale militarilor din Legiunea străină, cât și ale militarilor și poporului francez. În fiecare an, la 30 aprilie, începând din 1906, în toate unitățile Legiunii străine este citită, într-o ceremonie impunătoare, relatarea „oficială” a bătăliei de la hacienda Camerone, gloriosul „Alamo” al acestei unități de elită a armatei franceze.

Steagul legiunii

Unul din șalagărele celebrei Edith Piaf a fost „La Fanion de la Legion” (Steagul Legiunii), compus de Marie Dubas, pe versuri de Raymond Asso. Cântecul se referă la rezistența eroică a legionarilor dintr-o garnizoană din Sahara, în fața „hoardelor” de sălbatici din deșertul african. „Înfometați, însetați, pe jumătate dezbrăcați, dar acoperiți de glorie”, cei 30 de legionari au luptat până la ultimul...

De fapt până la ultimii trei, căci atâția au mai rămas în viață. Deși acțiunea cântecului se petrece în Africa, se știe că sursa de inspirație a lui Asso a reprezentat-o bătălia de la Camerone. Edith Piaf a mai avut un alt hit pe tema Legiunii străine, intitulat „Mon Legionaire” (de această dată find vorba de o poveste de dragoste). În anii 50, legionarii au adoptat ca „imn” neoficial, poate cea mai cunoscută melodie a lui Piaf – „Non, je ne regrette rien”.

BIBLIOGRAFIE

Lucrări despre Legiunea străină și despre bătălia de la Camerone
1. Bergot, Ervan, La Légion, Balland, Paris, 1972.
2. Blond, Georges, La Légion Étrangère, Stock, 1964.
3. Comor, André-Paul, La Légion Étrangère, Presse Universitaire de France (P.U.F.), collection „Que sais-je”, nr. 2686, 1992.
4. Montagnon, Pierre, Histoire de la Légion de 1831 à nos jours, Pygmalion, 1999.
5. Porch, Douglas, La Légion Étrangére, 1831-1962, Fayard, 1994.
6. Gourmela, Jean Pierre et Palacios, Antonio Hernandez, Camerone, Dargaud, 1983.
7. Lanusse, Eugène, Les héros de Camaron, Ed. Cambourg.
8. Ryan, James W., Camerone, Greenwood, 1998.
9. Sergent, Pierre, Camerone, Fayard, 1980.
10. Postigo, Joaquin Manes, El Mito de Camerone, Hergue Editores, 2004