Aurul dacic, magnifica obsesie bimilenară

Una dintre cele mai obsedante mitologii ale istoriei spațiului românesc e cea legată de aurul dacic ‒ de cantitățile imense de aur din munții Transilvaniei, de cantitățile enorme exploatate și prelucrate de daci, de tezaure legendare luate de Traian în anul 106 și duse la Roma, de exploatările ulterioare, de faptul că încă ar mai fi în Carpații noștri sute, mii sau sute de mii de tone din acest metal prețios.

La prima privire, totul pare adevărat, doar știm că Traian a venit să lupte contra lui Decebal tocmai pentru a pune mâna pe comoara acestuia și pe minele din Apuseni, cu care a umplut vistieria imperiului și a revitalizat economia, a construit Forul care-i poartă numele și a finanțat campania contra parților, unde va și muri – dar, toate acestea, după ce a sărbătorit victoria contra dacilor, cu aurul acestora, timp de câteva luni bune.

Oricât am fi de aplecați spre a crede basme și povești frumoase și oricât adevăr ar fi în unele dintre aceste afirmații, trebuie să le luăm pe rând și să le analizăm, atât cât se poate. Fiindcă, la fel ca în cazul celorlalte aspecte ale culturii dacice, și în acest domeniu specialiștii nu au răspunsuri clare și pe deplin lămuritoare, așa cum au întotdeauna amatorii entuziaşti și fără destule cunoștințe. Să începem, așadar, cu începutul...

Aurul la daci: zone, exploatare, metode

Specialiștii sunt de acord că în Carpații de pe teritoriul României există încă resurse de aur foarte mari, care pot fi exploatate ori prin galerii, ori cu șaitrocul în albiile râurilor. Mineritul urmărind filonul aurifer pare însă cel mai lucrativ. Totuși, chiar dacă existau zăcăminte de aur pe care dacii le-ar fi cunoscut și exploatat, obiectele din aur descoperite sunt foarte rare. Paradoxal, obiectele din argint sunt mai numeroase, chiar dacă zăcămintele de argint erau mai puține, iar tehnologia de extragere și prelucrare a acestuia era complicată și nu pare a fi fost cunoscută de către daci. Este, deci, posibil ca obiectele din argint să aibă originea în piese de proveniență străină, mai ales monede, topite, iar barele/lingourile, refolosite.

Mai multe întrebări decât răspunsuri

Nu s-au găsit până în prezent urme ale unor galerii dacice de exploatare a aurului pe filon. Exploatările romane sunt clare și nu ridică probleme. Dar dacii ‒ exploatau ei oare aurul prin galerii? Aveau tehnologia necesară? Foloseau doar daltă/dorn și ciocan? Cine erau lucrătorii? Oameni liberi sau sclavi? Daci sau specialiști angajați de daci sau trimiși de romani, ca parte a păcii din anul 89? Şi dacă au fost, ce s-a întâmplat cu aceștia?

De ce romanii au fost nevoiți să aducă mulți lucrători minieri din Iliria după 106? Au fost ucişi acei iluzorii mineri daci ‒ sau au fugit? E greu de crezut că ori au fugit toți, ori au fost uciși toți, de daci sau de romani. Unind punctele, pare că nu au existat astfel de mineri în perioada Regatului Dac sau, dacă au existat, exploatările nu erau deloc adânci. Se prea poate, de asemenea, ca primele prospecțiuni serioase în Dacia să le fi făcut tot specialiștii romani, ca parte a prevederilor păcii cu Domitian din anul 89.

Mai rămâne varianta aurului aluvionar, separat cu migală de restul nisipului și pietrelor cu ajutorul celebrului șaitroc, unealtă cu forma și funcționalitatea aproape neschimbate de mii de ani. Totuși, și în acest caz, câți căutători erau în râurile Daciei? Cât aur obțineau ei anual, să zicem? Era el suficient ca lucrătorii să își ducă traiul și să dea o cotă-parte sau poate toată producția unui nobil sau regelui? Era plătită producția lor? Total sau parțial? Cu cât ne gândim mai mult la problemă, cu atât descoperim că avem, din nou, mai multe întrebări, mai multe nelămuriri decât răspunsuri.

