Automobilistul Radu Tudoran, hai-hui prin URSS

Radu Tudoran a fost un călător împătimit și, ca orice scriitor adevărat, a îmbinat plăcutul cu utilul scriind mai multe volume de călătorie care rezistă probei timpului, dovedind suplimentar că Tudoran nu a scris maculatură propagandistică. Radu Tudoran a beneficiat de o libertate de mișcare apreciabilă atât față de alți scriitori români cât și față de imensa majoritate a cetățenilor Republicii Socialiste România (RSR).

La capitolul impresii de călătorie opera lui Tudoran înregistrează mai multe titluri : ”Al optzeci și doilea” (în care se descrie călătoria întreprinsă timp de șase luni, în anul 1966, la bordul navei de pescuit Constanța pe Oceanul Atlantic) „Oglinda retrovizoare” (în care își povestește călătoria în Italia din 1970) ‚Acea fată frumoasă” (1975) în care Tudoran relatează în 600 de pagini, o călătorie transeuropeană care l-a purtat în Spania, trecând prin Ungaria, Austria, Elveția și Franța. Toate călătoriile terestre Tudoran le-a realizat...șofând. În „Frumoasa adormită” (1981) Tudoran își rezumă aventura americană.

În volumul „La nord de noi înșine” (1979) Tudoran descrie experiența sa de trei luni de zile de vagabondaj automobilist care a urmat un traseu destul de complicat. Trecând prin URSS (urmând traseul Chișinău- Kiev-Moscova- Leningrad) pentru a ajunge în Finlanda iar mai apoi lăsând în urmă Suedia, intrând în Danemarca, coborând prin RFG spre Olanda, neputând rata Parisul, întorcându-se acasă pe ruta Elveția, Austria Ungaria. Cea mai interesantă relatare este cea a trecerii sale prin URSS, Tudoran înscriindu-se în categoria românilor care au vizitat raiul comunist, descriindu-și experiențele precum Panait Istrati¹, Alexandru Sahia² George Călinescu³ sau mai obscurii și uitații George Macovei⁴, Voicu Bugariu⁵, Grigore Ilisei⁶ sau Simion Tavitian⁷ iar lista poate continua.

Fratele său, Geo Bogza, a scris una din cele mai exaltate cărți de călătorii în URSS având autori români. Cartea  Meridiane sovietice (1953) reunește reportaje scrise de-a lungul mai multor călătorii întreprinse în perioada 1950-52. Volum care nu-i face deloc cinste lui Bogza și care ar fi început să colaboreze cu propaganda sovietică și pentru a-și scăpa fratele, Ovidiu, mai rebel, de mâna lungă a organelor de represiune. În Meridiane sovietice regăsim o groază de pasaje indigeste, imposibil de citit astăzi, de apoteoză propagandistică precum “Lenin a fost, dintre oameni, cel mai uman. Faptele lui Lenin sînt ale unui titan. Dacă Lenin ar învia, dacă s-ar ivi iarăși printre oameni, toate cele cinci continente l-ar copleși cu dragostea lor”⁸. Norocul nostru a fost că nu a înviat!

« Nu fusesem [în Uniunea Sovietică] nici măcar în timpul războiului»

Ducându-și mașina la revizie, într-un service auto, s-a întâlnit cu un amic căruia nu-i dezvăluie numele și care s-a arătat deosebit de îngrijorat când a aflat de intenția lui de a traversa cu mașina Uniunea Sovietică și care l-a întrebat „-Cum, n-ai mai fost niciodată?” la care Tudoran a răspuns cu curaj „Nu fusesem nici măcar în timpul războiului” (dacă ar fi fost sigur nu ar fi recunoscut).

Interesant este că cenzura comunistă, cu nuanțe antisovietice moderate, a lăsat intactă acestă replică, ce făcea referire explicit la faptul că autorul nu luase parte la Campania din Răsărit a Armatei Regale Române. Știm bine că acele fapte de arme au fost aproape complet șterse cu buretele de istoriografia comunistă.

Stupefiat, amicul l-a întrebat dacă măcar cunoaște limba rusă. Răspunsul lui Tudoran a fost la fel de impertinent: „Nu cunoșteam nici o boabă”. Totuși, puțin mai încolo recunoaște că a strâns patruzeci de cuvinte rusești, pe care și le-a notat sârguincios pe două foi dar care i-au fost de mare folos în găsirea sediului Uniunii Scriitorilor din Moscova. La fel a făcut și cu limba engleză, pe care nu o cunoștea, căci cineva îi spusese că în Finlanda nu se vorbește nici o altă limbă străină în afara englezei. Interesant cum a călătorit Tudoran în toată Europă știind doar franceza!

