⬆

Românii din Rusia: Între Gulag și Perestroika

Autor: Mihai Maxim

Drama celor 3.786.000 de români din Basarabia, nordul Bucovinei și din Ținutul Herței va începe odată cu ocuparea lor samavolnică de către armatele sovietice în iunie 1940. Acum ei vor intra în malaxorul stalinist de exterminare și deportare, în cadrul politicii de deznaționalizare comunistă.

Deși în ultimatumul lui Molotov se acorda un termen de patru zile pentru ca administrația română și eventualii refugiați să părăsească teritoriile, armatele sovietice au trecut din prima zi granița de stat, consfințită prin tratate internaționale, a României. Trupele române, în retragere din aceste teritorii, și refugiații au fost atacați mișelește de trupele cotropitoare.

Îngrămădiți în vagoanele de vite și trimiși în Siberia

Chiar din primele zile de ocupație, sovieticii au început deportările. Noaptea erau arestați intelectuali, țăranii mai înstăriți catalogați drept chiaburi, îngrămădiți în vagoanele de vite și trimiși în Siberia. Prin aceasta se urmărea depopularea teritoriului de indigenii români și a se face loc populației ruse, aduse de aiurea. Arestările aveau loc zilnic, pentru a culmina cu noaptea de 12/13 iunie 1941, când din toate teritoriile ocupate au fost arestați 300.000 de români, duși la gările cele mai apropiate și apoi trimiși în neant.

Călătoreau în condiții inumane, erau hrăniți cu pește sărat și ținuți fără apă. Mulți mureau pe drum, în special bătrânii și copiii. Citind relatările lui Alexandru Șoltoianu (cu care am avut cinstea să mă întrețin preț de o jumătate de ceas pe la începutul anilor ‘90 la o acțiune de la Ambasada română de la Moscova), ale scriitorului Mihai Prepeliță, care mă onorează cu prietenia sa, sau ale lui Valeriu Graur, un alt supraviețuitor al Gulagului sovietic, mi-au revenit în memorie imaginile trenurilor morții dintr-un film despre Auschwitz. A la guerre comme á la guerre, dar ei erau civili inofensivi femei, bătrâni și copii.

Acesta să fi fost mult-vestitul umanism socialist? Odată ajunși la destinația siberiană, deportații basarabeni erau primiți cu ostilitate de către localnicii avertizați că a mai venit un lot de dușmani ai poporului! Erau nevoiți să scurme cu unghiile pământul înghețat pentru a-și îngropa morții de foame și de frig. Aceasta a fost contribuția în jertfe a poporului român prin martirii săi din Basarabia, nordul Bucovinei și Tinutul Herței la Gulagul sovietic. De fapt acesta a fost primul lot de români în Rusia sovietică.

Vânătoarea de basarabeni

După instaurarea regimului comunist în România a început vânătoarea basarabenilor care în timpul războiului reușiseră să se refugieze în patria-mamă. Aceasta a provocat adevărate drame. Cunosc personal cazul lui Gh. Alexandru, care se aciuase într-un sat de pe malul drept al Prutului prin 1941. A găsit aici o femeie cuminte, căreia a reușit să-i facă două fetițe până a fost arestat și dus cu forța înapoi în Basarabia. Nu s-a mai auzit nimic despre el.

Mama le-a crescut cum a putut, fetele au avut minte, au terminat facultatea și au încercat să dea de urma tatălui. În zadar. Intrase în neant. Adică în Siberia. Un alt exod al românilor din Basarabia a fost în anul secetei distrugătoare din anul 1946. Jurnalistul Ilie Mihăiescu mi-a relatat despre soarta cutremurătoare a familiei Vlaicu, din Fălești. O familie ridicată de acasă pentru a fi „salvată“ de la Coregraful Furnică Mihai oi a sa formație de dansuri populare românești 30 moartea prin înfometare a fost condamnată să-și găsească sfârșitul în pustietățile siberiene.

