Ajutorul acordat de polonezi evreilor în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial
Al Doilea Război Mondial a dus la exterminarea comunității evreiești poloneze (pentru membrii comunității evreiești din Polonia, Al Doilea Război Mondial este sinonim cu exterminarea – n.n.). Aproape 3 milioane dintre ei au căzut victime persecuțiilor germane și genocidului. Câteva zeci de mii au supraviețuit ocupației, fiind ascunși de polonezi, care riscau astfel pedeapsa cu moartea. Mai multe mii de polonezi și-au dat viața încercând să salveze concetățeni evrei.
Evreii sunt prezenți pe teritoriul polonez de mai bine de o mie de ani. Datorită politicii tolerante a regilor polonezi care, timp de mai multe secole, au acceptat evrei persecutați veniți din alte țări, diaspora evreiască s-a mărit continuu, ajungând cea mai mare din Europa. În Polonia interbelică, evreii reprezentau între 8 și 10% din întreaga populație. În 1939, în interiorul granițelor poloneze locuiau în jur de 3, 4 milioane de evrei. Cea mai mare parte a lor și-a păstrat identitatea evreiască (practicau religia iudaică și foloseau limba ebraică sau idiș), dar au existat și cazuri de evrei polonizați, mai ales din rândul clasei de mijloc sau al intelectualilor.
Relațiile polono-evreiești erau complicate. Cele două comunități trăiau una lângă alta, cultivându-și fiecare propriile tradiții și obiceiuri. Conviețuirea era posibilă, cu toate că nu lipseau antagonismele, bazate pe argumente religioase sau economice – în orașe sau localități mai mici, evreii dominau mica industrie, meșteșugurile și comerțul. La fel ca și în restul Europei, anii ’30 erau caracterizați în Polonia printr-o intensificare a antisemitismului. Autoritățile statului încercau totuși să combată astfel de manifestări.
Evrei rugându-se în sinagogă la sărbătoarea Iom Kipur, tablou de Maurycy Gottlieb, 1878 (Muzeul de Artă din Tel Aviv)
Legenda cuvântului Polin
Legenda spune că, în Evul Mediu, primii coloniști evrei, traversând o pădure, undeva în Polonia, au auzit de la păsări cuvântul „po-lin‟, care în limba ebraică înseamnă „odihniți-vă aici!‟. S-au stabilit acolo, convinși fiind că și-au găsit un loc sub soare. Polin, în schimb, a devenit denumirea Poloniei în ebraică.
„SUBOAMENI‟ SAU OAMENI DE CATEGORIE INFERIOARĂ
Regimul nazist și-a manifestat ostilitatea față de evrei încă înainte de începerea războiului. Dominat de teoria rasistă, Adolf Hitler îi învinovățea de toate relele. Ei „stricaseră‟ sângele german și erau vinovați de înfrângerea Germaniei în Primul Război Mondial. Și tot ei (!) erau responsabili pentru criza economică și exploatarea capitalistă;mai mult, răspândiseră comunismul și împinseseră lumea într-un nou război.
După venirea la putere în 1933, naziștii i-au îndepărat pe evrei din toate funcțiile publice și i-au persecutat în diferite moduri. Prin legile de la Nürnberg, din 1935 (Nürnberger Gesetze, adoptate la 15 septembrie 1935;două legi menite să păstreze puritatea sângelui german și onoarea Germaniei – n.n.), evreilor li s-a luat cetățenia și dreptul la asistență juridică. Persecuțiile au devenit din ce în ce mai brutale. În noiembrie 1938, în timpul așa-numitei Nopți de Cristal (Kristallnacht, 9 noiembrie 1938 – n.n.), în Germania au fost uciși aproape 100 de evrei, au fost distruse sau deteriorate circa 1.000 de sinagogi și au fost vandalizate mai multe mii de magazine și locuințe.
Pregătindu-se pentru războiul care trebuia să le asigure germanilor „spațiu vital‟ în est, Hitler lăsa să se înțeleagă că scopul lui era acela de a-i extermina pe evrei. La 30 ianuarie 1939 declara în Reichstag că:„dacă finanța evreiască internațională din interiorul și din afara Europei va reuși să arunce încă o data națiunile într-un război mondial, rezultatul nu va fi bolșevizarea lumii și, prin urmare, victoria evreimii, ci anihilarea rasei evreiești din Europa!‟.
La 1 septembrie 1939, Germania a invadat Polonia, iar la 17 septembrie aceasta a fost atacată dinspre est de Uniunea Sovietică. Cele două puteri totalitare și-au împărțit între ele țara cucerită. Teritoriile estice, până la râurile Bug și San, i-au revenit lui Stalin. Cele vestice și nordice au intrat direct sub administrarea celui de-Al III-lea Reich, iar restul teritoriului a fost transformat în Guvernământul General (prescurtat GG, Generalgouvernement für die besetzten polnischen Gebiete, în traducere:Guvernământul General al teritoriilor poloneze cucerite – n.n.). În 1941, nemții au atacat Uniunea Sovietică și, ca urmare, zonele ocupate anterior de Stalin au intrat sub control german.