Dacă celelalte călătorii ale lui Tudoran în Europa și chiar în America nu suscită acum un interes deosebit, având în vedere relaxarea cu care au tratat mereu democrațiile privirea celuilalt, chiar venit din lagărul socialist, cu totul altfel au stat lucrurile cu autoritățile comuniste din absolut toate țările atinse de virusul roșu. Călătorul străin reprezenta o potențială amenințare pentru că acesta risca să descopere realitățile triste (subdezvoltare, represiune, poluare excesivă etc.) care contraziceau propaganda, care era alături de represiune, cel mai competitiv sector al sistemului comunist în ansamblul său. Străinii care au privit cu atenție și nu s-au lăsat păcăliți, și-au dat seama că raiul comunist era de fapt doar o fundătura.

Experiența sovietică a lui Tudoran este interesanta pentru că ea se produce la două decenii și jumătate de la moartea lui Stalin care pusese atât de mult preț pe sistemul de fermecare a străinilor, chiar și din „democrațiile populare”. Este vizibil că atmosfera din URSS era mai puțin încorsetată în 1977, căci pe vremea lui Stalin parcurgerea Uniunii Sovietice cu automobilul ar fi fost de neconceput. Radu Tudoran a primit în prealabil o invitație din partea Uniunii Scriitorilor din URSS (care, bănuim, nici nu visase cam ce roman antisovietic și antislav scrise autorul român în 1941) sau a făcut presiuni la Uniunea Scriitorilor din RSR pentru a i se înlesni trecerea spre Finlanda.

Părții sovietice nu-i trecea prin cap că scriitorul român, foarte neconvențional și atipic pentru formalismul comunist, va alege să vină cu automobilul personal și nu precum toți oaspeții importanți fie cu avionul fie cu trenul. Din relatarea lui se pare că el chiar s-a vânturat liber prin URSS, de la intrare până la ieșire. Oricum era un scriitor important dintr-o țară prietenă, în ciuda retoricii lui Ceaușescu. Momentul 1968 trecuse de un deceniu.

În RSS Moldovenească

Trecând vama româno-sovietică, mașina i-a fost cercetată cu minuțiozitate: „Doi grăniceri s-au băgat sub mașină, unul prin față, altul prin spate, au înaintat privind de aproape tăblăria, pipăind-o și s-au întâlnit la mijloc”.  Putem bănui că era vorba despre grănicerii sovietici.

Ajuns la Chișinău, un camion l-a ghidat până la Uniunea Scriitorilor din RSS Moldovenească. Unde a fost muștruluit cu duritate de președintele moldovean (bănuim în limba română) pentru că el era așteptat de trei zile, camera de hotel fiind rezervată în tot acest interval. Se știe acum, sovieticilor nu le plăceau astfel de surprize! Găzduit la un hotel din Chișinău, dorind să își gareze mașina în parcarea hotelului, păzită de un gardian și doi câini, Tudoran și-a regăsit Dacia galbenă cu numere românești, înconjurată de... admiratori, ceea ce denotă raritatea trecerii mașinilor din România în Basarabia sovietică.

A vizitat Chișinăul: „am fost în gara, m-am uitat la trenuri și la oameni. Pe urmă am intrat într-o  prăvălie să cumpăr pâine”. Aici a observat cum mai multe femei stăteau la coadă la pâine chiar dacă pâinea era așezată pe rafturi dar vânzătoarea era nemișcată.  Revenind după câteva minute constată că tabloul era neschimbat. Este posibil și ca ceea ce i s-a părut lui a fi pâine să nu fi fost decât niște reproduceri reușite, sovietici aveau această manie de a ascunde adevărul și penuria alimentară, mulți vizitatori remarcau șuncile, cașcavele sau salamurile din cauciuc etc.

Toate mesele restaurantului hotelului fiind ocupate, s-a hotărât să intre în magazinul alimentar Gastronom „unde însă n-am găsit nimic să mă ispitească” (aluzie la faptul că era gol). Totuși a cumpărat o pâine și o sticlă de vin roșu la care a adăugat un salam de Sibiu de acasă și a mâncat în cameră. Dimineața, la ora 5, mașina îi era blocată în parcare de o Volgă neagră pe care au mutat-o luând-o pe sus. 