Astfel, capul familiei a ajuns în Kazahstan și acolo i s-a pierdut pentru totdeauna urma, iar mama și cu cei doi fii au fost duși în regiunea Tiumen. Cei trei s-au încăpățânat să supraviețuiască în condiții de viață și de muncă inimaginabile și să viseze că se vor întoarce cândva acasă. De fapt visul acesta i-a ținut în viață. După moartea lui Stalin, visul li s-a împlinit, dar neavând bani de drum, au făcut un an de zile până în Basarabia. Au mers pe jos sau ascunși printre buștenii din vagoanele de marfă. Pentru hrană munceau cu ziua. La Fălești l-au găsit pe cel de al treilea frate, care, în noaptea când au venit NKVD-iștii să-i ridice, nu era acasă era la întâlnire cu iubita. S-ar putea scrie un roman despre această familie. Dar când se va scrie epopeea românilor din Basarabia?

Mitraliați în timp ce adunau porumb

Dar să revenim la prezentarea cronologică a evenimentelor. Următorul lot de români în Rusia l-au constituit sutele de mii de militari de-ai noștri care au trecut Prutul la ordinul generalului Antonescu pentru a îndrepta un act criminal de nedreptate, uneltit de miniștrii de externe ai celor mai puternice state totalitare ale timpului și prin care se smulgea din trupul țării noastre un teritoriu de 49.622 kilometri pătrați, cu o populație de 3.786.000 de locuitori.

Acest al doilea lot a fost semănat pe tot teritoriul Rusiei: cei care nu au murit în lupte și nu au devenit îngrășământ pentru întinsele stepe ruse, au căzut prizonieri și au murit în mine. Au existat însă și excepții cei care s-au înrolat în diviziile „Tudor Vladimirescu“ și „Horia, Cloșca și Crișan“, pentru a lupta alături de aliați împotriva nemților. Au fost luați prizonieri de război și duși în lagărele din Rusia chiar și militarii de pe teritoriul României, care nu trecuseră granița.

Tatăl meu, Ilie Maxim, întors din morți din Donbass, mi-a descris drama prizonierului român în Uniunea Sovietică. Când s-a rupt frontul la Iași, au fost strânși toți militarii din Moldova, încolonați și mânați din urmă de însoțitori călări, precum cireada de vite de văcari, spre răsărit. Numai că văcarii au bâte în mână, iar militarii sovietici Kalașnikovuri. Drumul a fost lung și istovitor. Cei care rămâneau în urma convoiului, sfârșiți de oboseală sau de foame, erau împușcați pe loc.

Au fost cazuri când, pentru a nu fi împușcat, cel slăbit era cărat în cârcă de un prieten sau o rudă până la următorul popas. Apă beau din pârâuri sau din bălți, pentru că pe întinderile străine nu găseai fântâni ca în Bărăganul nostru. Au dus-o „cel mai bine” în Ucraina: porumbul dăduse în lapte și când treceau pe lângă un lan colhoznic, bineînțeles li se permitea să rupă rândurile și să-și umple ranițele cu știuleți.

După un timp, se suna goarna, apoi se mitralia lanul. Asta în cazul că i-ar fi trecut prin minte cuiva să se rătăcească. Seara, când ajungeau la popas, făceau focul și coceau porumbii. Românii, mai obișnuiți cu foamea și care mai știau și rostul porumbului, răbdau până la popas. Nemții și italienii se repezeau și-l mâncau crud, ceea ce le era fatal. Îi apuca durerea de burtă și, fie mureau de „moarte bună“, fie împușcați pentru că rămâneau pentru nevoi prea mult în urmă.

În minele din Donbass

În final au ajuns la minele din Donbass. Au fost încartiruiți în barăci, îmbăiați, hainele băgate la etuvă pentru despăduchere, apoi au fost sortați. Celor buni de muncă li s-a dat câte o gamelă, un târnăcop și o lopată în mână și au fost coborâți în subteran: trebuia să extragă cărbune pentru a plăti daune de război și a participa la construirea comunismului în cel mai mare stat din lume. Se muncea ca la începutul mineritului: erau locuri unde trebuia ca prizonierii-mineri să se târască prin apă în coate și în genunchi și să lovească în rocă cu târnăcopul din poziție culcată.