Boicotarea magazinelor evreiești, organizată de naziști în Germania, 1 aprilie 1933
Politica germană față de populația poloneză era diferită față de cea aplicată evreilor. Ambele aparțineau însă, în opinia naziștilor, unei categorii umane inferioare – „suboameni‟;doar că evreii ar fi reprezentat o categorie inferioară chiar și acesteia. Față de polonezi, nemții foloseau teroarea, care trebuia să sperie poporul, lipsindu-l de liderii săi și de dorința de a rezista. Vroiau să-i transforme în sclavi, care să muncească pentru „rasa germană superioară‟. Cu timpul, polonezii ar fi fost strămutați în est, iar teritoriile lor, germanizate. Soarta evreilor era cu mult mai crudă:toți, fără excepție, de la nou-născuți la bătrâni, erau condamnați la moarte doar pentru că se născuseră evrei.
Persecuțiile asupra populației evreiești au început imediat după ce armatele germane au trecut granița poloneză. La început au fost umiliți (de exemplu, li s-au tăiat bărbile și perciunii), apoi bătuți, iar ulterior li s-a confiscat avutul. Au fost obligați să poarte la vedere steaua lui David. Le-au fost luate proprietățile, li s-a limitat libertatea de mișcare și au fost obligați la muncă silnică, toate acestea facilitând, în final, exterminarea lor.
Soldaţii germani taie barba unui evreu în Polonia ocupată, toamna anului 1939
Cu timpul, germanii i-au izolat pe evrei în ghetouri – cartiere din orașele mari sau părți din localități mai mici înconjurate cu ziduri. Viața în ele era iadul pe pământ din cauza supraaglomerării, foametei, sărăciei și epidemiilor. Numai în ghetto-ul de la Varșovia, care ocupa o suprafață de 4 km2, nemții au înghesuit 460.000 de oameni!
„REZOLVAREA DEFINITIVĂ A PROBLEMEI EVREIEȘTI‟
În vara anului 1941, membrii conducerii superioare a Reich-ului au luat decizia „rezolvării definitive a problemei evreiești‟ în Europa. Preludiul acesteia l-au reprezentat crimele în masă din vara și toamna anului 1941, comise pe teritoriile ocupate ale Uniunii Sovietice. Autorii acestora au fost așa-numitele Grupuri speciale (Einsatzgruppen), formate din membri ai SS, care acționau în est, în spatele frontului. Se estimează că le-au căzut victime aproximativ 2 milioane de evrei.
Mașina morții s-a pus în mișcare în primăvara anului 1942. Decizia a fost luată la reuniunea înalților funcționari ai celui de-Al III-lea Reich, care a avut loc la 20 ianuarie, la Wannsee, lângă Berlin. Acolo s-a hotărât deportarea evreilor din toată Europa, și apoi distrugerea lor, în lagărele morții, construite de germani pe teritoriul polonez, ocupat și golit de aceștia. De ce a ales Germania tocmai teritoriul polonez pentru punerea în aplicare a „soluției finale‟? Răspunsul este simplu:aici trăiau cei mai mulți evrei, fie sub controlul direct al Reich-ului, fie în sfera de influență a acestuia. Era suficientă extinderea lagărelor deja existente, sau construirea altora noi, în care puteau fi aduse victimele. Pe lângă evreii polonezi, care au fost uciși mai ales între anii 1942-1943, au fost asasinați, de asemenea, evrei din Germania, Franța, Belgia, Olanda, țările baltice, Italia, Slovacia, Ungaria, Grecia. Un alt motiv pentru organizarea exterminării în Polonia ocupată a fost acela că, astfel, crimele puteau fi mai ușor ascunse în fața opiniei publice mondiale.
Evreii au fost omorâți în lagărele morții, special construite la Treblinka, Bełżec și Sobibor. În același scop au mai fost folosite lagărele de concentrare construite anterior:Auschwitz-Birkenau (Oswięcim-Brzezinka) și Kulmhof (Chełmno pe Ner), amplasate pe teritoriul polonez încorporat Reich-ului, precum și lagărul de la Majdanek, aflat la marginea orașului Lublin.
Evreii din ghetourile lichidate erau transportați sub escortă în lagăre, unde, după trierea efectuată lângă rampa de cale ferată, erau trimiși direct la camerele de gazare, spunându-li-se că merg la sala de baie. Acolo erau uciși prin gazare cu Zyklon B. Cadavrele lor erau arse în crematorii. Prin această metodă, la Auschwitz-Birkenau puteau fi uciși zilnic 8.000 de oameni.