Dincolo de Nistru

A trecut Nistrul, atât de prezent în „Un port la răsărit”, spre Odesa pentru că sovieticii nu l-au lăsat să plece direct spre Kiev: „Mă străduiam să uit ce chinuite au fost aceste pământuri, cu satele cunoscute până la obsesie din vechile comunicat de front, și pe care acum le străbăteam în goana mașinii, într-o liniște incredibilă”- o altă aluzie la campania din Răsărit a Armatei Regale Române.

După multe ore de condus în spatele camioanelor grele sovietice care-i murdăreau încontinuu parbrizul, obligându-l să-și consume tot lichidul de parbriz, a văzut cupolele aurite ale bisericilor și mănăstirilor din Kiev. Folosindu-și degetele, brațele și cele câteva cuvinte în limba rusă învățate, a nimerit la sediul Uniunii Scriitorilor ucrainieni unde l-a întâlnit pe președintele ei cu care nu avea cum să comunice căci ucraineanul nu știa decât rusă. 

O tânără l-a preluat și l-a dus la hotel unde avea rezervată o cameră. Nici cu aceasta nu a schimbat nici un cuvânt. După ce și-a parcat mașina, a luat-o la pas prin Kiev, intrând într-o catedrală, la vecernie, studiind oamenii. La întoarcere nu a mai găsit nici un loc liber la restaurantele din jurul hotelului și s-a rezumat la aceeași masă rece. Gazdele l-au cam desconsiderat dacă nu i-au rezervat nici măcar o masă.

Din Kiev a plecat spre Moscova însă cum nu avea cum să parcurgă întreaga distanță într-o singură zi, nu existau autostrăzi iar Dacia lui nu rula cu mai mult de 90 de km/h, s-a oprit peste noapte la Oriol, unde a avut loc o faimoasă bătălie de tancuri în al Doilea Război Mondial. În motelul pe care l-a descoperit cu mare greutate, a rămas uimit când i s-a servit o supă caldă de perișoare care la noi ar fi fost ciorbă de perișoare dacă nu ar fi fost îndulcită după modelul rus.

În centrul orașului a admirat un colos de oțel (probabil T-34) și a dibuit o alee (pe care o numește cu ironie „microbulevard”) unde erau amplasate statuile unor colhoznici și stahanoviști. Un milițian care-l observa cu interes l-a întrebat dacă îi plac dar scriitorul român o dat-o cotită „Toți suntem mândri cu orașele noastre! Cât mă mai mândream în copilărie, la Ploiești, cu statuia Vânătorilor”⁹.

De la Moscova, până la Leningrad

La Moscova a avut un interpret care vorbea bine limba franceză, o studentă cu numele Irina. A fost întrebat dacă vrea să se întâlnească cu alți scriitori socialiști sau doar sa viziteze Moscova. Până la urmă le-a făcut pe amândouă. 

A ajuns pe dealul unde Stalin ridicase șapte turnuri, unul din ele găzduind Universitatea, remarcând „construcțiile semețe și masive, de piatră, cam apăsătoare, în stilul unei anumite epoci rămase în urmă” (adică a stilului arhitectonic stalinist pe care Tudoran îl critică voalat pentru masivitatea prostului său gust). Universitatea i s-a părut o uzină, interesantă comparație, unde „învățătura se fabrică la o scară industrială”. A vizitat și casele memoriale ale lui Tolstoi și Puskin.

Nu avea cum să rateze metroul moscovit, una din marile mândrii ale sovieticilor. La cantina Uniunii Scriitorilor Sovietici a fost îmbuibat cu tot felul de mâncăruri iar comesenii, colegii sovietici, se grăbeau să-i aducă tot felul de băuturi: „Unul se repezea să-mi toarne vodcă, altul să-mi aducă vin, de la bufet, dacă refuzam prima băutură, al treilea coniac, apoi lichioruri, că nu mai aveau loc pe masă”.