Se întâmpla uneori să se surpe galeria și să rămână blocați înăuntru câteva zeci de prizonieri. „Niet vaprosa!“: nacialnicul dădea ordin să fie abandonați și să se sape în altă direcție. Indiferent de gravitatea bolii, medicul nu te scutea de subteran de cât dacă aveai temperatură. Aveau norme de extracție pe schimb. Românii, mai obișnuiți cu munca brută, depășeau de multe ori norma pentru a primi suplimente de hrană și din această cauză nu erau priviți cu ochi buni de către prizonierii nemți, italieni sau unguri.

Tatălui meu i-a surâs soarta: perevodcicul român, tot prizonier, era din aceeași plasă cu el. Nu putea să plece, fiind indispensabil în lagăr, însă l-a ajutat pe tata, aranjând cu medicul să-l scoată la suprafață ca inapt medical. A muncit câteva luni la bucătărie. Văzându-l băiat subțire, trei „haziaici pieptoase i-au cerut mâna“, încercând să-l convingă să se însoare acolo. Tot perevodcicul l-a ajutat să fie trimis cu primul lot în țară, urmând să-i transmită și soției lui să-l aștepte că el este în viață. Pervodcicul a avut și el noroc s-a întors după vreo trei ani la familie. Cei doi foști prizonieri au rămas prieteni până la sfârșitul vieții. Și pe ei i-a ținut în viață dorința de a-i revedea pe cei dragi.

Seducția localnicelor a dat însă rezultate cu prizonierii mai tineri, care nu aveau nici familie, și nici avere în țară. Aceștia au trăit experiența lui Ulisse în variantă sovietică, mai ales că rusoaicele aveau suficiente calități pentru convingere. Au fost cazuri când au revenit în țară fiii trecuți de prima tinerețe, pentru care mamele lor făcuseră demult slujbele de înmormântare, ba chiar și cele de șapte ani. Ei s-au răspuns atunci când au putut să comunice cu țara, după primul dezgheț, cel de pe timpul lui Hrușciov.

Limba „moldovenească”

După valurile succesive de deportări ale românilor, în Moldova din stânga Prutului, s-a făcut o infuzie masivă de ruși. Aceștia vor avea toate avantajele castei cotropitoare, lor le vor reveni funcțiile cel mai bine retribuite, ei vor primi locuințe la bloc, vor avea școli speciale și locuri în facultăți. Vor vorbi în limba rusă, devenită limbă oficială în țară și vai de mulții care mai vorbeau în limba română. De fapt această limbă nici nu mai exista pentru ocupanți și pentru cei vânduți lor: peste noapte, limba de aur a strămoșilor noștri devenise limbă „moldovenească“.

Elevii învățau acum la școală că Eminescu, Creangă și ceilalți clasici ai noștri au scris în limba „moldovenească“. De-a lungul peregrinărilor pe la vecinii de la răsărit, a trebuit de multe ori să explic unor oameni cu pregătire superioară adevărul despre limba „moldovenească“. Prin 1987, la o întâlnire cu înalți oficiali ucraineni, legată de construcția combinatului de la Krivoi Rog, am fost provocat de un secretar regional cu propaganda, cu observația tendențioasă:

„Dar limba dv. seamănă foarte mult cu moldoveneasca.“

Am lăsat diplomația la o parte și i-am ținut o prelegere de istorie a limbii române. La Moscova am avut plăcuta surpriză să constat într-o familie de intelectuali cu tradiție (tatăl pianist cunoscut, mama maestru de balet) că fiul, tânăr conservatorist, cunoștea toate basmele lui Ion Creangă, scrise în limba „moldovenească“. Nu a mai fost nevoie de nicio prelegere, pentru că oamenii de bună-credință înțeleg din două vorbe adevărul.