În total, aproximativ 6 milioane de evrei europeni au căzut victime genocidului german. Cele mai multe crime au avut loc în lagărul de la Auschwitz-Birkenau, unde au fost ucise cca. 1, 3 milioane de persoane, dintre care 970.000 de evrei. 870.000 de evrei au fost uciși la Treblinka, 500.000 – la Bełżec, 250.000 – la Kulmhof, 150.000 – la Sobibor, iar la Majdanek – circa 60.000. Alături de evrei, nemții au asasinat sistematic țigani.
„Evreii – păduchi și tifos exantematic”, poster antisemit în limba polonă, distribuit de nemți în Guvernământul General. Compararea evreilor cu insecte purtătoare de boli infecțioase trebuia să-i umple pe polonezi de dezgust față de aceştia.
AJUTOR CU PREȚUL MORȚII
În teritoriile ocupate de Germania în vestul Europei, ajutorul dat evreilor se pedepsea cu confiscarea averii, arestarea sau, în cel mai rău caz, cu deportarea într-un lagăr de concentrare. În Belgia, Olanda, Norvegia, Franța și Italia nu se cunoaște nici măcar un singur caz de persoană pedepsită cu moartea pentru ajutorul dat evreilor. În Danemarca, o singură persoană a murit din această cauză, iar în Olanda, pentru ascunderea Annei Frank, nemții au reținut două persoane, dintre care una a fost trimisă într-un lagăr, iar cealaltă a stat câteva săptămâni în arestul poliției. În Olanda au fost posibile chiar demonstrații împotriva politicii antisemite a ocupanților, iar în Franța nu exista niciun fel de pedeapsă dacă ajutai un evreu.
În Polonia ocupată, precum și în zonele ulterior înglobate de nemți din Uniunea Sovietică, situația era diametral opusă. Pentru ajutorarea evreilor, pedeapsa era moartea, și nu numai a celui „vinovat”, ci și a întregii familii a acestuia, și – adesea – chiar și a vecinilor. La 15 octombrie 1941, guvernatorul general, Hans Frank, a emis un ordin care prevedea următoarele:„Evreii care părăsesc fără autorizație ghetoul vor fi pedepsiți cu moartea. Aceeași pedeapsă se aplică persoanelor care ascund evrei. [...] Complicii sau cei care le oferă orice fel de ajutor sunt supuși aceleiași pedepse, considerându-se că au acționat în vederea comiterii acestei infracțiuni‟. Dispoziția era menită, pe de o parte, să-i descurajeze pe evreii care vroiau să scape din ghetou, iar pe de altă parte, să-i sperie pe polonezii care vroiau să-i adăpostească. Ordine similare au fost emise, la diferite niveluri, de șefii germani ai unităților administrative sau ai forțelor de poliție. Acestea au fost îndeplinite cu strictețe.
Era considerat ajutor nu numai ascunderea evreilor, ci și simple gesturi umanitare:transportarea lor sau a face ceva pentru ei, oferirea unui pahar cu apă sau sau a unei bucăți de pâine. Mai mult, cu pedeapsa cu moartea erau amenințați, de asemenea, toți aceia – inclusiv familiile lor – care știau despre evrei care se ascundeau în afara ghetourilor sau despre polonezi care-i ajutau pe aceștia și nu le raportaseră autorităților germane. Informatorii primeau, pentru serviciile lor, mici sume de bani sau o parte din averea celor care ascundeau evrei. În același timp, autoritățile germane încercau să incite sentimentele antisemite ale populației, între altele, prin construirea imaginii evreului ca insectă purtătoare de boli infecțioase.
În condițiile inumane din Polonia ocupată, ajutorarea evreilor reprezenta un adevărat act de curaj, dar niciun popor nu este alcătuit doar din eroi. Szymon Datner, specializat în studierea situației evreilor din timpul războiului, era de părere că:„existau patru posibilități de acțiune:prima, în conformitate cu legile impuse de ocupanți, să-i predai pe evrei în mâinile autorităților – ceea ce însemna să-i condamni la moarte sigură;a doua, să nu-i predai, dar nici să nu faci nimic pentru ei;a treia, să le oferi ajutor atât cât poți;a patra, să te îngrijești de ei și să le oferi adăpost pentru o perioadă mai lungă‟. Pe toate le putem întâlni în timpul ocupației.