Monopolul regilor daci asupra aurului ‒ a fost sau nu a fost?

Chiar a existat acel monopol al regilor daci asupra aurului? Ideea a fost avansată acum mulți ani de un arheolog român, ca explicație pentru lipsa obiectelor din aur în săpăturile arheologice ‒ în ciuda bine-cunoscutului fapt că dacii exploatau zăcăminte foarte bogate și că acesta ar fi fost motivul campaniilor romane din 101-106.

Ce ar fi însemnat acest monopol? Dădeau regii dreptul de exploatare ‒ sau verificau doar transportul, vânzarea, depozitarea, purtarea aurului la anumite evenimente doar de unii presupuși îndreptăţiți să poarte aceste piese? Cum puteau regii să urmărească activitatea eventualilor mineri și mai ales a celor care căutau cu șaitrocul?

Variantele sunt atât de multe și deja atât de complicate încât nu are rost să le analizăm. Specialiști de dată mai recentă combat chiar această idee a „monopolului” și opinează clar că ar fi vorba, de fapt, de puține obiecte din aur rămase de găsit după 106, anul cuceririi romane.

Argintul dacic, altă discuţie

În cazul argintului, după cum aminteam şi mai sus, există mai multe obiecte din acest metal descoperite, unele chiar lucrate admirabil și de dimensiuni generoase.

Argintul nu este însă așa de prezent în zăcăminte și nu se găsește deloc în nisipul râurilor. Mine de argint nu au existat în Dacia nici în perioada romană, primele fiind deschise abia târziu, în Evul Mediu, în zona Transilvaniei, de regalitatea maghiară. Devine, așadar, clar că dacii topeau piese de argint de import – jaf, daruri, comerț, plată pentru mercenari – și transformau metalul în vase, bijuterii şi diverse alte obiecte. Poate că la fel se proceda și în cazul aurului, în bună parte.

Zăcăminte şi aur aluvionar – şi nu doar în Apuseni

Toată lumea știe despre minele de aur, de dimensiuni deja fabuloase în mitologia națională recentă, de la Roșia Montană, de parcă doar aici, și doar în Apuseni, s-ar găsi aur. Zăcăminte de aur se găsesc însă și în Maramureș, unde filoane serioase au fost exploatate până în perioada comunistă, inclusiv. Cantități uriașe de aur au fost scoase din minele din Munții Maramureșului şi aici se pare că ar mai fi oareșce zăcăminte.

De asemenea, aurul aluvionar nu se găsește doar în Arieș. Sau în alte râuri „dacice”. Geologii vorbesc despre aur aluvionar în câteva mari bazine hidrografice, şi aici putem menționa câteva râuri mai cunoscute – Dâmbovița, Mureș, Olt, Siret, Someș, Timiș. Dar lista poate continua, cu râuri de ambele părți ale arcului carpatic, mai ales în Meridionali și în Apuseni.

Se știe că din cele mai vechi timpuri oamenii au colectat aurul, ușor de reperat vizual, de exploatat, de prelucrat, plus, mult mai plăcut la vedere. În zona Transilvaniei, căutarea aurului aluvionar are rădăcini cel puțin în Epoca Bronzului Târziu, prin 1300-1200 î.e.n.

Comorile dacilor

Tezaurul luat de romani din Dacia a fascinat imaginația multora. Ioannes Lydus, care-l citează/parafrazează pe Criton, medicul lui Traian, martor ocular al Războiului Dacic 101-106, spune în De Magistribus II.28 că argintul luat de Traian imediat după victoria asupra dacilor era de două ori mai mult decât cantitatea de aur.

Lydus a scris însă la aproape 500 de ani după Criton, iar informațiile date de medicul antic pot foarte bine să fie și ele exagerate. Cantitatea dată de el e, într-adevăr, imensă. O altă problemă la textul lui Lydus este că îl consideră pe Decebal regele geților, deci e foarte posibil ca autorul să încurce multe lucruri, fapt care nu e ieșit din comun în unele surse ale perioadei sau ulterioare.