Separați de țară, educați în școli și în organizațiile de tineret în spiritul internaționalismului proletar și al deznaționalizării, copiii românilor din teritoriile ocupate nu mai gândeau românește. Unii părinți se temeau să vorbească cu ei în limba lor și a strămoșilor, pentru că putea avea repercusiuni dintre cele mai grave. Dar nu și-au renegat niciodată originea română.

KGB-ul veghează

În 1987 am avut ocazia să primesc o adevărată lecție de patriotism, care mi-a dezvăluit marea minciună a „respectării principiului egalității în drepturi, indiferent de rasă, religie și naționalitate în URSS“. Urmând să mă întorc din concediu în spațiul sovietic, am fost rugat de către profesorul Victor Crăciun să las, în trecere prin Chișinău, un pachet cu cărți pentru o tânără poetă. Pentru mine nu era nici o problemă și era o plăcere deosebită să-i fac, ca fost student, un serviciu profesorului. Așa am cunoscut-o pe Leonida Lari.

„Tânăra poetă“ m-a cucerit din primul schimb de replici și am regretat sincer că nu pot da curs invitației de a-i cunoaște familia. Am promis însă să-i fac o vizită cu viitoarea trecere prin capitala Basarabiei. Ne-am mai sunat la telefon și la următoarea revenire în țară mi-am planificat o oprire la ea. Așa i-am cunoscut soțul, actorul Mihai Iorga, și cele trei fiice. O familie de oameni minunați, care gândeau și simțeau românește.

Toată seara, la câteva pahare de vin adevărat, amfitrionii mi-au povestit lucruri cutremurătoare, aproape incredibile pentru mine, credulul, cândva cu convingeri comuniste. Mi-au vorbit cu lacrimi în ochi și cu durere în suflet despre persecuțiile și prigoana la care erau supuși cei care îndrăzneau să-și amintească măcar de adevărul privind limba și istoria poporului „moldovenesc“. Mihai Iorga și-a amintit de tinerii actori din Moldova care s-au întors în 1969 de la studii de la Moscova, animați de idealuri înalte.

Entuziaștii s-au constituit într-o asociație de creație, cu scopul de a revigora teatrul în limba română. KGB-ul a sesizat o tentă naționalistă în această asociere și i-a trimis imediat să facă armata în colțurile cele mai îndepărtate ale Uniunii. Alții, nemaiputând suporta blestemul de a fi român în RSS Moldovenească, au avut cutezanța să spună cu voce tare ceea ce gândesc și chiar să militeze pentru adevăr. Într-o noapte a anului 1970 două tinere studenta Lilia Neagu și eleva Asea Andruh au împânzit orașul cu lozinci „naționaliste“patriotice: Moldova moldovenilor! Afară din republică cu Bodiul! Rușilor, plecați acasă!

Urmarea: s-a întețit teroarea kaghebistă, au fost arestați, anchetați, internați forțat în spitale de psihiatrie oameni sănătoși, precum Mihai Prepeliță, judecați în simulacru de procese, condamnați și trimiși în Siberii, precum Alexandru Șoltoianu, Gheorghe Ghimpu, Alexandru Usatiuc, Valeriu Graur. Acestea sunt doar numele câtorva patrioți despre ale căror suplicii am reușit să aflu. Dar câți vor mai fi fost? Revin cu întrebarea, retorică deocamdată: Când se va scrie epopeea românilor din Basarabia?

Emigrația, scăpată de sub control

A venit și perestroika, cu deschiderile ei. Și cu defrișările masive ale viilor de pe dealurile Basarabiei. URSS-ul a sucombat. Ultimii supraviețuitori ai Gulagului s-au întors acasă. Dar cu asta epopeea românilor din Basarabia nu se terminase. Continua sub alte forme. Bucuria revederii cu cei dragi a fost umbrită curând de degradarea economică. A căzut un sistem politic, dar s-a dezintegrat și un sistem economic bazat pe planificare la nivel unional. Marile întreprinderi falimentează. A mai apărut și problema cu Transnistria. Nivelul de trai a scăzut catastrofal. S-au deschis granițele. Populația sărăcită a început să emigreze. De astă dată, emigrație din proprie inițiativă. Mulți au plecat în Rusia pentru a presta muncă necalificată.

