Monaco, un „cuib al bandiților”

Rămășițele unor animale vânate atestă faptul că actualul teritoriu a fost locuit prima oară în paleoliticul inferior, perioadă întinsă între 2,7 milioane și 200.000 î.e.n. La aproximativ 30.000 î.e.n. este datată descoperirea unui bărbat Cro-Magnon și a unui mormânt pentru două persoane (un adolescent și o femeie vârstnică), descoperite nu departe, la Grimaldi di Ventimiglia, fosilele aflându-se expuse astăzi la Muzeul antropologiei preistorice din Monaco.

Secolul al VI-lea î.e.n. consemnează o așezare fondată de triburi ligurice necunoscute. Hecataeus din Milet (550-475 î.e.n.), istoric și geograf grec, o numea Monoikos, un oraş liguric, având fie sensul de locuință pentru o singură persoană, fie pe cel de a trăi izolat de ceilalți. Alte variante ar fi din limbile feniciană (Menihh) sau ebraică (Monehh), ambele cuvinte însemnând același lucru, adică „odihnitor”.

Geografii greci și romani numeau această zonă PORTUS MONACHUS sau PORTUS MONACHI, pentru că, în urmă cu şi mai multe secole, la extremitatea promontoriului fusese ridicat un templu în onoarea lui Hercule, acestuia slujindu-i un singur călugăr, al cărui nume era Monachus. Fără a se lansa în disertații despre etimologie, mitologie sau paleontologie, navigatorii se refereau la aceasta doar ca la Stâncă, Le Rocher, cum e cunoscută ea. De altfel, ea și palatul construit pe această formațiune aflată la 62 de metri înălțime, „supervizând” Mediterana, reprezintă nucleul în jurul căruia s-a dezvoltat Monaco de azi.

Piatră funerară cu inscripţie în limba greacă, aflată în colecţia Muzeului de Arheologie din Monaco

Ulterior colonie a grecilor foceeni, poziționarea sa strategică în Marea Mediterană era una deosebită, drept pentru care, în anul 218 î.e.n., Hannibal a folosit portul pentru flota de care se servea în timpul războaielor sale cu romanii. Monede cartagineze dintr-o perioadă anterioară (secolul IV î.e.n.) vorbesc de la sine despre însemnătatea comercială a portului.

În secolul II î.e.n., Monaco a fost cucerit de romani. Și iarăși vorbim despre port ca despre un refugiu crucial pe drumul spre Hispania în 137 î.e.n., însuși Iulius Cezar ajungând sub stâncă aproape o sută de ani mai târziu, în 50 î.e.n.

După căderea Imperiului Roman de Apus (476 e.n.), teritoriul a fost stăpânit de longobarzi (populație de origine germanică), ei fiind stăpâni ai aproape întregii Peninsule Italice între 568 și 774, când au fost alungați de Charlemagne/Carol cel Mare, regele francilor (din 768), al longobarzilor (din 774) și fondator al Sfântului Imperiu Roman în anul 800.

Firesc, și arabii au ajuns pe aici, numai că, în 975, Guillaume, conte de Provence, a izbutit să-i alunge și să anexeze teritoriul neprietenos, dar atât de bine situat. Aerul de mister a persistat multe secole, nu puțini fiind cei care îl denumeau cuib al bandiților. Se mai spunea, mai spre vremurile noastre, că însuși faimosul cazinou ar fi bântuit de un spirit malefic, care-i atrăgea pe oameni spre ruină.