După pătrunderea pe terenurile ocupate de Uniunea Sovietică în iulie 1941, Germania a instigat populația locală la pogromuri. Valul acestora a cuprins țările baltice, Ucraina și Basarabia. Incidente antisemite au avut loc și pe teritoriul polonez, în nordul acestuia, în regiunea Podlasie. Un grup de polonezi din localitatea Jedwabne s-au năpustit asupra locuitorilor evrei, pe care i-au închis într-un hambar și le-au dat foc. Dezvăluirea acestei crime odioase în fața opiniei publice, în urmă cu câțiva ani, a provocat în Polonia dezbateri foarte aprinse cu privire la relațiile polono-evreiești.
Vânzătoare de banderole cu steaua lui David în ghetoul din Varșovia. Conform reglementărilor germane, toți evreii trebuiau să poarte o asemenea banderolă.
Au fost, de asemenea, și polonezi care au ajutat la exterminarea evreilor. Poliția poloneză, așa numita poliție bleumarin, care funcționa sub control german, a participat la raziile de prindere a evreilor care se ascundeau sau la lichidarea ghetourilor. Șantajorii îi urmăreau și îi șantajau pe evreii care se ascundeau în așa-numita zonă ariană. Au avut loc denunțuri, jafuri și crime.
Cu toate acestea, Statul Polonez Subteran lupta împotriva unor astfel de comportamente. La 18 martie 1943, Direcţiunea Luptei Civile (KWC, Kierownictwo Walki Cywilnej – n.n.) a decretat că:„Fiecare polonez care colaborează cu ei [germanii] la acțiunile lor criminale, fie șantajând, fie denunțând evrei, fie folosindu-se de situația dificilă în care se găsesc aceștia sau participând la jafuri, comite o infracțiune gravă împotriva legilor Republicii Polone și va fi pedepsit fără milă... ‟. Instanțele de judecată care operau în conspirație au emis condamnări la moarte pentru șantajiști și denunțători, acestea fiind puse în aplicare de către detașamente speciale ale Armatei Naționale.
Frica, dar și alte fenomene tipice războiului, cum ar fi slăbirea legăturilor sociale, abandonarea normelor morale, indiferența față de soarta altora, concentrarea pe asigurarea existenței proprii și a celor apropiați, au făcut ca mulți polonezi să asiste pasiv la tragedia evreilor. Ar trebui totuși subliniat faptul că polonezii n-au putut influența în niciun fel deciziile autorităților germane sau modul în care acestea au fost puse în aplicare.
Chiar și așa, din cele 3, 5 milioane de evrei polonezi care trăiau în Polonia ocupată, s-a reușit, potrivit diverselor estimări, salvarea a 40.000 până la 120.000 de evrei. Dintre aceștia, 1/5 au supraviețuit lagărelor de concentrare sau de muncă forțată, iar aproximativ 15%, datorită mișcării de rezistență. Restul, adică 65%, își datorează viața polonezilor.
Condamnarea publică a Mariei Suchanowa, locuitoare din Grybów, de lângă Nowy Sącz, și a doi evrei;pe tăbliţa agăţată de gâtul Mariei scrie că vindea alimente (1942)
SALVATORI ȘI SALVAȚI
La început, evreii polonizați s-au decis să trăiască în afara ghetourilor. Unii dintre ei s-au botezat, iar cunoașterea limbii și a obiceiurilor i-a ajutat să se topească în mediul polonez. Cu timpul au apărut din ce în ce mai mulți fugari din ghetourile supraglomerate și lipsite de alimente. În anii 1942-1943 pribegeau prin țară, căutând adăpost, mii de evrei, care au reușit să evite deportarea în lagărele morții;se estimează că doar din ghetoul din Varșovia au scăpat cca. 30.000 de persoane. Încercau să ajungă la oameni pe care-i cunoscuseră înainte de război:vecini, colegi de școală, angajați, clienți. Foarte adesea au fost siliți să bată la ușile unor necunoscuți. Mulți se ascundeau în păduri, și trăiau în barăci și sălașuri, sau în anexele gospodăriilor țărănești. Alimente și alte lucruri de primă necesitate le erau oferite de către țărani. La Varșovia, evrei au fost ascunși chiar și la grădina zoologică. Directorul acesteia, Jan Żabiński, împreună cu soția sa, Antonina le-au oferit adăpost în pivnița propriei lor vile (în prezent acolo este amenajată și poate fi vizitată o expoziție permanentă, care prezintă ajutorul extraordinar pe care familia Żabiński l-a acordat evreilor) și în cuștile goale ale animalelor. Cei doi au fost sprijiniți și de alți angajați ai grădinii zoologice.
Din cauza riscului permanent de a fi descoperiți sau denunțați, evreii trebuiau să-și schimbe des ascunzătoarea. Pentru a salva un singur om sau o familie întreagă, era nevoie, de obicei, de un lanț întreg de polonezi binevoitori. Istoricii sunt de părere că o astfel de acțiune presupunea sprijinul câtorva zeci de mii de persoane. Numărul polonezilor care s-au implicat în salvarea evreilor ar putea ajunge astfel, potrivit estimărilor, la un total cuprins între 300.000 și 1.000.000.