Într-o primire la ambasada Moldovei din Moscova prin 1999, dl. Valerii Bobuțac, ambasadorul moldovean de atunci, relata că fenomenul emigrației concetățenilor săi în Rusia a scăpat de sub control. După unele date, numai în Moscova ar fi în prezent circa 10.000 de români moldoveni și bucovineni. Iar în Federația Rusă aproape un milion, răspândiți în toți cei 89 de subiecți ai federației, dincolo de Cercul Polar și chiar în Cecenia. (Apropo de Cecenia, merită a se menționa, pentru prestigiul diplomației române, că șeful Misiunii OSCE în Cecenia, în timpul conflictului militar, a fost un diplomat român, ambasadorul Alexandru Cornea, decorat ulterior de președintele României pentru modul exemplar în care și-a condus misiunea).

Foarte mulți tineri moldoveni munceau la negru, pe salarii de mizerie. Firme românești, care executau lucrări de construcții în Moscova, spre exemplu ICC Intercontinental Construcții, cunoscând priceperea și hărnicia moldovenilor, îi angajau cu prioritate, tratându-i fără discriminare, făcându-le forme legale și asigurându-le, evident, salariul și asistența socială corespunzătoare. Producătorii, dar de cele mai multe ori speculanții moldoveni, invadaseră piețele agro-alimentare din Moscova cu produse din Moldova.

Bieții producători plăteau transportul produselor, mita la vameșii a patru vămi, taxa mafiei din piețele moscovite, mai trebuiau să facă față și concurenței magazinelor care achiziționau aceleași produse prin contracte cu firme din Moldova și, cu toate acestea, merele, strugurii și vinurile lor erau cele mai ieftine și mai bune. Vânzătoarele din piețele controlate de azerbaidjeni erau de regulă moldovence sau ucrainence. Câștigaseră de acum dreptul de a vorbi fără teamă în limba lor, astfel că nu mai era o raritate să auzi vorbindu-se românește prin Moscova. Din păcate mai mult în piețe. Acesta este tristul adevăr al românilor de peste Prut, aflați în număr foarte mare la sfârșitul deceniului trecut în Rusia.

Privilegii pentru sovietici în România

Cât privește românii de pe malul drept al Prutului care au ajuns în Rusia după război, aceasta e o cu totul altă istorie. De fapt, românii nu prea aveau de ce să meargă, pentru că au venit rușii la noi: trupele de ocupație, încartiruite în marile orașe, de unde au plecat de-abia în anul 1958. Și consilierii sovietici în ministere, instituții centrale, întreprinderi de interes strategic și în alte locuri unde ocupanții găsiseră de cuviință. Aceștia ne conduceau de fapt țara. Și o liotă de funcționari care supravegheau transporturile ce le făceau „Savromurile“ pe apă, în aer și pe uscat. Toți cu soții și copii.

Pentru care s-au înființat școli, restaurante, hoteluri și magazine speciale, li s-au afectat terenuri de agrement și vile la Snagov și pe Valea Prahovei ș.a. Emil Loteanu, Nadejda Ciapraga, Eugen Doga Și totuși au mers și români în URSS. În prima deplasare de după 23 august 1944, s-a dus la Moscova o delegație de oameni politici și militari, în frunte cu Lucrețiu Pătrășcanu (din partea Partidului Comunist Român) pentru a discuta condițiile încheierii armistițiului.

