Casă tătărească din Dobrogea. Fotografie de Anatole Magrin (© Imago Romaniae)

Cum arătau satele din Dobrogea la sfârșitul secolului al XIX-lea / FOTO

Devenită parte a României după Războiul de Independență, Dobrogea păstrează specificul otoman și la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Situația satelor dobrogene la sfârșitul secolului al XIX-lea este descrisă de doctorul Gheorghe Crăiniceanu, în volumul „Igiena țăranului român”, publicat la București, în1895.

Satul românesc se cunoaște de departe și se poate deosebi de cel tătăresc, căci toate satele creștine au o mulțime de arbori, iar în cele tătărești, dacă sunt arbori la casă, se poate ști că a locuit sau locuiește un turc, dar mai ales creștin. Unele sate sunt fără nici o rânduială, cu locuințe în starea cea mai primitivă, lipsite de plantații și de păduri. În centrul județului Constanța, comunele sunt foarte depărtate unele de altele, iar pe malul Dunării sunt foarte aproape și lipsesc șosele bune. Ar trebui să se interzică construcția caselor cu tezic, iar statul să le înlesnească locuitorilor lemne de construcție din pădurile sale. Emigrarea tătarilor din plasa Mangalia a fost colosală și a rămas în urma lor multă piatră de la îngrădirea curților și ariilor. Această piatră ar ajunge pentru construirea tuturor caselor românilor stabiliți aici și statul, rămânând proprietar al acestui pietriș, să nu mai încerce a se vinde prin licitație, la care nu se prezintă cumpărători, ci să se dea cu chibzuință coloniștilor ce vin a-și face aici case.

Tătarul clădește șubred, locuințe mizerabile, mici în raport cu numărul locuitorilor, fereastra nu se deschide, e de tot mică și lipită cu hârtie ori țiplă, rar cu geam. Soba se deschide adeseori afară, iar musulmanii întrebuințează uneori mangalul, care este un izvor bogat de a produce oxid carbonic; altă dată ard tezic în loc de lemne, și cum tezicul e bălegar uscat, face un fum ce infectează aerul. Casa tătarului se compune din o intrare, unde e un coș sau sobă cu vatră, ce le servește de bucătărie, și din o cameră cu tavan foarte jos; patul lipsind, e înlocuit de o rogojină pe care se culcă. Curțile tătărești sunt adesea îngrădite cu pietre sau cu cărămidă nearsă, din care își fac și casele, care nu sunt lipite pe dinafară.

Românii, turcii, nemții și găgăuții au în general case bunișoare. Casele musulmanilor au un aer umed și infect, de obicei fiind lipsite de lumină și de ventilație. Casele mai bune ale creștinilor au o intrare, tindă, în care este coșul sau soba cu vatra, și încă una sau două camere. La multe din ele tavanul este de 2 ½ m, ferestrele suficiente și putându-se deschide; nu sunt însă toate casele văruite; în cea mai mare parte sunt acoperite cu stuf și rareori cu olane. Zidurile sunt de nuiele, piatră ori chirpici (un fel de cărămidă de pământ neras). În casă e pat curat cu așternut comfortabil. Alături cu„Satul românesc se cunoaște de departe și se poate deosebi de cel tătăresc, căci toate satele creștine au o mulțime de arbori, iar în cele tătărești, dacă sunt arbori la casă, se poate ști că a locuit sau locuiește un turc, dar mai ales creștin. Unele sate sunt fără nici o rânduială, cu locuințe în starea cea mai primitivă, lipsite de plantații și de păduri. În centrul județului Constanța, comunele sunt foarte depărtate unele de altele, iar pe malul Dunării sunt foarte aproape și lipsesc șosele bune. Ar trebui să se interzică construcția caselor cu tezic, iar statul să le înlesnească locuitorilor lemne de construcție din pădurile sale. Emigrarea tătarilor din plasa Mangalia a fost colosală și a rămas în urma lor multă piatră de la îngrădirea curților și ariilor. Această piatră ar ajunge pentru construirea tuturor caselor românilor stabiliți aici și statul, rămânând proprietar al acestui pietriș, să nu mai încerce a se vinde prin licitație, la care nu se prezintă cumpărători, ci să se dea cu chibzuință coloniștilor ce vin a-și face aici case.

