Populația Bucovinei în perioada stăpânirii austriece
În perioada stăpânirii austriece s-au modificat substanțial atât structura etnică, cât și cea confesională a populației din Bucovina, iar efectul cel mai nefast a fost asupra populației românești. Timp de 144 de ani, populația Bucovinei a crescut de peste 11 ori (de la cca. 70.000 persoane în 1775 la aproximativ 800.000 în 1910), dar, în aceeași perioadă, ponderea populației românești s-a diminuat de la cca. 60-65% în 1774 la numai 34,4% în 1910, iar proporția populației ortodoxe s-a micșorat de la peste 90% la 68,4% în 1910.
La momentul anexării Bucovinei, nivelul de dezvoltare social-economică a ținutului era asemănător celui din alte ținuturi ale Moldovei: ocupațiile de căpetenie ale locuitorilor erau agricultura și creșterea vitelor, mica industrie fiind slab dezvoltată. Comerțul era practicat mai ales de evrei și de armeni. Cea mai mare parte a Bucovinei, mai ales zona de deal și de munte, era acoperită de păduri, dar această bogăție era valorificată doar în mică măsură.
În Bucovina existau mai multe tipuri de proprietate: domnească, ecleziastică, boierească și răzeșească, iar orașele Cernăuți, Siret și Suceava făceau parte din domeniul domnesc. Un mare număr de sate, mai ales în zona dintre Prut și Nistru, se aflau în stăpânirea diferitelor familii boierești moldovenești, în zona muntoasă țăranii erau liberi, iar în satele din sud-vestul Bucovinei nu erau mari proprietari. Cele mai întinse erau posesiunile ecleziastice, cu o suprafață de 105 mile pătrate (aprox. 170 km²) din cele 190 (aprox. 305 km²) ale întregii Bucovine. Satele răzeșești (circa 50 la număr) erau concentrate în partea de nord a Bucovinei, în special în văile râurilor Prut, Ceremuș și pe cursul superior al Siretului.
La începutul stăpânirii austriece, în teritoriul anexat trăiau 67.000 și 73.000 de persoane
Numărul populației Bucovinei la momentul anexării este evaluat diferit de către istorici, estimările fiind cuprinse între 58.000 și 85.000 de locuitori. Diversitatea informațiilor referitoare la numărul locuitorilor de atunci se explică prin mai multe cauze: situația instabilă provocată de războiul ruso-turc și ocuparea Bucovinei de către Austria; efectuarea incompletă și inexactă a recensămintelor; eschivarea unei părți a populației de la aceste catagrafii din cauza fricii de a fi recrutate sau de a-i fi impuse noi impozite; existența unor procese migraționiste intense, favorizate de situația incertă a părții de nord-vest a Moldovei; modul de trai al locuitorilor – o bună parte dintre aceștia se ocupau cu creșterea vitelor, fapt ce le permitea să treacă cu ușurință dintr-o localitate în alta sau chiar peste hotar. În realitate, la începutul stăpânirii austriece, către anii 1774-1775, populația din teritoriul Bucovinei se încadra în limitele cuprinse între 67.000-73.000 de persoane.
Şi mai dificil este de determinat structura etnică a Bucovinei. Spațiul a fost populat de români din cele mai vechi timpuri. Fiind însă la o margine de țară, nordul Moldovei a fost puternic influențat de mișcările de populație, în special din spațiul slav. Românii de aici s-au aflat în contact permanent cu ucrainenii din nord, în special cu cei din Galiția și Podolia, iar în multe localități populația era mixtă. Confruntările militare din Polonia au provocat un exod masiv al galițienilor în Moldova, refugiații stabilindu-se mai ales în satele de la hotar.
Concomitent, mulți români din zona respectivă au părăsit casele și s-au refugiat în interiorul Moldovei, mai puțin amenințat de operațiunile militare din timpul războiului. Aceasta a facilitat așezarea supușilor poloni în casele părăsite din nordul Moldovei. Așadar, încă înainte de intrarea trupelor imperiale în nordul Moldovei, aici s-a produs o modificare etno-demografică importantă din cauza războiului ruso-turc și a proceselor migraționiste intensive, mai ales începând cu anul 1766.
Situația etno-demografică a Bucovinei la începutul stăpânirii austriece este apreciată diferit de către istorici, iar datele referitoare la raportul inițial dintre români și ucraineni în această provincie sunt prezentate foarte contradictoriu și chiar diametral opus. Cercetarea detaliată a recensământului rusesc din 1774 a permis evaluarea mai realistă a structurii etnice a populației din acest teritoriu în ajunul ocupării de către Austria. Potrivit rezultatelor acestor cercetări, la momentul anexării, în Bucovina locuiau cca. 68.700 de locuitori, dintre care cca. 60% români, cca. 31-32% ucraineni (ruteni și huțuli) și cca. 8% reprezentanți ai altor etnii, în principal evrei, țigani și armeni1.
