Aprovizionarea cu tehnică de luptă a Armatei Române până în iunie 1941

Armata română în anul 1939 era încă dependentă de calea ferată pentru deplasare și aprovizionare, capacitatea de transport fiind totuși limitată din cauza debitului redus pe liniile simple. Nici nu existau drumuri de fier în toate regiunile interesante din punct de vedere militar. Se impunea dezvoltarea de mijloace motorizate care să valorifice rețeaua rutieră sau să acționeze direct pe teren.

Conducerea de la București a încercat să rezolve problema înzestrării prin realizarea de importuri, dar oferta internațională a fost redusă pe fondul eforturilor de înarmare a fiecărui stat. A fost preluată licența pentru șenilete din Franța și a început asamblarea la Uzinele Malaxa a modelului Renault. Era un mijloc motorizat care permitea tractarea unor tunuri ușoare și deplasarea de muniție spre pozițiile avansate. Eventual, se putea deschide focul cu o pușcă-mitralieră spre inamic, dar mașina nu prea era potrivită pentru confruntare cu infanteria. Au fost produse numai 126 de exemplare din cauza lipsei de piese din Franța. Erau mașini capabile să trateze tunurile antitanc de calibrul 47 mm. Au fost aduse și exemplare din Cehoslovacia, mai adaptate pentru atacarea militarilor inamici cu foc de arme automate. Importul a fost redus numai la 35 de blindate, ceea ce era prea puțin în raport cu lungimea frontului și ci nevoile armatei.

Istoricul Alexandru Ștefănescu a publicat o carte, În umbra Marelui Reich, din care rezultă că la 22 iunie 1941 erau disponibile 178 de blindate ușoare apte de participare la campania împotriva Uniunii Sovietice. Au fost considerate prea puține în raport cu necesitățile trupelor trimise la asalt, dar se credea atunci că inamicul ideologic nu este suficient de bine antrenat și rezistența trupelor staliniste se va prăbuși rapid sub impactul ofensivei germane. Desfășurarea ostilităților în primele luni de lupte a confirmat că teoria se confirmă și armate sovietice întregi au ajuns în prizonierat. O parte a tehnicii blindate ușoare a fost asigurată de Germania și astfel nu se poate confirma teza istoriografică românească în conformitate cu care se spune că Berlinul n-a vrut să ajute aliatul din Carpați. Infanteria a primit și o cantitate de două milioane de grenade, bombele de mână fiind ideale în luptele apropiate cu un inamic ce dispunea de tot ceea ce a inventat mintea diabolică a cercetătorilor la ordinele lui Stalin. Au fost livrate focoasele necesare asamblării locale de noi arme. N-a fost uitat nici trotilul necesar umplerii corpurilor metalice.

Istoricii români scriu mereu că ajutorul Reichului a fost insuficient, dar România a reușit să dispună la 22 iunie 1941 de 178 de șenilete ce erau menite să reziste la focul armelor portative și la schijele proiectilelor ușoare. Germania a asigurat 50 de exemplare din capturile poloneze, ceea ce înseamnă un procent de 28% din total. Se poate scrie că era cam puțin în raport cu potențialul industriei germane. Calculul însă nu este făcut corect din cauză că n-a fost ales bine sistemul de referință. Trebuie să se raporteze la ceea ce exista fără aport german și atunci se ajunge la 39%.

Asaltul german din 22 iunie 1941 a dus la salvarea României de dominația comunistă, dar valul roșu s-a întors în vara anului 1944 și a cuprins întreaga țară. Șocul realizat de Operațiunea Barbarossa a dus la prăbușirea planurilor staliniste și la o rânire mortală a colosului ideologic condus de lideri ce visau incendierea întregii planete în numele ideologiei utopice. Aprovizionarea cu armament dinspre Germania a fost la valori uimitoare, dar istoricii români vor să mintă cu orice preț până la capăt pentru a se încadra în anumite curente de gândire. Nu se laudă regimul nazist, ci se spune un adevăr istoric. Sosirea a peste o mie de tunuri până la 22 iunie 1941 nu poate să indice o lipsă de interes pentru formarea unei armate cu potențial distrugător. Au fost recepționate în cadrul celor 1.300 de tunuri inclusiv guri de foc de calibrul 105 mm, cele ce intrau în cadrul divizioanelor grele.

Germania nazistă n-a putut să compenseze dotarea insuficientă a forțelor române, cele ce n-au fost concepute să lupte la nivel planetar și împotriva unor inamici de dimensiuni continentale. România a fost acel stat condamnat să dispară în marele lagăr comunist încă de la apariția regimului comunist. Toate popoarele urmau să dispară în marele amestec conceput de inteligența artificială din capul unor politicieni ce se credeau pătrunși de misiuni istorice. A fost un plan diabolic ce fusese testat în teritoriile ocupate începând din 17 septembrie 1939 de diviziile Armatei Roșii.

Al Treilea Reich a fost un organism statal câte a declanșat multe nenorociri în Europa, dar a reușit să livreze în schimbul petrolului tehnică militară care a fost deosebit de utilă pentru formarea unei armate care să lupte pe Frontul de Est. Concluzia că au fost trimise numai acele arme ce interesau Berlinul, tunurile antiaeriene îndeosebi, nu se susține din moment ce principalele guri de foc din punct de vedere numeric au fost tunurile antitanc. Au sosit 669 de exemplare, ceea ce reprezenta 51% din total. Se poate chiar discuta de o modernizare revoluționară în raport cu ceea ce exista înainte de 1 septembrie 1939, dar trebuie să se meargă înainte pe ideile lansate înainte de 1989 și cultivate permanent de cei ce vor să repete datele publicate.