Tătarul clădește șubred, locuințe mizerabile, mici în raport cu numărul locuitorilor, fereastra nu se deschide, e de tot mică și lipită cu hârtie ori țiplă, rar cu geam. Soba se deschide adeseori afară, iar musulmanii întrebuințează uneori mangalul, care este un izvor bogat de a produce oxid carbonic; altă dată ard tezic în loc de lemne, și cum tezicul e bălegar uscat, face un fum ce infectează aerul. Casa tătarului se compune din o intrare, unde e un coș sau sobă cu vatră, ce le servește de bucătărie, și din o cameră cu tavan foarte jos; patul lipsind, e înlocuit de o rogojină pe care se culcă. Curțile tătărești sunt adesea îngrădite cu pietre sau cu cărămidă nearsă, din care își fac și casele, care nu sunt lipite pe dinafară.

Românii, turcii, nemții și găgăuții au în general case bunișoare. Casele musulmanilor au un aer umed și infect, de obicei fiind lipsite de lumină și de ventilație. Casele mai bune ale creștinilor au o intrare, tindă, în care este coșul sau soba cu vatra, și încă una sau două camere. La multe din ele tavanul este de 2 ½ m, ferestrele suficiente și putându-se deschide; nu sunt însă toate casele văruFoto: Imago Romaniaeite; în cea mai mare parte sunt acoperite cu stuf și rareori cu olane. Zidurile sunt de nuiele, piatră ori chirpici (un fel de cărămidă de pământ neras). În casă e pat curat cu așternut comfortabil. Alături cu casa, fără a fi însă lipit de ea, este coșarul vitelor, bine întreținut, dar băligarele sunt în mare parte prin curte. Curtea este îngrădită cu pietre, gard de nuiele sau cu chirpici. În casă este curățenie. Străzile sunt largi, casele bine aliniate, mai cu seamă în comunele cu însurăței ori de împroprietăriți din nou, ale căror case în total sunt făcute conform prescripțiilor igienice. În timpul din urmă s-au observat îmbunătățiri și la casele tătarilor și cele vechi ale românilor, ce s-au spoit cu var.” casa, fără a fi însă lipit de ea, este coșarul vitelor, bine întreținut, dar băligarele sunt în mare parte prin curte. Curtea este îngrădită cu pietre, gard de nuiele sau cu chirpici. În casă este curățenie. Străzile sunt largi, casele bine aliniate, mai cu seamă în comunele cu însurăței ori de împroprietăriți din nou, ale căror case în total sunt făcute conform prescripțiilor igienice. În timpul din urmă s-au observat îmbunătățiri și la casele tătarilor și cele vechi ale românilor, ce s-au spoit cu var”, scria doctorul Gheorghe Crăiniceanu, conform Institutului de Studii Sud-Est Europene.

Dobrogea a devenit parte a României după Războiul de Independență

Era 14 noiembrie 1878 când Regele Carol I lansa două proclamaţii fundamentale pentru România. Prima era adresată celor mai noi cetăţeni români: dobrogenii. Proclamaţia Domnitorului României către dobrogeni a fost tipărită în limbile română, turcă, greacă şi bulgară, fiind răspândită în foi volante, pe întreg teritoriul dobrogean. Cealaltă proclamaţie era destinată Armatei Române.

În ziua de 14 noiembrie 1878, trupele române au trecut Dunărea pe la Brăila înaintând spre Tulcea, ce era sangeacul (capitala) paşalâcului Dobrogea. La 23 noiembrie 1878, trupele au ajuns la Constanţa.

Foto: Imago Romaniae

Mai multe pentru tine...