Românii constituiau majoritatea absolută a populației și erau răspândiți pe suprafața întregii Bucovine. În zona dintre Prut și Nistru și în satele de pe valea Ceremușului, românii reprezentau circa o treime, iar ucrainenii două treimi din populație. Huțulii locuiau în zona muntoasă a ținutului Câmpulung Rusesc. Evreii constituiau cca. 3,5% din totalul populației și formau trei comunități importante la Cernăuți, Suceava și Vijnița, dar locuiau dispersat și în multe sate, mai ales în ținutul Cernăuți.
În acest teritoriu se mai aflau atunci și aproximativ 420 de familii de țigani (cca. 3% din total), iar majoritatea locuiau în sudul Bucovinei, în principal pe lângă mănăstiri. La Suceava, de mai multe secole, exista o puternică și influentă comunitate armeană, constituită din 58 de familii ce reprezentau 0,4% din totalul populației. Atât numărul polonezilor sau al germanilor, cât și a locuitorilor de confesiune catolică sau protestantă era atunci foarte mic, ei locuind dispersat și constituind doar câteva zeci de familii.
Procese migraționiste în Bucovina: galițieni și ardeleni
Imediat după ocupare, în Bucovina a fost instituită o administrație militară, care s-a menținut timp de 12 ani, până în 1786. Noua administrație militară austriacă a contribuit la stabilirea în Bucovina a unui număr mare de imigranți din provinciile învecinate. Până în 1779, cele mai însemnate imigrări s-au produs din Galiția. Potrivit unei conscripții din 1779, efectuată la ordinul guvernatorului Karl von Enzenberg, în Bucovina locuiau 23.385 de familii sau cca. 116.925 de persoane2, consemnându-se o creștere spectaculoasă față de anii 1774-1775.
Ţăranii galițieni se refugiau în nordul Moldovei, deoarece aici condițiile de trai erau mai bune. Încă de la 1 ianuarie 1766, domnitorul Moldovei, Grigore Ghica, stabilise pentru țărani 12 zile de muncă pe an pentru stăpânii de moșii, pe când țăranii din Galiția erau nevoiți să lucreze pe moșiile magnaților polonezi de la 52 până la 156 de zile pe an. Pe de altă parte, până în 1830, locuitorii Bucovinei au fost scutiți de serviciul militar.
Aceasta i-a îndemnat pe mulți ruteni, de teamă să nu fie înrolați în armată, să se refugieze în Bucovina. În comparație cu Galiția, populația Bucovinei era atunci mult mai rară, aici multe pământuri nu erau valorificate și nu exista o delimitare strictă între moșiile satelor, fapt ce facilita stabilirea clandestină a refugiaților ruteni în acest teritoriu.
În 1778 au fost înregistrați în Bucovina și peste 5.000 de imigranți ardeleni, dintre care 4.587 de români și 431 secui din estul Transilvaniei3. Acești ardeleni s-au refugiat în teritoriul Bucovinei pe parcursul a mai multe decenii, în intervalul 1718-1778. Imigranții ardeleni locuiau în circa 50 de sate din partea de sud a Bucovinei. Cauzele principale ale emigrării românilor din Transilvania în Moldova (iar mai târziu și în Bucovina) erau persecuțiile religioase, sociale și naționale la care aceștia erau supuși în Ardeal.
Familii din Principatul Moldovei vin în Bucovina
Administrația militară era cointeresată în popularea Bucovinei, pentru a obține un profit mai mare în urma strângerii impozitelor. Dar nu era în interesul Imperiului ca sporirea numărului populației Bucovinei să se producă în detrimentul altei provincii austriece, adică pe seama Galiției. Din aceste considerente au fost emise mai multe proclamații împărătești, prin care se încerca stoparea sau măcar limitarea imigrării masive a țăranilor galițieni în Bucovina.
Astfel, după anul 1779 s-a limitat simțitor posibilitatea refugierii rutenilor în Bucovina, iar sporul populației s-a datorat în principal imigranților din Moldova. Numai în perioada 1778-1782, populația Bucovinei sporise cu cca. 6.000 de familii venite din Principatul Moldovei4.
Imigrarea moldovenilor în Bucovina avea următoarele cauze: comunitatea de origine etnică, de limbă, cultură, religie și datini cu băștinașii bucovineni; reîntoarcerea refugiaților după încheierea războiului; existența unui hotar nemarcat de vreun obstacol natural permitea pătrunderea pe ascuns a refugiaților din Moldova în Bucovina și viceversa. Imigranții moldoveni erau preferați de noua stăpânire austriacă întrucât majoritatea lor erau înstăriți și puteau să-și plătească la timp impozitele.
Bucovinenii încep și ei să părăsească provincia
Datorită proceselor migraționiste intensive din perioada administrației militare, numărul populației Bucovinei pe parcursul unui deceniu practic s-a dublat. La începutul anului 1785 au fost înregistrate în Bucovina 239 de parohii, care aveau 247 de biserici cu 296 de preoți pentru cele 26.731 de familii sau cei cca. 135.135 de locuitori din întreaga provincie5. Însă deja către sfârșitul administrației militare s-a consemnat o tendință de părăsire a ținutului de către o parte din locuitori, mai ales de la hotarul cu Moldova.
