A doua revoluție chineză și urmările sale
Creșterea economică a Chinei a fost și este una fără precedent istoric și a depășit din acest punct de vedere puterile vestice, tradiționalii lideri dominanți în cadrul economiei de piață. Acest „boom” economic a propulsat Republica Populară Chineză la statutul de superputere mondială, cu un regim unic, o strategie diplomatică fără precedent și la ceea ce va fi după unii importanți observatori, un secol al Asiei.
Tot ceea ce a realizat China în mai puțin de 30 de ani a fost posibil printr-un moment în istoria sa care, atunci când a avut loc, nu părea excepțional și nicidecum un moment cheie în istoria umanității. Harry Harding, analistul politic care și-a dedicat cariera istoriei, diplomației și politicii Republicii Populare, a numit acest moment „a doua revoluție chineză”.
După eșecul a două sisteme aplicate în China comunistă, unul copiat dupa cel sovietic, iar celălalt implementat de Mao Zedong, sisteme care abia au adus țara la statutul de lider al lumii a treia. După moartea lui Mao la 9 septembrie 1976, veteranul cadru de partid, Deng Xiaoping, preia puterea după 2 ani de haos politic. La o întâlnire istorică a Comitetului Central desfășurată în decembrie 1978, Xiaoping a cerut într-un discurs celebru schimbări fundamentale în organizarea statului și pornirea pe o linie socio-economică, pragmatică in defavoarea celei ideologice. Acest pragmatism a fost atuul său principal ca om politic, expresii ca: „nu contează dacă o pisică este albă sau neagră, cred că o pisică care prinde șoareci, este o pisică bună“și“practicalitatea este singurul criteriu adevărat”îi caracterizează gândirea organizatorică. În acei ani în care chiar viitorul sistemului era pus la îndoială, Xiaoping introduce conceptul de îmbunătățire a comunismului prin capitalism. Primăvara de la Beijing dintre anii 1977-1978 a fost mișcarea prin care Deng și-a câștigat sprijinul popular, Partidul permițând criticarea liberă a Revoluției Culturale (1966-1976).
Reformarea aparatului de stat, ultracentralizat și ultrabirocratic a trebuit radical restructurat, iar vechile cadre de partid înlocuite. Deng și susținătorii lui nu au avut un plan concret de reformă dar direcția în care China trebuia să se îndrepte le era clară. În termeni politici erau pregătiți să reinterpreteze dogma marxist-leninistă și cea maoistă, ducând la crearea “socialismului în caractere chinezești”. Se formează Consiliul Celor Opt Vârstnici, organul de conducere, de facto al Republicii. Deși Xiaoping nu a avut niciodată oficial o funcție înaltă de conducere în cadrul Partidului, el prezida neoficial Consiliul, dorindu-se astfel eliminarea oricărui cult al personalității în afară de cel a lui Mao, care-și păstrează titlul de Mare Întemeiator al Republicii. În privința sa, se permite critica într-o mică măsură și noua linie ideologică, impune că realizările lui Mao sunt mai importante decât greșelile sale și deși poartă vina declanșării Revoluției Culturale, aceasta a fost o reacție la mișcarea contrarevoluționară a Grupului Celor Patru și Lin Biao. Puterea este luată din mâinile Șefului de Stat și împărțită între premier și diferite comitete, evitându-se ca un singur lider să dețină prerogative absolutiste.
În plan economic se aplică conceptul de “Gaig Kaifang” (reformă și deschidere). Intern, acesta presupune posibilitatea privatizării și îmbogățirii cetățenilor chinezi, îmbogățirea prin multă muncă era menită să servească drept exemplu. Pe plan extern se încurajează absorbția de capital extern și se încep marile investiții străine în China, firme ca Boeing și Coca Cola construiesc în 1980 primele fabrici străine în Republică. Tot la începutul acestei decade, după declarațiile lui Robert Bryan, director al serviciului de contrainformații American, începe și invazia spionilor economici care activau pentru China. Se inaugurează astfel binecunoscuta doctrină de “ împrumut tehnologic”. Se continuă programul celor Patru Modernizări ce rezumau:industria, agricultura, armata și cercetarea ștințifiică.
Marile realizări ale grupului condus de Xiaoping sunt, totuși, cele de politică externă. China își deschide porțile prin prisma economică, realizând relații diplomatice cu țări importante, indiferent de orientarea lor politică. Distanțarea față de URSS, inițiată de Mao, se înfăptuiește, China ieșind astfel de sub sfera sovietică. Se urmărea de fapt formarea unei proprii sfere de putere nealiniate la niciun bloc politic al vremii. Realipirea fostelor colonii Hong Kong de la Marea Britanie și Macao, de la Portugalia, s-a realizat în condiții unice. Prin conceptul de “ un stat, două sisteme”reintegrarea acestor teritorii s-a efectuat fără diminuarea importanței lor economice.
Ca rezultat a acestor importante reforme, China a ajuns astăzi cea mai mare putere economică a lumii, putere militară nucleară și țară impresionantă ca infrastructură. În ciuda acestor mari realizări prețul plătit de populație este enorm. Nu se respectă drepturile fundamentale ale omului, drepturile muncii, libertatea religioasă, dreptul la libera exprimare și pedeapsa capitală se aplică pentru abateri care nu sunt excepțional de grave. China este o dilemă în anumite cazuri, prea comunistă, iar în altele prea capitalistă. Este întradevăr o putere inviolabilă economic, economia mondială depinde direct de ea. Pe plan extern, atitudinea față de separatismul taiwanez este de înțeles, dar în ceea ce privește susținerea, până nu demult a regimului nord-coreean și felul în care este tratată problema independenței Tibetului, această atitudine nu este de scuzat.
