Diadema Troia (@getty images)

Asediul Troiei. Dar nu din partea lui Agamemnon

În primăvara lui 1870, Schliemann se întoarce la Troas, unde, fără să aștepte permisiunea autorităților otomane, demarează asediul (a se citi excavările), descoperind resturi ale unui zid construit din piatră cubică, pe care se grăbește să le atribuie Palatului lui Priam. 

Fără a i se cere, trimite din prima zi reportaje și rapoarte, rugând să fie publicate în „Augsburger Allgemeine Zeitung”, considerând că acestea ar fi de interes pentru opinia publică germană. Numai că, la fața locului, țăranii băștinași se plâng de săpăturile ilegale ale lui Schliemann, acestea fiind întrerupte până când, în 1871, un firman emis de guvernul otoman îi oferă permisiunea de a continua munca, având, însă, obligația de a remite jumătate dintre descoperiri Muzeului de Arheologie al Turciei.

Zeci de muncitori pe frontul Troiei

Anul a trecut și, tot fără permisiune, în octombrie 1871, Schliemann sapă un canal de 40 de metri lungime, 20 de metri lățime și 17 metri adâncime prin mijlocul dealului, fără a ține cont de cele mai noi straturi cu locuințe și fără a acorda atenție vestigiilor din epocile bizantină, romană sau elenistică, defrișați fiind nu mai puțin de 800 de metri pătrați. Angajați erau cu precădere membri ai minorității grecești din Imperiul Otoman, iar duminica, atunci când aceștia mergeau la slujbele religioase, locul lor era luat de musulmani.

Când cei 250 de muncitori au dat, sub mai multe straturi, de zidurile unei așezări, Schliemann nu a avut niciun dubiu: descoperise Troia. La început au fost dezgropate ciocane și topoare din piatră, pe care el le descria ca fiind din bronz. Săpăturile au continuat la o adâncime și mai mare, la suprafață apărând vaze cu modele care semănau cu capul unei bufnițe, ceea ce l-a dus, în fantezia sa, cu gândul la zeița Atena, protectoarea Troiei, apoi vârfuri de sulițe și cuțite din cupru.

În primăvara lui 1872, Schliemann avea să angajeze alți 150 de oameni, pentru a relua săpăturile întrerupte din cauza iernii, dar pe care i-a exploatat până la epuizare, cu un program care începea la 5 dimineața și se încheia la 18:00, cu o foarte scurtă pauză de prânz și fără pauză de fumat. Nopțile erau petrecute sub cerul liber, iar atunci când oamenii se revoltau, refuzând să mai trudească, angaja alții din satele învecinate, evident în aceleași condiții inumane. 

De la Atena a descins și Sophia, de ale cărei cunoștințe în materie nu era pe de-a-ntregul mulțumit, permițându-i să-l ajute doar la sortare și curățenie.

Schliemann săpa(se) la locul potrivit

În iunie 1872, o primă importantă descoperire ‒ un basorelief înfățișându-l pe zeul soarelui, Helios, aparținând frescei unui templu din perioada elenistică, deci care nu avea nimic de-a face cu Troia – a fost scoasă ilegal din Turcia, Schliemann instalând-o în grădina casei socrilor săi din Atena. 

Obsedat de Priam, va echivala zidurile unei clădiri descoperite cu palatul regal, deși dimensiunile ei erau mai degrabă cele ale unui grajd. Spre finele lui 1872 a crezut că a descoperit marele turn, evocat în al 6-lea cântec al Iliadei, numai că ulterior se va dovedi că acesta provenea dintr-o epocă mai târzie. 

De fapt, pentru a respecta adevărul, Schliemann săpa(se) la locul potrivit, numai că prea adânc (Troia însemnând straturi succesive, unul deasupra celuilalt, cel mai vechi fiind primul de la bază), ajungând cu vreo 1.000 de ani înaintea evenimentelor, adică la Troia II, după ce distrusese vestigiile Troiei lui Homer (considerate a fi Troia VI sau, mai degrabă, Troia VIIa), aflate în straturile superioare.

„Domnul Schliemann a continuat, în 1870-1872, lucrările pe care le începusem eu”

Deși și-a dat seama ce fel de om este Schliemann, Calvert a continuat să-l sprijine din pur pragmatism, publicând, în 1873, un articol în „Levant Herald”, care înfățișa toate săpăturile, inclusiv ale sale, scriind: „Domnul Schliemann a continuat, în 1870-1872, lucrările pe care le începusem eu”. 

Și chiar dacă Schliemann a dobândit prim-planul posterității, Calvert (un om căruia îi plăcea să stea în umbră) avea totuşi să fie recunoscut la justa sa valoare; necrologul publicat la decesul său, în 1908, în „Levant Herald”, menționa că „a fost un apologet al faptului că Hisarlik era adevărata locație a Troiei și datorită lui răposatul domn Schliemann a decis să sape acolo, cu un asemenea succes, încât adevărata locație a Troiei este, azi, indubitabilă”. 

Aceeași recunoaștere la adresa lui Calvert a venit şi din partea Societății Arheologice din Berlin și din cea a Societății Berlineze pentru Etnologie, Antropologie și Preistorie, un fel de concluzie fiind trasă, după multe decenii, de istoricul britanic Michael Wood (născut în 1948), care afirmă: „Schliemann a preluat pentru sine și pentru propria-i autobiografie într-o permanentă schimbare fascinația de o viață a lui Calvert pentru găsirea zidurilor Troiei. Aparenta pasiune din copilărie a lui Schliemann pentru arheologie s-a dovedit a fi o legendă, împrumutată tot de la Calvert”. 

tezaurul lui Priam (@Getty Images)

Pe de altă parte, dr. Reinhard Witte, președintele Societății Heinrich Schliemann și, totodată, custodele muzeului dedicat acestuia, din Ankershagen, sumarizează: „Problema este cât se poate de simplă. Frank Calvert a sperat, cu siguranță, ca, oferindu-i lui Schliemann indiciile necesare pentru a căuta acolo unde trebuia, acesta din urmă îl va invita să lucreze împreună. Numai că Schliemann nu era acest tip de persoană, căci el voia să se bucure de succes de unul singur”.