Numai din noiembrie 1785 până în aprilie 1786 au emigrat în Moldova aproape 7.000 de persoane. Lichidarea autonomiei Bucovinei și înglobarea acesteia, în anul 1786, în componența Galiției, ca al 19-lea cerc administrativ, a fost una dintre cauzele principale ale emigrării țăranilor bucovineni în Moldova. Aceste procese au continuat cu o intensitate mai mare, mai ales în primele trei decenii de administrație galițiană.
Existau mai multe cauze ale emigrării locuitorilor din Bucovina: lipsa de proprietate individuală a țăranilor; starea înapoiată a economiei agricole; schimbările produse în urma reformelor din Bucovina, mai ales după desființarea majorității mănăstirilor și secularizarea moșiilor acestora. Războiului ruso-austro-turc din 1787-1791, când Austria a ocupat cea mai mare parte a ținutului Hotin din nordul Moldovei, a fost o altă cauză a emigrării unui număr mai mare de locuitori din Bucovina. Concomitent cu emigrarea românilor bucovineni în Moldova se producea o infiltrare mai facilă a rutenilor din Galiția în Bucovina.
Deoarece în perioada 1786-1849 Bucovina s-a aflat în componența Galiției, locuitorii galițieni care se stabileau cu traiul în Bucovina nici nu erau considerați imigranți, fiindcă acesta era un schimb de populație în interiorul aceleiași provincii. Administrația galițiană a favorizat așezarea ucrainenilor în Bucovina, ceea ce a contribuit la micșorarea treptată a procentului românilor din ținut. Ucrainenii din Galiția se stabileau cu traiul cu precădere în nord-vestul Bucovinei, unde minoritatea românească era treptat asimilată6.
Epidemii de holeră în 1831 și 1848
În intervalul 1803-1814, numărul populației Bucovinei a crescut cu peste 27.000 de persoane, în timp ce sporul natural a fost de cca. 46.500 persoane. Iar după această perioadă nefavorabilă românilor bucovineni au urmat doi ani, când numărul populației Bucovinei s-a micșorat cu peste 28.000 de persoane sau cu cca. 12,4% (de la 229.195 de persoane în 1814 la 200.742 în 1816).
Numai în 1815, peste 11.000 de persoane de gen masculin au părăsit Bucovina, majoritatea plecând în Moldova sau în Basarabia. Cele mai afectate de aceste procese au fost districtele din partea centrală a Bucovinei, unde deja exista o importantă minoritate ucraineană, și sud-estul provinciei, populată compact de români. Dacă în sudul Bucovinei casele pustii erau ocupate de alți migranți, sosiți din Moldova, atunci în nordul și centrul provinciei majoritatea caselor părăsite de români erau populate de ruteni din Galiția sau din localitățile vecine, satele cu populație mixtă fiind treptat ucrainizate7.
A urmat apoi o perioadă de creștere rapidă a numărului populației și deja, în 1820, aproape a fost atins nivelul populației din 1814. Această creștere s-a datorat parțial revenirii în Bucovina a unei părți din locuitori, care anterior se refugiase în Moldova. După încheierea războaielor napoleoniene nu mai exista pericolul înrolării țăranilor bucovineni în armată, iar încercările autorităților de atragere a ortodocșilor la catolicism nu se bucurau de sprijinul populației.
Treptat, procesele migraționiste au început să influențeze mai puțin asupra creșterii populației, care depindea deja mai mult de sporul natural. În 1831 și 1848 sporul natural a fost negativ din cauza epidemiilor de holeră și aceasta s-a reflectat asupra numărului de locuitori din acești ani. Pentru românii bucovineni cea mai nefavorabilă a fost perioada de până la 1816, când un număr mare de locuitori au emigrat în Moldova. Probabil în această perioadă a survenit cea mai mare modificare a raportului dintre români și ucraineni în Bucovina.
Colonizarea Bucovinei: maghiari, lipoveni, germani, slovaci
În perioada administrației militare a demarat și procesul de colonizare a Bucovinei. Încă din iarna anului 1776-1777, imigranți maghiari, sosiți din Moldova, au înființat coloniile Istensegits (Ţibeni) și Fogodisten (Iacobeni). Administrația militară austriacă, în frunte cu guvernatorul Enzenberg, s-a preocupat de colonizarea organizată a maghiarilor în Bucovina. Aceștia erau cu preponderență secui din estul Transilvaniei, care de mai multă vreme se refugiaseră și locuiau dispersat în diferite ținuturi din Moldova.
Pe parcursul anilor 1785-1786 au fost strămutați în Bucovina peste 2.000 de refugiați maghiari. Atunci au fost întemeiate coloniile Hadikfalva (Dornești), Andreasfalva (Mâneuți) și Joseffalva (Vorniceni).
Lipovenii s-au stabilit cu traiul în teritoriul Bucovinei încă din perioada când acest ținut era parte componentă a Principatului Moldova. În timpul războiului ruso-turc din 1768-1774, lipovenii din acest spațiu s-au refugiat în alte ținuturi din Moldova. După încheierea războiului și ocuparea Bucovinei de către Austria, o parte din lipoveni s-au întors în acest teritoriu și s-au stabilit cu traiul la Mitocul Dragomirnei și Climăuți.