Din mărturiile celor salvați rezultă că salvatorii proveneau din toate clasele sociale:moșieri, intelectuali, muncitori și țărani. Erau de formații diferite și aveau opinii politice variate:de la socialiști și comuniști, până la cei de dreapta. Nu lipseau dintre ei nici naționaliștii, care, înainte de război, strigaseră lozinci antisemite. Erau călăuziți de motivații diverse:religioase, obligația de a acorda ajutor celor în nevoie, compasiunea, solidaritatea umană, ura față de nemți.
Evreul Grinbaum Abraham (stânga) arată, după război, locul unde a stat ascuns trei ani, din casa familiei Grabar, din localitatea Gąbin
Merite deosebite în salvarea evreilor are Biserica Catolică. Eliberarea certificatelor de botez false și ascunderea copiilor evrei în mănăstiri și orfelinate conduse de maici au permis supraviețuirea a mii de minori. Conform rezultatelor cercetărilor istoricilor, maicile poloneze au salvat cel puțin 1.200 de copii evrei.
Unii polonezi au acordat ajutor evreilor din rațiuni pur materiale, primind în schimb bani, obiecte de valoare sau alte bunuri. Se întâmpla ca, atunci când cei ascunși nu aveau cu ce plăti, aceștia să fie denunțați nemților sau uciși chiar de către cei în grija cărora se aflaseră.
Au fost însă și situații în care polonezi s-au comportat în mod diametral opus. Leon Socha a avut grijă de un grup de evrei care se ascundeau în rețeaua de canalizare a orașului Liov. La început a făcut-o pentru bani. Ulterior, devenindu-le foarte apropiat, a continuat să-i ajute chiar și atunci când au rămas fără bani. Au supraviețuit cu toții până la sosirea trupelor sovietice. Această poveste stă la baza filmului artistic „În întuneric‟, regizat de Agnieszka Holland, care în 2012 a fost nominalizat la premiile Oscar. Cei care au luat bani de la evrei nu pot fi însă condamnați pur și simplu. În condițiile ocupației, când permanent lipseau alimentele, hainele, medicamentele, combustibili, iar prețurile lor pe piața neagră erau exorbitante, întreținerea, fie și a unui singur om, cu atât mai mult a unei familii, reprezenta o acțiune extrem de periculoasă și costisitoare.
Polonezi care au salvat evrei au plătit pentru aceasta prețul suprem. Simbolul jertfei pentru salvarea evreilor este reprezentat de familia Ulma, care locuia în sudul Poloniei, la Markowa, un sat nu departe de Łańcut. Cu toate că erau săraci și aveau 6 copii, au luat sub acoperișul lor 8 evrei:5 bărbați din familia Szall, tatăl și cei 4 fii, și trei femei. Aceștia îl ajutau mai ales pe Józef Ulma să tăbăcească piei de animale, pe care acesta le vindea, întreținându-și astfel numeroasa familie. La 24 martie 1944, casa familiei Ulma – foarte probabil în urma unui denunț – a fost înconjurată de nemți. Întreaga familie Ulma și cei 8 evrei au fost împușcați pe loc. În 1995, Institutul Yad Vashem le-a acordat post-mortem Wiktoriei și lui Józef Ulma medalia „Drept între Popoare‟, iar Biserica Catolică a început procesul de beatificare a lor.
Józef și Wiktoria Ulma din satul Markowa au fost uciși de nemți împreună cu copiii lor pentru adăpostirea a opt evrei
Familii întregi au fost ucise și în alte sate. În decembrie 1942, poliția germană a ars de vii 34 de evrei din familiile Kowalski, Obuchiewicz, Skoczylas și Kosior, locuitori din Stary Ciepielów, localitate aflată nu departe de Radom. În contextul represaliilor pentru ajutorul dat evreilor, nemții au pacificat mai multe sate, ucigând sau deportând locuitorii și incendiind locuințele acestora. Se estimează că, pentru ajutorarea evreilor, mai multe mii de polonezi și-au pierdut viața. Szymon Datner scria:„Uneori, polonezii și evreii executați erau aruncați în aceeași groapă. Această soartă tragică, comună polonezilor și evreilor, are multiple semnificații emoționale, morale, istorice, politice‟.
„ŻEGOTA”
Organizațiile conspirative și structurile Statului Subteran Polonez nu au asistat nepăsătoare la calvarul comunității evreiești. Era necesară urgent organizarea unui ajutor regulat, în alimente și medicamente, pentru cei din ghetouri și lagăre, dar și sprijinirea persoanelor care se ascundeau în diferite locuri sau pribegeau prin păduri.
