Speranța de viață în Dacia Romană
Speranța de viață a oamenilor din antichitate este greu de calculat după toate rigorile demografiei statistice contemporane. Observăm că în Dacia cele mai multe monumente funerare (pietre de mormânt) au fost ridicate pentru persoane decedate în intervalul 21-60 de ani. Cu toate acestea, avem înregistrate și cazuri excepționale, de persoane care au trăit peste 80 sau chiar peste 90 de ani.
Pentru a calcula media de viață din Imperiul Roman, trebuie să ținem cont de un parametru demografic numit speranța de viață la naștere. Acesta calculează statistic durata medie a vârstei la care un individ are cele mai mari șanse să ajungă în momentul în care se naște; în societățile unde mortalitatea infantilă este foarte ridicată (cum este cazul celor antice), speranța de viață se calculează pentru indivizii care au depășit vârsta de 5 sau chiar de 10 ani. În Imperiul Roman și implicit în Dacia, speranța de viață la 10 ani era de 36-37 de ani pentru ambele sexe. Evident, există diferențe în funcție de zonă și de epocă; spre exemplu, în perioadele marcate de războaie, secetă sau epidemii, morțile timpurii erau mult mai numeroase decât în cele de pace și prosperitate.
Comemorarea femeilor, mai ales în mediile urbane, romanizate și mai bogate, prezintă niște particularități foarte interesante. Astfel, pe epitafuri apar mai multe femei decât bărbați, însă această statistică nu ține de o realitate demografică, ci de tipicuri comemorative. Se pare că exista o predilecție în a comemora „cu fast” (nu toate mormintele aveau monumente epigrafice din piatră) femeile tinere, unele în mod sigur moarte la naștere (adesea prima). Trauma emoțională a familiei era mai puternică la pierderea unei soții tinere, fiică a unor părinți adesea încă tineri și ei, eventual mamă a unor copii pre-adolescenți. Acest tipar nu ține de societatea romană, ci de o percepție general umană a morții și a traumei provocate de ea, el regăsindu-se, de exemplu, și în Franța rurală a secolului al XIX-lea, unde tinerele soții decedate erau onorate cu monumente de piatră mult mai frecvent decât alte categorii socio-demografice.
Jafuri, morţi violente
Unele monumente dezvăluie cauze ale morții care merg dincolo de tragismul unei povești individuale, fiind relevante pentru fenomene sociale mai ample. Astfel, în zona Drobeta-Băile Herculane, un bărbat ce deținea o funcție municipală și o tânără au fost uciși, în aceeași epocă, de către tâlhari la drumul mare (latrones). Fenomenul jafurilor survenite pe drumurile ce legau varii localități între ele, mai ales pe segmentele lor izolate, muntoase, era prezent și uneori de amploare în societățile pre-industriale. Și în Imperiul Roman ele erau la ordinea zilei, fiind menționate atât în literatură, cât și în sursele epigrafice. Zone precum cea balcanică, Pannonia și chiar Dacia prezintă monumente epigrafice care înregistrează tâlhării și violențe, precum și descrieri, în sursele literare, ale unor grupuri de briganzi periculoși și destabilizanți social, a căror notorietate ajunge până la Roma. După cum am menționat mai sus, uneori aceste jafuri erau marcate de violență maximă.
Despre identitatea briganzilor s-a speculat mult, în literatura mai veche atribuindu-li-se caracteristicile unor grupuri etnice de luptători (daci, în cazul nostru) pentru libertate. În prezent, însă, această teorie nu mai are credibilitate din numeroase motive și trebuie să ne imaginăm că, deși în primele decenii de după cucerire grupurile de latrones este posibil să fi avut un profil etnic definit și o agendă „politică”, în timp aceste caracteristici au pălit, ele devenind un refugiu pentru o varietate mare de marginali, neadaptați social, fugari etc.
Foto sus: Reconstituire ipotetică a aleii principale dintr-o necropolă romană provincială (Ilustrație de Cătălin Drăghici)
Acest text este un fragment din articolul „Locuitorii Daciei romane", publicat în numărul 32 al revistei Historia Special, disponibil în format digital pe platforma paydemic.com