Aceste colonii s-au format fără concursul administrației militare, în urma încheierii unor contracte cu mănăstirile Dragomirna și Putna. În anii 1785-1786 a mai fost creată o colonie cu lipoveni, sosiți din sudul Basarabiei (de lângă râul Dunăre), care au obținut mai multe privilegii de la autoritățile austriece.
Cea mai veche colonie germană din Bucovina se numește Iacobeni și a fost întemeiată în anii 1784-1786 de coloniști din nordul Transilvaniei și din Zips (din teritoriul actual al Slovaciei). Coloniștii germani din această localitate din sud-vestul Bucovinei erau în majoritate de confesiune evanghelică și se ocupau cu mineritul. Către sfârșitul administrației militare a început și colonizarea țăranilor germani în Bucovina.
În 1782 au sosit câteva zeci de familii de țărani germani din zona Banatului, care s-au stabilit cu traiul cu preponderență la Molodia și Roșa, în apropiere de Cernăuți. În perioada administrației militare au sosit, de asemenea, în Bucovina mulți militari, diferiți funcționari și reprezentanți ai administrației, negustori, meseriași, în majoritate de naționalitate germană, care se stabileau la Cernăuți, Suceava, Siret și în unele sate mai importante.
În urma acestor colonizări și imigrări, la sfârșitul anului 1786 numărul total al maghiarilor era de 2.350 persoane, al germanilor, de cca. 1.580, al lipovenilor, de cca. 400 persoane. Totodată, administrația generalului Enzenberg a luat măsuri dure față de evrei, mulți fiind obligați să părăseasca Bucovina. În consecință, numărul evreilor din Bucovina s-a redus de la 1.069 de familii în 1780 la 308 familii în 17868.
Trei tipuri de colonii germane în Bucovina
Pe parcursul administrației galițiene în Bucovina au fost întemeiate un șir de colonii germane, ceea ce a contribuit la mărirea ponderii populației germane din ținut. În Bucovina se evidențiau trei tipuri de colonii germane. La sfârșitul secolului al XVIII-lea-începutul secolului al XIX-lea, în munții din districtul Câmpulung-Moldovenesc au fost înființate coloniile cu mineri germani de la Iacobeni, Cârlibaba, Louisenthal, Eisenau, Freudenthal, Pojorâta. Majoritatea acestor germani erau protestanți luterani, originari din Zips sau Transilvania. Alt tip erau coloniile de la Karlsberg (Gura Putnei), Fürstenthal (Voievodeasa), Huta Veche și Huta Nouă.
În aceste localități au funcționat fabrici de sticlă și majoritatea nemților de aici erau de religie catolică, originari din Boemia. Cele mai numeroase au fost coloniile întemeiate de către țărani germani. În 1787 s-au așezat țărani șvabi la Frătăuți, Ilișești, Satu Mare, Badeuți, Sf. Onufrie, Ițcani, Tereblecea, Milișeuți și Arbore, majoritatea lor fiind evanghelici. Acești țărani nu au format colonii aparte, ci s-au așezat în satele deja locuite de români. Numărul lor însă s-a mărit repede și, treptat, în mai multe sate, practic s-au creat așezări germane de sine stătătoare.
În anii ’30 ai secolului al XIX-lea au fost constituite coloniile Schwarzthal, Bori, Lichtenberg, Buchenhain, de către germani catolici din Boemia. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea au mai fost întemeiate câteva colonii germane în partea centrală a Bucovinei. Pe moșiile satelor Banila Moldovenească, Berhomet pe Siret și Jadova au luat ființă coloniile germane Augustendorf, Alexanderdorf, Katharinendorf, Jadova Nouă și Nikolausdorf. Un număr însemnat de germani s-au stabilit la Storojineț, Hliboca și Stăneștii de Jos pe Ceremuș. Numai la Augustendorf coloniștii erau romano-catolici, în celelalte colonii majoritatea germanilor erau de confesiune luterană.
Primii slovaci au sosit în Bucovina încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, dar ei nu au format atunci colonii separate, ci au trăiat alături de români sau ucraineni, în satele Crasna, Ciudei, Hliboca, Tereblecea, Tărășeni, sau în suburbiile Caliceanca și Clocucica. Abia în anii ’30 ai secolului al XIX-lea, o parte din acești slovaci au reușit să întemeieze colonii proprii, la Solonețul Nou, Poiana Micului (împreună cu germani) și Pleș.
Preoții și învățătorii slovacilor au fost de la început de naționalitate poloneză. Fiind originari dintr-o zonă de la hotar cu Galiția, slovacii din Bucovina și-au uitat treptat limba maternă și au fost asimilați etnic și lingvistic. În perioada administrației galițiene, colonii separate au fost înființate doar de către imigranții germani și slovaci.
Reprezentanții celorlalte etnii fie se stabileau cu traiul în coloniile deja existente, cum era cazul maghiarilor și lipovenilor, fie se așezau în localitățile mai importante, fără a forma colonii distincte (evreii, polonezii, armenii). Germanii, slovacii, maghiarii și lipovenii au înființat și colonii separate, deoarece principala lor ocupație era agricultura. Evreii, polonezii și armenii se stabileau cu preponderență în centrele urbane, unde practicau comerțul, diverse meserii, arendau moșii sau ocupau diferite funcții administrative.
