A fost găsit sau nu tezaurul lui Decebal?
În Istoria romană, LXVIII, 14, 3-5, istoricul antic Cassius Dio scrie următoarele: „Fură descoperite și comorile lui Decebal, deși se aflau ascunse sub râul Sargetia, din apropierea capitalei sale. Căci [Decebal] abătuse râul cu ajutorul unor prizonieri și săpase acolo o groapă. Pusese în ea o mulțime de argint și aur, precum și alte lucruri prețioase, mai ales dintre cele care suportau umezeala, așezase peste ele pietre și îngrămădise pământ, iar după aceea adusese râul din nou în albia lui. Tot cu oamenii aceia, pusese în siguranță, în niște peșteri, veșminte și alte lucruri la fel. După ce făcu acestea, îi măcelări ca să nu dea nimic pe față. Dar Bicilis, un tovarăș al său, care cunoștea cele întâmplate, fu luat prizonier și dădu în vileag toate acestea”.
Povestea e fascinantă, într-adevăr. Doar că nu e unică în mitologia istorică a Antichității. Și, la o analiză mai detaliată, nu e nici logică.
Să ne imaginăm că suntem în anul 106 în Dacia, năpădită de romani. Zona capitalei fusese ocupată de romani după 102, deci era cam greu să ascunzi aici comori. În 106 nu mai era când şi aproape nici unde. Tezaurul trebuie, deci, ori să fi fost ascuns anterior cuceririi romane, poate chiar anterior anului 102, ori mutat în altă parte în 101-102 și ascuns departe de Sarmizegetusa, în 105-106.
Decebal trebuia să-l poată și recupera, deci ascunzișul trebuia să fie unul accesibil, dar și ferit. Tezaurul poate că a fost găsit, nu de romani imediat după cucerire, ci ulterior sau în secolele următoare și nu știm nimic despre el. Sau așteaptă undeva liniștit o alunecare de teren sau o exploatare, sau un speolog care să găsească o peșteră încă neexplorată. Sau, pur și simplu, nu (mai) există. Și ce a rămas e doar să visăm frumos la mormane de aur, păzite de blesteme grele. Dar funcționează blestemele pre-creștine asupra creștinilor?
Goana după tezaur
Se știe că tezaure dacice au fost găsite în Evul Mediu în Transilvania, accidental. Există o știre despre un enorm tezaur de monede, găsit în 1543, în malul râului Strei, aproape de Grădiștea de Munte, tezaur format din circa 40.000 de monede de tip Koson și Lysimach, o brățară de aur cu capete de animal fantastic („dragon”), două medalioane din aur și lingouri de aur. Nu se știe ce s-a întâmplat cu tezaurul, care probabil a fost topit pentru a se face alte obiecte.
Alte descoperiri au fost făcute în secolele XVIII-XIX, dar niciunul anterior anului 1821 nu s-a păstrat (au fost, de asemenea, topite). Vestea existenței unor comori care ieșeau la iveală la rădăcinile copacilor doborâți de furtuni și după alunecări de teren a înfierbântat imaginația și apetența pentru îmbogățire a multora, populația crescând la poalele fostei capitale dacice. Probabil, multe tezaure au fost găsite, dosite și valorificate după topire sau au ajuns la colecționari. Cine știe câte au fost găsite de romani după 106 sau de-a lungul secolelor ulterioare, fapte despre care nu avem niciun fel de date…
Cert este că în cursul săpăturilor arheologice sistematice de la Sarmizegetusa Regia și din alte cetăți dacice nu a fost descoperit niciun tezaur (cu excepția a două situri, în Covasna și Bihor).
Trafic, contrabandă, dispariţii, apariţii, recuperări
Din perioada comunistă nu există știri despre tezaure sau piese valoroase găsite în zonele dacice, probabil eventualii căutători având pe bună dreptate frică de organele de anchetă. După 1990 însă, odată cu libertatea de mişcare și cu accesul la detectoare de metale și informații, mai mulți căutători români, dar se pare că și străini, și-au început activitatea în munții din jurul Sarmizegetusei dacice.
Prin 1993 au început să apară zvonuri despre comori fabuloase scoase la iveală, majoritatea formate din monede din aur, dar și din diferite piese din aur și din „șerpișori” – brățări cu capetele ornamentate sub formă de animal real sau fantastic.
Zvonurile din zonă au ajuns la urechea autorităților și în presă, iscând valuri. Au fost dezvăluite chiar nume și grupuri bănuite sau cunoscute că se ocupau cu detectarea ilegală, dezgroparea tezaurelor și plasarea lor pe piața neagră, în țară și în străinătate, prin intermediari din Serbia, Austria etc. La începutul anilor 2000, zvonurile cele mai semnificative spuneau că politicieni de la vârful conducerii statului colecționau astfel de piese și că plăteau bani frumoși pentru ele.
Se estimează că zeci de mii de monede și alte obiecte din aur și argint, jefuite din munții Transilvaniei, au ajuns pe piața internațională, unora fiindu-le pierdută urma. După 2000 au debutat şi urmăririle penale și dosarele aferente. După 2005 au început să apară în Occident celebrele brățări spiralate cu protome de animal fantastic ‒ în Germania, Franța, Marea Britanie, Statele Unite.
Din 2007, unele dintre aceste brățări, recuperate de statul român, au început să se întoarcă în țară. 13 au ajuns la Muzeul Național de Istorie a României, dar se pare că alte cel puțin 11 sunt undeva în afara țării, probabil deja în colecții private. Pe lângă aceste brățări, au mai fost recuperate monede, pandantive, inele, coliere, celebrele discuri de fier de la Piatra Roșie, bogat ornamentate, alte obiecte fiind în curs de urmărire și cercetare. Cine știe ce ne mai rezervă viitorul la acest capitol?
Ce ştim… dar mai ales ce nu ştim
Din toate dovezile științifice adunate, nu e clar cât aur produceau dacii. Nu e clar cât au luat romanii. Nu e clar de ce dacii îngropau tezaure – aveau oare ele funcție religioasă? Habar nu avem cum exploatau dacii aurul, dar știm că piesele făcute de meșteri locali sau itineranți sunt extraordinar de frumoase.
Mai ştim şi că aproape toate tezaurele dacice găsite până acum provin din arealul Munților Șureanu, în zona maximei concentrări a cetăților potentaților religioși și militari ai Regatului. O mare parte din aurul dacilor era, de fapt, aur roman, jefuit sau primit ca stipendii. Probabil, mult aur este încă ascuns în munții dacilor. Poate chiar ditamai tezaurul regal!
Visătorii vor visa întotdeauna la comori mitice, păzite de dragoni, blesteme sau caste de călugări ancestrali. Mulți se vor apuca să caute aceste comori. Unii le vor găsi, dintre ei vor fi și cei care vor „câștiga” și dosare penale. Goana după aurul populațiilor care au locuit în Transilvania și care, în anumite situații, şi-au îngropat comorile va continua. Probabil, multe artefacte de mare valoare patrimonială vor fi pierdute pentru totdeauna, autoritățile făcându-și sau nu treaba. Nu putem decât spera, în continuare, că siturile amenințate vor fi mai bine monitorizate, că piesele găsite (accidental sau nu) vor ajunge în mâinile autorităților, că vor putea fi studiate de specialiști și admirate de public în muzee.
Fragmentul face parte din articolul „Aurul dacic, magnifica obsesie bimilenară”, publicat în numărul 251 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 decembrie - 14 ianuarie, și în format digital pe platforma paydemic.