Brăţară plurispiralică din aur, dintre piesele recuperate de autorităţile române

Sursa istorică pe care o reprezintă Columna lui Traian

Se știe că, imediat după căderea Regatului Dac, Imperiul a avut un reviriment brusc, vistieria imperială fiind din nou burdușită, serbările au durat câteva luni, împăratul a făcut daruri bogate plebei din Roma, iar valoarea aurului a scăzut pe piață. E logic că Traian nu a aruncat întregul tezaur capturat de la Decebal în arena Colosseumului sau pe banchete somptuoase, sau pur și simplu plebei. O parte a banilor a mers spre distracțiile publice, altă parte, spre construirea celui mai mare for din capitala imperială, operă făptuită cu mari osteneli. O bună parte din tezaur a rămas însă în vistierie, pregătită pentru zile mai puțin strălucite.

Vedem și în scene de pe Columnă cum legionarii romani încarcă pe animalele de povară saci cu diverse obiecte – se disting vase, în general. Este deci posibil ca tezaurul să fi fost format din astfel de piese de prestigiu, din însemne ale regalității, puterii și bogăției regilor daci, cu siguranță piese dintre cele mai fine din import sau piese făcute anume pentru ei de meșteri din Imperiu sau itineranți. Mai știm, de asemenea, că o parte a capturii au format-o straie bogate dacice, pe care Traian le-a depus ca ofrandă la altarul lui Zeus Casios, de lângă Antiohia. Putem vorbi, deci, despre haine cusute cu aur sau argint, probabil din materiale dintre cele mai bune, poate chiar „stropite” cu pietre prețioase. Putem vorbi despre bijuterii elaborate – fibule, colane de tip torques, brățări, inele cu geme etc.

Romanii şi-au recuperat, de fapt, cheltuielile?

Cu siguranță, o bună parte din tezaurul capturat de romani era de fapt chiar aur roman, provenit din acele stipendii pe care romanii le plătiseră dacilor mult prea multă vreme. Să ne amintim că sursele romane vorbesc despre stipendii date unor conducători geți și daci pentru a-i pacifica. Avem apoi anul 89, când se spune că împăratul Domitian ar fi cheltuit averi nenumărate pentru ca dacii să facă pace. Din 89 până în anul 101, romanii plătiseră anual bani grei dacilor.

Mai trebuie luate în considerare toate acele tezaure adunate de daci din numeroasele lor raiduri în Imperiu sau din campaniile purtate contra inamicilor din lumea barbară. Alte surse de aur roman au fost comerțul, mai ales cel cu sclavi, și soldele mercenarilor care treceau uneori în slujba romanilor.

Cu siguranță nu exista un singur tezaur dacic. Dacă putem presupune că o cantitate de monede și obiecte de prestigiu din aur se găseau în Sarmizegetusa, capitala Daciei, la fel de bine putem presupune că membrii elitei dacice, care administrau teritorii din regat din cetățile lor din vârf de munte, aveau câte un mic (?) tezaur la dispoziție.

Astfel, la fel cum o bună parte din echipamentul militar dacic în perioada 101-106 era, de fapt, roman, și acest tezaur al dacilor poate fi privit lejer drept format din piese romane de toate felurile – de la monede la vase, bijuterii, statuete etc. Romanii și-au recuperat doar averile plătite atâta timp „inamicului lor aliat” de la nord de Dunăre.

Lydus, de altfel, scrie că Traian a adus multe bogății din Dacia, printre care aur, argint, cupe și lucruri scumpe, turme, arme și peste 500.000 de bărbați – din nou, această ultimă exagerare pune semne mari de întrebare asupra acurateții informațiilor oferite.

O mare parte din banii dobândiți acum de Imperiu au fost obținuți după vânzarea prăzii cetățenilor romani. Aceștia puteau cumpăra obiecte de lux, poate chiar „dacice”, adică făurite de daci sau pentru ei, cu amprenta culturală clară a lor; arme dacice; diverse alte obiecte și podoabe; animale; sclavi și sclave, printre care erau cu siguranță și copii. Suma strânsă de Imperiu a fost cu siguranță una semnificativă.

Fragmentul face parte din articolul „Aurul dacic, magnifica obsesie bimilenară”, publicat în numărul 251 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 decembrie - 14 ianuarie, și în format digital pe platforma paydemic.