Primele date statistice oficiale, publicate la mijlocul secolului al XIX-lea
Ca rezultat al emigrărilor semnificative a românilor bucovineni, mai ales până în anul 1816, al imigrării rutenilor și evreilor din Galiția, precum și al colonizării Bucovinei, în principal cu germani, pe parcursul administrației galițiene s-a produs o creștere rapidă a populației, dar și o modificare substanțială a structurii etnice și confesionale în detrimentul populației românești. Dacă la începutul stăpânirii austriece, cca. 60-65% din populația Bucovinei era românească, atunci, la mijlocul secolului al XIX-lea, românii reprezentau deja mai puțin de jumătate din populația acestei provincii.
Până la mijlocul secolului al XIX-lea însă nu s-au publicat date statistice și nu s-au efectuat recensăminte oficiale privind structura etnică a populației Bucovinei. Totuși, majoritatea surselor originale de atunci constatau că românii constituiau încă populația de bază în această provincie. Primele date statistice oficiale despre etniile din provinciile Monarhiei habsburgice au fost publicate la mijlocul secolului al XIX-lea, cele mai veridice pentru Bucovina fiind evaluările statistice ale lui Karl Czoernig, șeful direcției statistice administrative de la Viena.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea a continuat să crească rapid numărul populației Bucovinei, atât pe cale naturală, cât și datorită proceselor migraționiste. Totodată, ponderea populației românești a continuat să scadă. Numai în decurs de două decenii, procentul locuitorilor de naționalitate română s-a diminuat de la 48,5% în 1850 la 40,8% în 1869. În același timp, ponderea populației ucrainene s-a menținut aproximativ la același nivel de cca. 37,3-37,5%, dar a crescut mai rapid numărul locuitorilor de alte etnii, în special al evreilor și germanilor. În această perioadă, structura etnică a populației Bucovinei s-a modificat în felul următor:
La mijlocul secolului al XIX-lea, românii încă reprezentau cca. 4/5 din totalul populației în districtele Cernăuți, Gura Humorului și Storojineț, aproximativ 3/5 în districtele Câmpulung, Rădăuți și Suceava, 2/5 în Siret și 1/2 în districtul Sadagura. Doar districtele Zastavna, Coțmani, Vijnița și Vașcăuți, din nord-vestul Bucovinei, erau locuite în majoritate de ruteni9.
În 1857, în partea de nord a Bucovinei, românii constituiau încă cca. 71-72% în districtele Cernăuți (rural) și Storojineț, 39,5% – în districtul Sadagura, situat în partea de nord a râului Prut, 34,8% – în orașul Cernăuți, 22,8% – în districtul Stănești10.
În 1869, districtul politic Cernăuți rural (împreună cu Sadagura) era populat de 74.367 locuitori, inclusiv 28.315 (38,1%) români și 35.011 (47,1%) ruteni. Districtul Storojineț avea 54.344 locuitori, dintre care 27.127 (49,9%) români și 15.842 (29,1%) ruteni. În districtul Siret locuiau 46.929 persoane, românii constituind 14.339 (30,6%), iar rutenii – 14.881 (31,7%) din total. Totodată, în districtul Coțmani (cu Zastavna) locuiau doar 1.021 (1,3%), iar în districtul Vijnița (cu Putila) – respectiv 1.281 (2,6%) români11.
Așadar, în anii ’50-’70 ai secolului al XIX-lea, diminuarea populației românești a fost cea mai însemnată în orașul Cernăuți și în districtele cu populație mixtă Cernăuți (rural), Siret și Storojineț din centrul Bucovinei, iar în districtele Coțmani și Vijnița minoritatea românească fusese aproape în întregime asimilată. Cauza principală a diminuării ponderii populației românești s-a datorat proceselor migraționiste din perioada respectivă, dar și asimilării etnice a minorității românești din nordul Bucovinei.
Limba de comunicare, criteriu determinant în recensămintele austriece
Începând cu anul 1880, recensămintele austriece au înregistrat etnia locuitorilor după criteriul limbii de comunicare. În Bucovina, marea majoritate a evreilor, indiferent dacă erau cetățeni austrieci sau străini, erau considerați drept vorbitori de limbă germană; toți lipovenii, deși vorbeau rusește, erau trecuți la limba de conversație ruteană; armenii catolici în marea lor majoritate se considerau vorbitori de limbă polonă, iar armenii orientali, care locuiau cu preponderență în sudul Bucovinei, se înscriau la limba de conversație română. În ceea ce-i privește pe țigani, ei acceptau limba de conversație a etniei majoritare din localitatea respectivă, dar erau și cazuri când țiganii din unele sate din zona populată compact de ucraineni se considerau vorbitori de limbă română.
În perioada 1880-1910, numărul populației permanente din Bucovina a crescut de la 568.453 persoane în 1880 la 794.929 în 1910, adică cu 226.476 sau cu cca. 39,8%. Până în 1900 a scăzut procentul populației românești (de la 33,4% la 31,7%), ucrainene (de la 42,1% la 41,2%) și maghiare, dar a crescut ponderea locuitorilor care se considerau vorbitori de limbă germană (de la 19,1% la 22%) sau poloneză (de la 3,2% la 3,7%).
