Adoratorii de boli din perioada interbelicǎ
Primul Rǎzboi Mondial a fǎcut ravagii la nivelul Europei și omenirea ar fi trebuit sǎ ȋnvețe cȃte ceva din aceastǎ lecție sȃngeroasǎ. Din pǎcate, din istorie nu se ȋnvațǎ prea mult și trebuie sǎ fie doar un lider politic deosebit pentru a schimba mersul evenimentelor spre activitǎți mai pașnice. Ȋntreaga elitǎ politicǎ a lumii era iubitoare de pace dupǎ 1918 și o erǎ de prosperitate se vedea la orizont. Voturile erau obținute cu astfel de promisiuni frumoase, dar exista ceva sumbru ȋn toate acțiunile celor ce promiteau fericirea maselor cu orice preț.
Laboratoare secrete lucrau pentru uneltele morții și veșnic politicienii și generalii erau nemulțumiți de ceea ce puteau noile arme. Gloanțele, proiectilele și bombele clasice nu erau performante dupǎ gusturile asasine. Trebuia ceva mai mult. Avioanele au început să crească în dimensiuni şi performanţele au fost îmbunătăţite radical în perioada interbelică, bombele crescând ca masă de la cele obişnuite de 10 kg pe la începutul primei conflagraţii mondiale spre cele de 250 şi 500 kg, capabile să afecteze clădiri cu structură din beton. Prima conflagrație mondialǎ a adus gazele toxice, dar și acestea aveau cusururi.
Nu ucideau prea repede, erau disipate de vȃnt și nu erau suficient de persistente ȋn condiții de ploaie. Nici mǎcar iperita nu satisfǎcea poftele de asasinare ȋn masǎ. În plus, era necesară o mare cantitate de proiectile de artilerie pentru a se atinge concentraţiile ucigătoare, ceea ce ducea la complicaţii logistice şi la descoperirea planurilor de atac în condiţiile apariţiei avieaţiei de cercetare. Laboratoarele chimiştilor nu duceau lipsă de idei mortale şi au fost găsiţi compuşii organofosforici, definiţi pentru oamenii de rând drept insecticide. Substanţele afectau sistemul nervos al dăunătorilor, dar aveau minunate proprietăţi şi asupra oamenilor. Nu erau uitate nici animalele, surse strategice de proteine şi grăsimi. Pielea nu era un obstacol în calea substanţelor toxice, dar somanul, tabunul şi sarinul puneau probleme în ceea ce înseamnă prepararea şi, mai ales, transportul spre ţintă.
Trebuia ceva cu randament superior și savanții au fost chemați sǎ-și demonstreze calitǎțile patriotice. Cercetǎrile aprofundate au primit fonduri generoase din partea armatelor sau a firmelor din domeniul armamentului. N-au fost uitaţi agenţii microbieni, uimitori prin performanţele ciumei sau gripei spaniole. Teoretic, specialiştii căutau astfel de germeni pentru a rezolva cauzele maladiilor, dar experţii americani Ernest Dupuy şi Fielding Eliot au scris într-o carte publicată în 1937 că se poate şi mai mult. Eficienţa rămâne o dorinţă arzătoare pentru generali. Militarii ar fi vrut să fie identificat virusul unei maladii ce nu are leac şi care îngrozeşte omenirea din cele mai vechi timpuri. Cei ce ar fi trebuit să apere ţările se gândeau să pună în bombe agentul patogen al cancerului. Din fericire, probleme tehnice legate de păstrarea bacteriilor în bombe şi proiectile au limitat entuziasmul generalilor pentru asasinarea în masă prin metode biologice. Nici maladia canceroasă nu s-a dovedit prea dornică să facă stagiul militar, dar uimeşte capacitatea criminală şi iraţională a creierului uman.
Arma nucleară a lăsat în plan secund arma biologică, dar marile puteri au investit bani grei în cercetările din microbiologie şi după 1945. Toxinele produse de ricin sau de clostridii ce dau tetanosul şi infecţia botulinică au atras atenţia experţilor şi căile pentru producţia în masă au fost identificate pentru orice eventualitate. Raţiunea joacă un rol limitat în evoluţia umanităţii şi vorbele lui Gustave Le Bon au fost şi sunt adevărate şi de actualitate.