Aceste banchete sau uriașe beții sunt descrise și de alți călători importanți în perioada de apogeu a sistemului de fermecare¹⁰. Nu a ratat Kremlinul unde a fost băgat în față de Irina care avea „legitimație specială”, turnul televiziunii sovietice unde a servit masa la restaurant sau Iasnia Poliana, casa memorială Tolstoi care „nu-i un domeniu, ci o țară” La masa familiei Irinei cu care Tudoran a devenit cam intim, admirându-i în fiecare zi rochiile, tatăl fetei sovietice i-a arata o geantă diplomat. Cum scriitorul român nu a fost foarte impresionat, rusul a deschis servieta lăsând să se vadă  o minune a ingeniozității sovietice: înauntru erau înghesuite șase sticle de votcă de jumătate de litru așezate în picioare iar alte două deasupra: „M-am bucurat, îmi plac obiectele cu utilitate deplină”.

La finalul șederii sale în capitala sovietică, Uniunea Scriitorilor sovietici i-a oferit o altă masa de adio. Speriați probabil de îndrăzneala lui Tudoran, sovieticii l-au infiltrat pe un anume Lev, vorbitor de română în mașina românului, sub pretextul că avea treburi urgente la Leningrad. Alături de Lev călătorea și un personaj pe care rusul îl dădea drept fratele său, dar pe care Tudoran îl numește cu ironie drept Frățiorul, sugerând că avea un grad.

La Leningrad a văzut și cimitirul asediului, s-a plimbat iarăși cu metroul, a vizitat centrul. Observă autocarele cu turiști finlandezi care năvăleau în restaurantele din Leningrad în căutarea votcii, mult mai ieftină în URSS decât în neutra Finlandă. Dorind să-și întâlnească traducătoarea operelor sale în limba estoniană a luat trenul de la Leningrad până la Tallin din care nu a reținut mare lucru. Lev tot cu el! Dar măcar a apucat să-i mulțumească traducătoarei. 

La vama sovietică, la fel precum la intrare, mașina i-a fost cercetată cu minuțiozitate de doi găligani care s-au băgat pe dedesubtul ei, în timp ce grănicerii finlandezi nici nu l-au băgat în seamă, spunându-i că în Finlanda portul centurii de siguranță era obligatoriu. Celelalte peregrinări din lumea capitalistă acoperă restul de 350 de pagini ale volumului, experienței sovietice Tudoran alocându-i un număr decent de pagini: 150 (care ar fi putut fi reduse lejer la jumătate dacă ar fi eliminat multe pasaje redundante, digresiuni etc.).

Chiar dacă impresiile sale de călătorie nu se ridică nici pe departe la valoarea literară a romanelor sale (și mai ales cărții „Un port la răsărit” care a și fost reeditat de două ori după 1989) trebuie să recunoaștem că automobilistul Tudoran a avut mult curaj, parcurgând mii de kilometri fără să aibă nici GPS și nici aplicații deștepte pe telefonul mobil. Nu-i vorbă, nu avea nici măcar telefon mobil...

Bibliografie:

Radu Tudoran, între biografie și destin, de Cristina-Gabriela Dinu Editura Premier, Ploiești, 2012.

La nord de noi înșine, Radu Tudoran, Editura Eminescu, București, 1979.

Un port la Răsărit, Radu Tudoran, Editura Litera, București, 2011, colecția BPT.

Note:

1. Spovedania unui învins, Editura Gramar, București, 2005.

2. U.R.S.S. azi  Alexandru Sahia in  Scrieri alese, E.S.P.L.A., București, 1960.

3. Kiev, Moscova, Leningrad 1949.

4.Oameni și fapte,  ESPLA,  1957.

5. Cuvintele unei călătorii, Editura Junimea, Iași, 1981.

6. Peisaje, Însemnări de călătorie, Editura Junimea, Iași, 1985.

7. U.R.S.S. Impresii de calatorie, Editura Sport Turism, Bucuresti, 1982.

8. ”Meridiane sovietice” în  Scrieri în proză V, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1960 pag. 213.

9. Grup statuar amplasat în fața Gării de Sud dedicat eroilor prahoveni care au luptat și murit în timpul Războiului de Independență (1877-78). Interesant este că acest monument era străjuit de două tunuri care aparținuseră armatei otomane, capturi de război, care au fost recuperate de turci în 1917 și trimise înapoi, acasă, în Turcia.

10. John Steinbeck scria cu mult umor în ”Jurnalul său rusesc : „Iar dacă jurnalul acesta pare că devine o trecere în revistă a tuturor petrecerilor la care am mâncat și am băut, totul se-ntâmplă pe bună dreptate. Nu numai că aveam impresia că mâncam practic tot timpul - realmente o făceam”.