În schimb, în primul deceniu al secolului al XX-lea a crescut ponderea populației românești și poloneze, dar s-a diminuat cea a vorbitorilor de limbă ruteană și germană. Structura lingvistică a populației Bucovinei din această perioadă a fost următoarea:
Comparativ cu recensământul din 1869, cele mai mari modificări s-au consemnat în districtele cu populație mixtă din partea centrală a Bucovinei. În 1880, populația românească era dominantă în districtele Câmpulung, Rădăuți și Suceava din sudul Bucovinei, iar ucrainenii erau majoritari în Coțmani, Vijnița și în partea de nord a districtului Cernăuți rural, din nord-vestul provinciei.
În două districte din partea centrală a Bucovinei, nicio naționalitate nu avea o majoritate covârșitoare. Astfel, în Storojineț, 48% din locuitori erau români, față de 37,4% ruteni, iar în districtul Siret, rutenii constituiau 38% și românii – 29,9% din totalul populației.
Următoarele recensăminte nu au consemnat o modificare substanțială a structurii etnice a populației Bucovinei. În primul deceniu al secolului al XX-lea, ponderea populației românești a crescut de la 31,7% la 34,4%, iar a polonezilor – de la 3,7% la 4,6%. Concomitent, proporția locuitorilor ucraineni s-a redus de la 41,2% la 38,4%, dar și a vorbitorilor de limbă germană – de la 22% la 21,2%. Comparativ cu recensământul anterior, sporul absolut al populației românești a fost de 44.236 persoane, față de numai 7.303 al populației ucrainene.
Majoritatea locuitorilor din localitățile urbane erau germani și evrei
Structura etnică a populației era diferită în localitățile urbane, unde domina populația vorbitoare de limbă germană. În 1910, în Bucovina erau 10 orașe și 6 târguri, ponderea populației urbane mărindu-se de la 15% în 1857 la 23,9% în 1910. Cele mai mari orașe erau Cernăuți (85.458 de locuitori), Rădăuți (16.604), Suceava (11.314), Storojineț (10.266), Câmpulung (8.726), Siret (7.815). Majoritatea locuitorilor din localitățile urbane erau germani și evrei, urmați de români, ucraineni și polonezi.
În 1910, din cei 190.234 de locuitori ai localităților urbane, 90.681 (47,7%) erau vorbitori de limbă germană, 43.637 (22,9%) se considerau români, 34.159 (17,9%) ucraineni și 21.050 (11,1%) polonezi. În capitala Bucovinei, din totalul de 85.458 de locuitori, 41.360 (48,4%) erau germani și evrei, 15.254 (17,8%) ucraineni, 14.893 (17,4%) polonezi și 13.440 (15,7%) români. Cele mai urbanizate națiuni erau evreii, polonii și etnicii germani: 60,5% din evrei, 58,1% din poloni și 41,9% din etnicii germani locuiau în orașe și târguri. La români și ucraineni această pondere era de 16% și respectiv 11,2%, iar 99,1% din maghiari și 92,5% din lipoveni locuiau la sate12.
În perioada 1880-1910, cel mai rapid a crescut numărul evreilor din Bucovina (de la 67.418 la 102.919 persoane). În 1910, proporția evreilor oscila între 18,8% în districtul Vijnița și 6,1% în districtul Gura Humorului. În primul deceniu al secolului al XX-lea s-a constatat și o tendință de diminuare a ponderii evreilor din Bucovina care considerau germana drept limbă de conversație (de la 95,6% în 1900, la 93% în 1910), în schimb s-a mărit simțitor numărul evreilor care considerau ucraineana, româna sau poloneza drept limbă de comunicare.
În 1910, din totalul de 102.925 de evrei, 95.706 (93%) considerau germana ca limbă de comunicare, urmată de limbile ucraineană (2.102 – 2%), poloneză (1.177 – 1,1%) și română (1.024 – 1%)13.
La sfârșitul stăpânirii austriece s-a dublat numărul polonezilor sau al vorbitorilor de polonă
Numărul etnicilor germani era mult mai mic decât al vorbitorilor de limbă germană. Potrivit unei statistici, în 1900 locuiau în Bucovina 69.916 etnici germani, dintre care numai 5.131 (7,3% din total) în districtele din nord-vestul Bucovinei, populate compact de ucraineni. Germanii constituiau atunci în 12 colonii peste 90% din populație, iar în alte 10 colonii – peste 50%. În localitățile urbane din sudul Bucovinei, ponderea populației de etnie germană varia între 16,1% la Câmpulung și 44,2% la Gura Humorului. În orașul Cernăuți etnicii germani constituiau 20,4% din totalul populației, fiind mai numeroși în suburbiile Roșa (42,5%), Mănăsteriște (38,9%) și Caliceanca (27,5%)14.