La inițiativa a două femei care activau în mișcarea de rezistență, scriitoarea Zofia Kossak-Szczucka și socialista Wanda Krahelska-Filipowiczowa, în septembrie 1942 a fost creată Comisia Socială Temporară „Konrad Żegota‟, care a luat în îngrijire 180 de persoane, cele mai multe dintre ele fiind copii. Această inițiativă a primit acceptul Delegaturii (Agenţia Centrală în Polonia a guvernului în exil – n.n.), autoritatea civilă a Statului Subteran Polonez, precum și a guvernului polonez în exil la Londra, care a asigurat și finanțarea acesteia. În decembrie 1942, Comisia a fost transformată în Consiliul de Ajutorare a Evreilor (Rada Pomocy Żydom), cunoscut sub numele de cod „Żegota‟. În fruntea acestuia a fost numit Julian Grobelny, membru al Partidului Socialist Polonez, iar printre membri se găseau și doi reprezentanți ai comunității evreiești. Sarcina principală a consiliului era „acordarea de ajutor evreilor ca victime ale acțiunii de exterminare a ocupantului, pentru salvarea lor de la moarte, procurarea de documente false, găsirea unei locuințe, furnizarea de lucruri necesare traiului sau, după caz, căutarea unor activități pentru asigurarea existenței, precum și administrarea fondurilor financiare și distribuirea acestora...”.
Membrii Consiliului pentru Ajutorarea Evreilor „Zegota”, în timpul celebrării celei de-a treia aniversări a revoltei din ghetoul varșovian, aprilie 1946
Consiliul era împărțit în secții:secția de locuințe – se ocupa cu identificarea de case în care să fie ascunși evrei în „zona ariană”;secția de copii – se ocupa cu plasarea copiilor evrei în orfelinate, mănăstiri ale diferitelor ordine religioase sau la persoane particulare;secția de propagandă – se ocupa cu realizarea de materiale de promovare printre polonezi a ideii de a acorda ajutor evreilor;secția medicală – îi reunea pe medicii care tratau pacienți evrei sau le ofereau acestora medicamente.
„Zegota‟, ale cărei centre principale au fost Varșovia, Cracovia și Liov, a ajutat cel puțin câteva mii de oameni. Această asociație era singura instituție de stat din Europa ocupată care a salvat evrei de Holocaust și, ca urmare, singura organizație care a primit medalia „Drept între popoare‟, acordată de Institutul Yad Vashem din Ierusalim.
Cea mai cunoscută personalitate care a activat în cadrul Consiliului de Ajutorare a Evreilor a fost Irena Sendlerowa. Angajată a Primăriei din Varșovia, împreună cu alte colege de muncă, a salvat cca. 2500 de copii evrei. Îi scotea pe ascuns din ghetoul varșovian și, cu ajutorul celor din „Żegota”, îi plasa în mănăstiri, orfelinate sau la familii poloneze. Sendlerowa a alcătuit o mică arhivă cuprinzând numele copiilor, scriind pe fâșii înguste de hârtie numele adevărat și cel fals al fiecărui copil, precum și adresa la care acesta a fost plasat. Prețioasele documente erau păstrate ascunse în borcane, îngropate în grădină. „Lista Sendlerowei” s-a păstrat, astfel că mulți copii salvați de ea în timpul războiului și-au putut recăpăta ulterior identitatea evreiască. Spre sfârșitul anului 1943, Sendlerowa a fost arestată și torturată de Gestapo. Membrii Consiliului au reușit să mituiască un ofițer german și astfel au putut-o scoate din închisoare. Folosind un nume fals, a continuat să salveze copii. După război, eroismul ei a fost multă vreme uitat. Și l-au amintit însă evreii salvați. În 1965 i-a fost acordată medalia „Drept între Popoare‟, pe care abia în 1983 a putut-o primi, deoarece până atunci autoritățile comuniste îi refuzaseră cererea de acordare a pașaportului. A primit, de asemenea, cetățenie de onoare în Israel și cele mai înalte onoruri din partea statului polonez.
„PROTESTUL” ZOFIEI KOSSAK-SZCZUCKA
Având informații cu privire la acțiunile germanilor de ucidere în masă a evreilor, Zofia Kossak-Szczucka, scriitoare catolică și activistă a Frontului pentru Renașterea Poloniei, a redactat, în august 1942, un manifest cu titlul „Protest”, adresat polonezilor:„În fața agresiunii nu putem rămâne pasivi. Cine tace în fața crimei – devine criminal. Cine nu condamnă – aprobă. [...] Cel care îndrăznește să asocieze viitorul mândru al Poloniei cu bucuria plină de dispreț în fața nenorocirii celuilalt nu este nici polonez, nici catolic‟.