Odiseea tezaurului lui Priam

Și a venit o zi de sâmbătă, 31 mai 1873, penultima a săpăturilor, când Schliemann a găsit în așa-numitul strat II, într-un mormânt aflat la o adâncime de 9 metri, ceea ce el a numit tezaurul lui Priam, convins că avea de-a face cu Troia descrisă de Homer. Diademe, vase, cercei, inele, lanțuri, arme, totul din aur masiv, o incredibilă descoperire, în total, aproximativ 9.000 de obiecte, care, la 17 iunie 1873, așa cum avea să scrie în jurnal, au fost binecuvântate de un preot.

În momentul când a găsit prima piesă a tezaurului, deși încă nu sosise ora prânzului, i-a trimis pe cei 80 de muncitori în pauză, ascunzând-o în baraca sa de lemn. Totuși, secretul nu a rămas al lui Schliemann, căci un muncitor l-a informat pe supraveghetorul otoman, care l-a somat pe german, fără succes, să deschidă cuferele, aşa că funcționarul s-a repezit călare la Çanakkale, pentru a face rost de un ordin de percheziție. 

Între timp, noaptea, anticipând, Schliemann l-a trimis pe loialul Nikolaos Giannakis la fratele consulului SUA încărcat cu șase coșuri și o sacoșă. După alte șase zile, Giannakis a dus tezaurul, pe trei cai, într-un golf din apropiere, unde l-a încărcat pe vaporul aflat în așteptare, căpitanul transportând încărcătura în apele grecești, pe insula Syros, de unde un agent a dus-o la Atena. 

Sigilate, obiectele din aur vor ajunge tot în vila socrilor lui Schliemann.

Fotografia care face înconjurul lumii

La sfârșitul lui iunie 1873, în capitala elenă va ajunge și Schliemann, care-și va cadorisi soția (contrar afirmațiilor germanului, ea nu i-a fost alături în momentul descoperirii, aflându-se la Atena, alături de tatăl ei, aflat pe patul de moarte) cu diademe, lanțuri și cercei provenind din tezaur, fotografia respectivă făcând imediat înconjurul lumii. 

Sophia Schliemann

Mai mult, el va informa imediat editura Brockhaus din Leipzig și cotidianul „Augsburger Allgemeine Zeitung”, primul articol despre epocala descoperire apărând la 5 august 1873. Numai că locul descoperirii va fi mutat de Schliemann cu câțiva metri, din mormânt în ceea ce considera a fi palatul lui Priam.

Totuși, lumea academică germană a pus sub semnul întrebării metodele și credibilitatea sa, ca și datarea descoperirii, apărând și declarații ironice, de genul: „Acum, că, urmare a studierii operei lui Homer, domnul Schliemann a descoperit tezaurul Troiei, poate că ar face bine să citească și Cântecul Nibelungilor și să pornească imediat, alături de soția sa, în căutarea aurului Rinului”.

(Auto)promovare

La muzeul American School of Classical Studies din Atena se află astăzi peste 100.000 de documente ale lui Schliemann (jurnale, scrisori, planșe etc.), inclusiv scrisori în care Calvert îl acuză că l-a înșelat și că ar fi falsificat tezaurul lui Priam. 

Mai mult, același Calvert i-a atras încă de atunci atenția că tezaurul găsit este cu 1.300 de ani mai vechi decât epoca lui Priam, cum ar fi, de exemplu, marea diademă, lată de 54 cm, purtată pe cap de însăși Sophia, bijuteria fiind tipică anilor 2.300-2.200 î.Chr.

Stefanie Samida, profesor la Universitatea din Heidelberg, remarcă modul iscusit în care Schliemann s-a folosit de presă și de invenția fotografiei, publicând reportaje și rapoarte ale săpăturilor în „Augsburger Allgemeine”, chiar și în „Times” din Londra, cărțile sale devenind best-seller-uri internaționale. 

Polly Lohmann, arheolog la Universitatea din Heidelberg, observă: „Acest tip de marketing a reprezentat, și el, o caracteristică a sa, pe care l-a folosit înaintea contemporanilor săi. Schliemann a oferit o imagine populară a arheologiei, aducând-o în atenția opiniei publice, fapt care poate fi privit atât pozitiv, cât și negativ. Pozitiv, în sensul că a atras atenția asupra unui domeniu care se afla de-abia la începutul dezvoltării sale. Dar și negativ, căci, având nestrămutata convingere că a găsit dovada existenței Troiei, a creat iluzoria impresie că tot ce aveai de făcut era să pui mâna pe o lopată sau pe o cazma pentru a dobândi certitudini în ceea ce privește locuri și evenimente care se pierdeau în istorie, fără a se ține cont că arheologia înseamnă, cu precădere, muncă îndelungată, meticuloasă și grea”. 

Fragmentul face parte din articolul „Troia. Câte descoperiri, atâtea controverse”, publicat în numărul 246 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 iulie - 14 august, și în format digital pe platforma paydemic.

Historia 246, Iulie 2022
Cumpără acum!

FOTO: GETTY IMAGES

Mai multe pentru tine...