La sfârșitul stăpânirii austriece s-a dublat practic numărul polonezilor sau al vorbitorilor de polonă din Bucovina (de la 18.251 de persoane în 1880 la 36.210 persoane în 1910). Majoritatea polonilor locuiau dispersat, în diferite localități ale Bucovinei. Numai în fostele colonii slovace Pleș, Solonețul Nou și Poiana Micului ei constituiau peste 43% din populație. Ponderea polonezilor era mai mare într-un șir de sate din zona târgului Sadagura și din apropierea orașului Storojineț. La Cernăuți locuiau, în 1910, 14.893 sau 41% din totalul polonilor din Bucovina, ei având o pondere mai însemnată în suburbiile Caliceanca (32%) și Clocucica (21,5%)15.
Alături de lipoveni, maghiarii s-au caracterizat ca una din cele mai izolate comunități etnice din Bucovina. În 1910, din totalul de 10.391 de maghiari din Bucovina, 10.065 sau 96,9% din total locuiau în cele 5 colonii din sud-estul provinciei, din apropierea orașelor Rădăuți și Suceava16. Maghiarii din Bucovina erau aproape exclusiv de confesiune romano-catolică și numai la Andreasfalva erau în 1910 și 347 de maghiari protestanți calviniști.
Ponderea populației ortodoxe se diminuează treptat
Alipirea Bucovinei la Austria a avut drept efect și o modificare substanțială a structurii confesionale a populației. Imediat după anexare au sosit în Bucovina diferiți funcționari militari și civili, meșteșugari, comercianți, care în marea lor majoritate erau de religie catolică. Procesele migraționiste însemnate și politica de colonizare au atras în Bucovina mii de țărani ruteni, germani, maghiari, poloni, slovaci, lipoveni, care evident nu erau de confesiune ortodoxă. Toate aceste procese au contribuit la diminuarea treptată a ponderii populației ortodoxe din Bucovina.
În anul 1816, ortodocșii din Bucovina constituiau încă aproape 90% din totalul populației, dar catolicii, care cu patru decenii mai înainte practic nu existau în acest teritoriu, constituiau deja 5,1% din total. În intervalul 1816-1850, numărul populației Bucovinei practic s-a dublat, iar ponderea locuitorilor ortodocși s-a diminuat până la 81,1% din total. În următoarele decenii a continuat să scadă ponderea popualției ortodoxe, a armenilor catolici și ortodocși, dar a crescut proporția locuitorilor de confesiune romano-catolică, protestantă și mai ales mozaică.
În perioada 1880-1910, numărul populației prezente din Bucovina a crescut de la 571.671 persoane în 1880 la 800.098 în 1910, o creștere de 228.427 (cca. 40%). În acest interval a crescut procentul locuitorilor de confesiune romano-catolică (de la 11,1% la 12,3%) sau mozaică (de la 11,8% la 12,9%), dar s-a diminuat mai ales ponderea populației ortodoxe (de la 70,7% la 68,4%). Structura confesională a populației Bucovinei din diferiți ani este prezentată în tabelul de mai jos:
În Bucovina nu exista o distincție clară între diferite confesiuni și etnii
Structura populației după confesiuni era cea mai diversă în localitățile urbane ale Bucovinei, pe când în zona rurală, marea majoritate a populației era ortodoxă, cu excepția satelor locuite de germani, maghiari, polonezi sau lipoveni. În 1910, în 10 orașe din Bucovina locuiau 164.652 de persoane, inclusiv 55.195 (33,5%) mozaici, 49.000 (29,8%) ortodocși, 40.711 (24,7%) romano-catolici, 12.974 (7,9%) greco-catolici, 5.729 (3,5%) luterani, restul de alte confesiuni.
Tot atunci, 6 târguri din Bucovina erau populate de 28.960 de persoane, dintre care 15.828 (54,6%) ortodocși, 7.087 (24,5%) mozaici, 4.200 (14,5%) romano-catolici, 1.739 (6%) greco-catolici, 56 luterani. Capitala Bucovinei, împreună cu suburbiile, era locuită de 87.128 de persoane, inclusiv 28.613 (32,8%) mozaici, 23.474 (26,9%) romano-catolici, 20.615 (23,7%) ortodocși, 9.588 (11%) greco-catolici, 4.294 (4,9%) luterani, restul de alte confesiuni17.
În Bucovina nu exista o distincție clară între diferite confesiuni și etnii. Astfel, ucrainenii, germanii, maghiarii, armenii aparțineau diferitor confesiuni, iar principalele confesiuni ca ortodoxă, romano-catolică și protestantă cuprindeau reprezentanții mai multor etnii.
În 1910, din totalul celor aproape 103.000 de evrei din Bucovina, 93% considerau germana ca limbă de comunicare; mai mult de jumătate din romano-catolici (50.009 persoane) erau etnici germani, restul fiind polonezi și maghiari; din cei 273.216 vorbitori de limbă română, 268.892 (98,4%) erau ortodocși; din 305.222 vorbitori de ucraineană, 274.758 (90%) erau ortodocși și 21.508 (7%) greco-catolici18.