MISIUNEA LUI JAN KARSKI
O componentă esențială a acțiunii Statului Subteran Polonez de ajutorare a evreilor a fost aceea de a informa guvernele și lumea liberă despre genocidul german. Un rol important în această misiune l-au jucat curierii, care transmiteau rapoartele elaborate de organizațiile evreiești și structurile subterane. Cel mai cunoscut dintre ei a fost Jan Karski (Kozielewski).
Jan Karski (Kozielewski), emisar al Statului Subteran Polonez, care a pregătit și prezentat țărilor occidentale raportul cu privire la soarta tragică a evreilor din Polonia ocupată. În zadar a cerut ajutor pentru ei în discuțiile purtate cu politicienii puterilor aliate, în frunte cu președintele american Roosvelt.
În toamna anului 1942 a transmis generalului Sikorski, prim-ministrul guvernului polonez în exil, precum și politicienilor britanici și americani, inclusiv președintelui Roosevelt, un raport cu privire la exterminarea evreilor în Polonia și a solicitat sprijinul puterilor occidentale în favoarea lor. Informațiile le primise de la reprezentanți ai organizațiilor evreiești subterane. În memoriile sale, Karski păstrează extraordinara mărturie a unui evreu:„După război, Polonia va fi din nou. Orașele vor fi reconstruite, iar rănile se vor vindeca. Din marea de lacrimi, dureri și umilințe se va ridica din nou această țară, care nouă ne-a fost patrie. Doar noi, evreii, nu vom mai fi aici. Întreg neamul nostru se va stinge. Hitler va pierde războiul împotriva umanității, binelui și dreptății, dar pe noi ne va învinge‟.
Activiștii evrei l-au introdus pe Karski în ghetoul din Varșovia, pentru a se convinge singur cum se trăiește în „zona închisă‟. A văzut acolo oameni costelivi și înfometați, cadavre lăsate pe trotuare, dar și brutalitatea polițiștilor germani. Karski a ajuns și în lagărul de tranzit de la Izbica Lubelska, unde a putut observa pregătirile pentru deportarea evreilor în lagărul morții de la Bełżec. Raportul său arăta modul în care exterminarea planificată a întregii comunități evreiești era consecvent pusă în aplicare.
Pe baza acestor informații, la 10 decembrie 1942, guvernul Republicii Polone în exil a trimis note informative guvernelor statelor care semnaseră Declarația Națiunilor Unite, condamnând crimele germane și solicitând oprirea acestora. Dar nu s-a întâmplat așa. Puterile Aliate nu au făcut nimic pentru a-i forța pe germani să oprească „mașina morții‟. Nu au bombardat, de exemplu, șinele de cale ferată care duceau spre lagărele de exterminare, trenurile continuând să transporte zilnic grupuri după grupuri de noi victime.
Karski amintea cu amărăciune că politicienii occidentali nu au crezut cu adevărat în faptele oribile despre care el le povestea. Pur și simplu nu le venea să creadă. În timpul audienței la Casa Albă, președintele Roosevelt s-a arătat mai interesat, de exemplu, de corupția din rândul ofițerilor germani decât de tragedia evreilor.
O altă figură legendară a rezistenței poloneze, care a contribuit la conștientizarea de către Vestul Europei a dimensiunii Holocaustului care avea loc în teritoriile ocupate din Polonia, a fost căpitanul Witold Pilecki. Acesta a pătruns în mod voluntar la Auschwitz, pentru a pregăti un raport asupra condițiilor de acolo, iar în 1948 a fost ucis de comuniști pentru activitatea sa în mișcarea subterană poloneză.
A AJUTA NU ÎNSEAMNĂ A SALVA
Doar o mică parte a evreilor polonezi a supraviețuit războiului. Circa 300.000 de oamenii au riscat încercând să evadeze din ghetouri și lagăre, și numai aceștia puteau fi salvați. Sau, mai degrabă, se putea încerca salvarea lor.
Szewach Weiss (al doilea din dreapta) a supraviețuit războiului în zona Borysław, unde se ascundea împreună cu familia, datorită ajutorului polonezilor. După război, a plecat în Israel și a făcut carieră politică. A fost, printre altele, președinte al Knessetului și ambasador al țării sale în Polonia. În fotografie apare alături de participanții care au supraviețuit în revolta evreilor din lagărul morții de la Treblinka.
Wladyslaw Bartoszewski, colaborator al „Żegotei‟ în timpul războiului și apoi prizonier la Auschwitz, ulterior „rezident permanent‟ (încarcerat o perioadă îndelungată) al penitenciarelor comuniste și activist al opoziției democratice, ministru de Externe al Poloniei libere, a declarat într-un interviu-fluviu despre viața lui lungă și plină de întâmplări extraordinare:„Am ajutat, furnizând oamenilor documente de identitate, sprijin financiar, găsind locuințe, sprijinindu-i să rămână în viață [...], dar pe câți i-am salvat cu adevărat? [...] Am ajutat de zeci de ori mai mulți oameni decât am salvat. Prin mâinile mele au trecut câteva sute de diferite documente bine făcute, cărți de identitate, cărți de muncă, toate ușurând viața celor care le primeau. Ușurau, dar nu garantau supraviețuirea‟.