Cum a fost primită delegația și cum și-a îndeplinit mandatul, se cunoaște din istorie. Țara era însă în ruine. Pentru refacere era o nevoie acută de specialiști. Ca atare, au fost trimiși fii de țărani săraci și de muncitori să-și facă studiile în URSS. Mai târziu vor fi trimiși și la specializări în URSS. Chiar dacă numărul românilor care mergeau în Rusia nu creștea în mod semnificativ, creșteau însă calitatea lor și exigențele în ceea ce privește selecționarea acestora. S-a mărit considerabil numărul diplomaților și al personalului ambasadei, s-a înființat Agenția economică, au fost trimiși specialiști, însoțiți de familii, la sediile Tratatului de la Varșovia și al Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER) și la o sumedenie de alte comitete și comiții, încât a fost nevoie să se înființeze o școală pe lângă ambasada română pentru copiii acestora.

S-au înființat la Moscova în anii de glorie ai relațiilor sovieto-române un hotel București, un restaurant și un magazin cu același nume, ce desfăceau produse aduse din România. Prezența românească se făcea însă mai pregnant simțită prin mărfurile de calitate, care s-au impus la un moment dat pe piața sovietică: mobilă, îmbrăcăminte și încălțăminte. Mobila noastră se bucură și astăzi de căutare printre cunoscătorii din Moscova.

Cât despre așa-zisele schimburi culturale, acestea se făceau de regulă într-un singur sens: veneau în România tot feluri de formații artistice și ansambluri populare ale diferitelor naționalități din Uniune. Era un mare eveniment cultural când ajungeau și orchestre sau trupe de teatru de primă mână. Într-o anumită perioadă, formațiile artistice românești nu erau invitate în mod deliberat în URSS. Aceasta avea o explicație logică: muzica și dansurile populare românești erau cunoscute marelui public sovietic ca „moldovenești“. De câte ori nu am auzit la emisiunea „Din muzica republicilor sovietice“ de la Radio Moscova, Ciocârlia, Perinița și doinele noastre! Tot așa cum întâlneam în librării operele scriitorilor „moldoveni“ Eminescu, Creangă ș.a., publicate la Chișinău în limba „moldovenească“ cu scriere chirilică.

O altă abordare după 1964

Urmare a răcirii relațiilor româno-sovietice de după anul 1964, ne-am redus treptat personalul acreditat pe diferite linii în URSS, ne-am rechemat specialiștii care lucrau în institute de cercetări și întreprinderi pe bază de înțelegeri, convenții și tratate, am trimis tot mai puțini tineri la studii și la specializare, nu am mai participat cu trupe la manevrele din cadrul Tratatului de la Varșovia. În schimb au început să se organizeze excursii prin ONT e adevărat, pe anumite trasee, aprobate de „organe“.

Dar puteau fi văzute Nopțile Albe, se vizita Palatul de Iarnă, Kremlinul, Ermitajul, Galeriile Tretiakov, se vedeau spectacole la Balșoi Teatr, care îți rămâneau în memorie pe viață. Atunci resentimentele provocate de o politică de moment păleau în fața artei nemuritoare. În afară de aceasta, rușii sunt un popor ospitalier și-și primesc bine turiștii. Aceștia reveneau în țară și povesteau încântați prietenilor și cunoștințelor ceea ce au văzut și vizitat și arătau ceea ce au cumpărat pe adidașii sau pe blugii pe care i-au vândut! Deh, socialiști și unii, și alții! Deși ne distanțasem d.p.d.v. politic de sovietici, am reușit să intrăm în forță pe piața construcțiilor din Uniune.

ARCOM-ul, firma românească de construcții în străinătate, condusă de Ionel Mocanu, un manager iscusit, a încheiat contracte avantajoase cu GAZPROM-ul, pe baza cărora, pentru munca constructorilor noștri, ne-au intrat în țară timp de aproape 20 de ani, zeci de miliarde de metri cubi de gaze naturale. Pentru aceste lucrări s-a deplasat în Federația Rusă crema constructorilor români, zeci de mii de muncitori, maiștri și ingineri, ambasadori ai hărniciei, priceperii și corectitudinii proprii majorității concetățenilor noștri. Rezultatele muncii lor au fost apreciate pe măsură de către beneficiari.