Aproape toți protestanții luterani erau de naționalitate germană și locuiau fie în coloniile de țărani din sudul Bucovinei (Arbore, Bădeuți, Frătăuții Vechi, Ilișești, Ițcanii Noi, Milișeuți, Satul Mare, Tereblecea), fie în coloniile de mineri din sud-vestul provinciei (Freudenthal, Eisenau, Iacobeni, Louisenthal, Pojorâta). Un număr mai mic de luterani locuiau în comunitățile mai noi, înființate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea în partea de nord a Bucovinei. ,
Comunități importante de germani luterani existau de asemenea în orașele Cernăuți, Rădăuți și Suceava. În 1910, marea majoritate a protestanților luterani (19.475 persoane) erau de naționalitate germană. Tot atunci locuia și un număr mic de protestanți de alte etnii (176 români, 112 ucraineni și 98 poloni)19.
Protestanții calvini erau de naționalitate maghiară și locuiau în principal la Andreasfalva. Emigrarea unui număr mare de maghiari, în 1883, inclusiv și de confesiune protestantă, a fost cauza principală a reducerii la jumătate a credincioșilor calvini, în perioada 1880-1890.
Cea mai puternică comunitate greco-catolică din Bucovina se afla la Cernăuți, unde, în 1910, locuiau 9.588 persoane de această confesiune sau cca. 36,6% din total. Numărul greco-catolicilor era însemnat și în alte localități urbane din Bucovina. În 10 orașe și 6 târguri locuiau 14.713 credincioși greco-catolici, adică 56,2% din totalul de 26.182 persoane. În sate, numărul greco-catolicilor era mai însemnat la Rarancea, Pohorlăuți, Hliboca, Cacica, Jucica Nouă, Seletin, Clit, Davideni, etc.
Marea majoritate a greco-catolicilor din Bucovina erau de etnie ucraineană, o parte fiind de origine din Galiția. În 1910, 21.508 greco-catolici sau 82,1% din total erau ucraineni, 954 erau vorbitori de limbă germană, iar majoritatea celorlalți (cca. 3.000 de persoane) erau de naționalitate română. Cele mai importante comunități de greco-catolici români existau la Boian și Broscăuții Vechi20.
Aproape toți armenii catolici din Bucovina erau veniți din Galiția și erau vorbitori de limbă polonă. Marea lor majoritate locuiau în partea de nord a Bucovinei, în principal în orașul Cernăuți. Treptat ei s-au asimilat etnic și lingvistic, identificându-se cu națiunea polonă și religia catolică. Armenii ortodocși locuiau mai mult în sudul Bucovinei, în principal în orașul Suceava. Ei se identificau tot mai mult cu națiunea română și religia ortodoxă. La începutul secolului al XX-lea s-a micșorat și numărul lipovenilor din Bucovina.
Din cauza lipsei de pământ, cca. 200 de lipoveni din Fântâna Albă au emigrat, în 1908, în Rusia. Procese similare s-au consemnat și în celelalte sate, locuite de lipoveni. În 1910, din totalul de 3.232 de lipoveni, cca. 91% erau concentrați în satele Climăuți, Fântâna Albă, Lipoveni și Lucavăț pe Siret (în colonia Lipoveni).
Note:
1 Constantin Ungureanu, Bucovina în perioada stăpânirii austriece 1774-1918, Chișinău, 2003, p. 38, 239.
2 Daniel Werenka, Topographie der Bukowina zur Zeit ihrer Erwerbung durch Oesterreich (1774-1785), Czernowitz 1895, pp. 173-177.
3 Ion Nistor, Der nationale Kampf in der Bukowina, București 1918, p. 103.
4 Idem, Românii și Rutenii în Bucovina. Studiu istoric și statistic, București 1915, p. 100.
5 Daniel Werenka, op. cit., pp. 185-195.
6 Mai detaliat despre procesele migraționiste din această perioadă, vezi: Constantin Ungureanu, Procese migraționiste în Bucovina în timpul administrației galițiene, în Analele Bucovinei, anul VI, 2/1999, pp. 347-367.
7 Constantin Ungureanu, Exodul populației din Bucovina între anii 1814-1816, în Glasul Bucovinei, 4/1998, pp. 12-20.
8 Constantin Ungureanu, Bucovina în perioada stăpânirii austriece..., p. 81.
9 Mihai-Ştefan Ceaușu, Evoluții etno-demografice în Bucovina la sfârșitul sec. al XVIII-lea-începutul sec. al XIX-lea, în Codrul Cosminului (serie nouă), Suceava, nr. 3-4, 1997-1998, p. 103.
10 Hauptbericht und Statistik der Handels- und Gewerbekammer des Herzogthums Bukowina..., pp. 104-105.
11 Constantin Ungureanu, op.cit., p. 251.
12 Constantin Ungureanu, Bucovina în perioada stăpânirii austriece…, p. 255, 263.
13 Ibidem, p. 264.
14 Norbert Zimmer, Die deutschen Siedlungen im Buchenland (Bukowina), Plauen im Vagtland 1930, pp. 29-32.
15 Constantin Ungureanu, Bucovina în perioada stăpânirii austriece..., p. 261.
16 Ibidem, p. 261.
17 Ibidem, p. 255.
18 Wilhelm Hecke, Die Bevölkerung der Bukowina nach der Umgangssprache, în Statistische Monatsschrift, vol. 40, Wien 1914, p. 716.
19 Constantin Ungureanu, Bucovina în perioada stăpânirii austriece..., p. 197.
20 Ibidem, p. 192.
Mai multe pentru tine...