Cele câteva procente din comunitatea antebelică de evrei polonezi, care au supraviețuit războiului în țara ocupată, nu reflectă în niciun fel dimensiunea sprijinului care le-a fost acordat de polonezi. O simplă comparație dintre cifra supraviețuitorilor din Polonia cu cifrele celor din alte țări ocupate duce la concluzii eronate. De exemplu, din 8.000 de evrei danezi au supraviețuit aproape 7.500, ceea ce reprezintă un procent de 90%. Cei mai mulți dintre ei au fost transportați în Suedia neutră de către pescari care aveau legături cu mișcarea de rezistență. Toată operațiunea a durat câteva săptămâni, deci nu a fost nevoie de ascunzători sau îngrijire pe timp îndelungat. În plus, regimul de ocupație din Danemarca era incomparabil mai puțin brutal decât cel din Polonia.
Dacă polonezii ar fi putut face mai mult pentru evreii care erau omorâți lângă ei, istoricii sau reprezentanți ai diferitelor națiuni mai discută încă și azi. Având în vedere că în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial mulți oameni, de teamă sau din antipatie față de evrei, au rămas pasivi sau s-au comportat josnic, nu trebuie să pierdem din vedere ceea ce au reușit să facă polonezii pentru a schimba soarta tragică a populației evreiești, în condițiile extreme impuse de ocupația germană;în același timp, polonezii au fost primii care au informat lumea despre Holocaust, iar dintre ei mulți au sărit în ajutorul evreilor, riscându-și propria viață și pe cea a celor apropiați. În numele dragostei față de aproape, mii de polonezi au plătit cu sacrificiul suprem.
DREPȚI ÎNTRE POPOARE
Medalia „Drept între Popoare” acordată post-mortem Martei Bocheńska pentru salvarea evreilor polonezei
Medalia „Drept între Popoare‟ se acordă începând din anul 1963 de către Institutul Yad Vashem din Ierusalim celor care, în timpul războiului, au ajutat și au salvat evrei. Persoanele care pot solicita acordarea acesteia sunt supraviețuitorii înșiși sau apropiații lor. Pe medalie este gravată o frază din Talmud:„Oricine salvează o viață – salvează lumea întreagă.‟ Odinioară, odată cu acordarea medaliei și a unei diplome, cei decorați plantau un copac în parcul din jurul institutului;în prezent acest obicei a fost abandonat, din lipsă de spațiu.
Până în februarie 2016 au primit această medalie 26.119 de persoane din 51 de țări. Cel mai mare grup este reprezentat de polonezi – 6.620 (aici este inclusă și singura organizație decorată:Consiliul de Ajutorare a Evreilor „Zegota‟).
UN WALLENBERG POLONEZ
Aproximativ 5.000 de evrei a salvat de la moarte Henryk Sławik, fiind supranumit pentru aceasta Wallenberg-ul polonez (Wallenberg a fost un diplomat suedez care a salvat evrei unguri, iar după invazia trupelor sovietice a fost dus la Moscova, unde a fost asasinat sau a murit în închisoare). În septembrie 1939, Sławik, jurnalist din Silezia Superioară, fugea în Ungaria. Acolo a lucrat împreună cu József Antall (tatăl viitorului președinte al Ungariei) care, în numele guvernului maghiar, avea grijă de refugiații din Polonia. Însărcinat cu puteri depline din partea guvernului polonez în exil și sprijinit de preoți catolici, care eliberau certificate de botez fictive, le dădea evreilor polonezi documente noi de identitate. Împreună cu Antall, a fondat la Vácu un orfelinat pentru copii de ofițeri polonezi, unde și-au găsit adăpost aproape 100 de orfani evrei. În martie 1944, când Germania a început să ocupe Ungaria, copiii au fost mutați într-un loc sigur.
Sławik și Antall au căzut în mâinile Gestapoului. Amândoi au fost torturați, dar polonezul nu și-a trădat colegul, luând asupra sa toate acuzațiile. Sławik a fost trimis în lagărul de concentrare de la Mauthausen, unde a fost asasinat. La fel ca și Irena Sendlerowa, a fost multă vreme un erou uitat în Polonia. Abia la începutul sec. al XXI-lea memoria sa a fost onorată cu demnitate. Unul dintre supraviețuitori l-a numit un „mesager al lui Dumnezeu‟.