Constituie punct de referință felicitările primite de la Viktor Cernomîrdin, premierul rus la vremea respectivă, care a participat la începutul anilor ‘90 la deschiderea anului școlar la una din școlile construite de români în apropierea Moscovei, pentru calitatea construcțiilor și respectarea termenilor contractuali. După 1990, relațiile dintre țările noastre au intrat într-un declin vizibil, justificat doar prin mentalitatea noastră păguboasă că tot ce vine de la Răsărit e nociv și că trebuie distrus tot ce a rămas din trecut.

O adevărată comunitate românească la Moscova

Dar în Moscova se stabiliseră mulți români din Basarabia și înainte de perestroikă. Capitala este totdeauna mirajul oamenilor din provincie. Cu atât mai mult în cazul capitalei unionale, unde cei veniți din republici se puteau înfrupta din bunurile destinate doar națiunii dominante. În Moscova s-au stabilit dea lungul timpului scriitori, artiști, oameni de știință, muzicieni, medici din RSS Moldovenească, constituind o adevărată comunitate română.

Unii au obținut buletinul de Capitală datorită talentului și valorii lor excepționale, alții, pur și simplu, prin căsătorie. În pofida rusificării forțate, mulți dintre ei nu-și uitaseră originea românească și se simțeau atrași de oaza de românism care era Ambasada Română la Moscova.

În anii comunismului, KGB-ul urmărea îndeaproape, făcând aproape imposibil, accesul cetățenilor sovietici în ambasadele străine. Cei care intrau, fie aveau invitații la diferite acțiuni organizate Ziua națională, primiri, manifestări culturale, fie veneau cu alte motive întemeiate, fie își asumau riscul (dacă nu era un risc „asumat“ de alții). După desființarea URSS și declararea Federației Ruse ca stat independent și suveran, noile „organe“ rusești au mai menținut unele restricții privind intrările și ieșirile străinilor în misiunile diplomatice din Moscova.

În cazul nostru, comunitatea română a început să ne frecventeze cu mai mult curaj ambasada. Acțiunile organizate cu diaspora ofereau prilejul tuturor celor ce gândeau românește să se simtă printre ai săi. La recepții, acțiuni culturale de genul aniversării zilei de naștere a lui Eminescu, Zilei Mărțișorului, era invitată comunitatea română, dar și cei aflați temporar în Moscova reprezentanți ai diferitelor firme, muncitori, tineri veniți la studii ș.a.

Aceștia aveau surpriza plăcută să se întâlnească cu scriitori Nicolae Dabija, Ioan Ungureanu, Mihai Prepeliță, Vasile Țurcanu, traducătorul Chiril Covalgi, cu personalități din lumea muzicii Emil Loteanu, Eugen Doga, Alla Baianova, Nadejda Ciopraga, cu artiști Svetlana Toma, care le prezentau momente din mai vechile sau din ultimele lor creații. La asemenea acțiuni i-am cunoscut personal pe academicianul Grebenikov, originar din Galați, pe renumitul chirurg Vasile Mitiș și, după cum am mai menționat, pe martirul Gulagului, Alexandru Șoltoianu.

Și am mai avut prilejul să-l cunosc cu ani în urmă pe excelentul traducător din limba română Iurii Kojevnikov, după ce în perioada studenției îl cunoscusem la Iași pe poetul George Lesnea, cel mai talentat traducător român de limba rusă. Lucru important pentru mine, ca traducător din literatura rusă. Personalul ambasadei se străduia să organizeze acțiuni cât mai interesante, să creeze o ambianță cât mai plăcută, dar și să ofere informații de ultimă oră despre situația și evenimentele din țară. Cu prilejul acestor acțiuni se puneau la dispoziție parti cipanților ziare, reviste, cărți și filme despre țara noastră. S-a pus problema să deschidem un centru cultural la Moscova, dar s-a renunțat să sperăm că numai pentru moment din lipsă de spațiu și, mai ales, de fonduri.

2001 prima slujbă în limba română după trei sferturi de secol

Au fost făcute unele încercări de a se oferi dreptcredincioșilor români din Moscova un lăcaș de cult. Prin 1994-1995 s-au făcut demersuri, dar fără rezultat, să se reconstruiască și să se redea circuitului religios o biserică ce fusese cândva a românilor din Moldova și care în anii terorii staliniste devenise depozit. De-abia la 16 aprilie 2001, prin strădania ambasadei și a lui Stan Terzi, Rodion Popa, Vasile Țurcanu ș.a., s-a reușit să se oficieze, după mai bine de trei sferturi de secol, prima slujbă în limba română la o biserică de lângă Moscova (Besedî).

Personal am fost bucuros numai și pentru faptul că am putut face o faptă creștinească oferind un exemplar din Noul Testament în limba română bisericii aflate în apropierea ambasadei noastre: aflând că sunt român, mi-l solicitase preotul paroh, ca să poată citi din el la slujba de înviere. În anul 2000, a făcut o vizită la Moscova Prea Fericitul Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, pentru a participa, alături de alte înalte fețe bisericești, la sfințirea Catedralei lui Isus Mântuitorul din Moscova.

În anul 1993 au fost trimiși în vacanță în România un grup de copii, ai căror părinți au fost deportați imediat după război în Siberia. Acești copii s-au întors cu impresii minunate și au povestit părinților cât de minunată este patria străbunilor. Din inițiativa unor români inimoși, stabiliți mai demult în Moscova, s-au organizat asociații de prietenie și societăți culturale. Remarcăm, astfel, Asociația Româno-Rusă, condusă de prof. dr. ing. Rodion Popa, Societatea Culturală Interregională Moldova, condusă de prof. univ dr. Stan Terzi, filiala „Ligii Pentru Unitatea Culturală a Românilor de Pretutindeni“, condusă de academicianul Eugen Doga președinte și de cunoscuta cântăreață de operă Elena Dimitriu Vasilieva secretar executiv, o filială a Asociației „Pro Basarabia și Bucovina“, condusă de Alexandru Șoltoianu adevărate nuclee ale românismului în Federația Rusă.

Reprezentanții acestor organizații inițiază diferite acțiuni pentru promovarea valorilor culturale românești, dar participă și la manifestările specifice din patrie, precum Congresul Spiritualității Române. În condiții vitrege, aruncați la mii de kilometri distanță, ca urmare a politicii de cotropire și de deznaționalizare, dar și de avatarurile vieții, românii și-au păstrat intact spiritul național. Nu numai că nu și-au uitat originea, ci au visat și visează la revenirea la patria-mamă. Un prim pas spre realizarea acestui vis este înfăptuirea unității culturale a românilor de pretutindeni.

Numărul 221 al revistei Historia este dedicat împlinirii a 80 de ani de la cedarea Basarabiei, din 27 iunie 1940. În acest dosar mai puteți citi:

• Telegrama lui Davidescu asupra note ultimative din iunie 1940. Molotov: „Toate termenele au expirat. Istoria va judeca”
• Sfârșit de liceu, sfârșit de România Mare. Din mărturiile elevilor Clasei Palatine care au susținut examenul de bacalaureat în aceeași zi (și în același loc – Sala Tronului) cu cedarea Basarabiei: Mihai I, Ion Zamfirescu, Mircea Ionnițiu
• Carol al II-lea: „E o zi a ruşinei naţionale. Restul nopţii, cu Duduia, am plâns amarnic”
• Nicolae Iorga, principalul oponent al cedării Basarabiei: „Se impune resistența ca o datorie de onoare”
• PRIMIM ULTIMATUMUL Constantin Argetoianu: „Să protestăm contra abuzului de forţă, dar să primim condiţiile Sovietelor”
• INTERVIU. Radio Chiaburu, coleg cu Regele Mihai: „Mă duc seara la preot și ascultăm la radio că s-a cedat Basarabia”
• MEMORII. Istorie trăită, istorie povestită „Eu ţin minte cum s-a dat Basarabia!”
• Raptul teritorial din 28 iunie 1940 Propaganda sovietică şi adevărul istoric
• Documente din arhiva diplomatică MAE, fotografii istorice