28 noiembrie 1918 - Ziua Unirii Bucovinei cu România

Declanșarea Primului Război Mondial a dat un nou impuls luptei de eliberare națională a românilor din Bucovina, întărindu-le convingerea că a sosit momentul eliberării de sub dominația austro-ungară și al Unirii cu România.

Poliția austriacă raporta în acele momente că în zona Rădăuților și a Sucevei preoții și învățătorii vorbeau deschis despre unirea Bucovinei cu România, semnalând printre altele faptul că intelectualii și țăranii români din Bucovina începuseră să conteste tot mai mult ideea de stat austro-ungar, scrie Muzeul de Istorie Suceava, pe pagina de Facebook a instituției.

Pe întreg teritoriul Bucovinei a fost introdusă starea de asediu și s-a instituit legea marțială și cenzura. Activitatea partidelor politice și a societăților culturale românești, adunările de orice fel, activitatea editorială, au fost interzise și s-au impus restricții severe de circulație. Pentru a împiedica orice legătură cu România, autoritățile imperiale au luat măsuri severe în zona de frontieră și la punctele de trecere, unde erau oprite toate ziarele și scrisorile ce soseau din România.

Mulți tineri s-au refugiat în Regatul liber, unde au desfășurat prin organele lor de presă o febrilă activitate pentru intrarea României în război. Bucovina rămăsese între hotarele ei aproape izolată. De aceea, rolul refugiaților și al voluntarilor bucovineni din armata română era de o extremă importanță.

După doi ani de neutralitate, România a intrat în august 1916 în război pentru întregirea neamului, bucovinenii fiind pregătiți de mult timp pentru acest act al unirii. Iancu Flondor aflat la 18 august 1916 la Storojineț, având în mână Proclamația regelui Ferdinand către armată și țară, a exclamat: „Acum putem fi siguri că unirea noastră cu România nu mai e departe”.

Presa românească din Bucovina („Viața nouă”, care apărea la Suceava și „Glasul Bucovinei” de la Cernăuți, editat de Sextil Pușcariu din septembrie 1918), milita pentru unirea politică a tuturor românilor.

Revista „Viața nouă” ce apărea la Suceava, scria la 27 octombrie 1918: „Bucovina este o unitate istorică și geografică, ea este pământ curat românesc nu numai de la Suceava până la Prut, dar și de la Vatra Dornei până la Nistru. În acest pământ s-a organizat la cea de-a doua descălecare, viața de stat românesc. Bucovina ne-a rămas amintire așa cum este în întregimea ei, de la înaintașii noștri și datori suntem să o păstrăm neștirbită vremurilor viitoare”.

Într-o conjunctură dificilă internă și internațională, lupta românilor bucovineni cunoștea noi dimensiuni. La 23 octombrie 1918, o delegație de țărani și intelectuali din zona Gura Humorului s-a deplasat la Fălticeni, cerând autorităților românești Unirea cu România.

Făcând o profundă analiză asupra situației politice interne și internaționale a Bucovinei, fruntașii mișcării de eliberare națională, în frunte cu Iancu Flondor, au hotărât convocarea unei Adunări publice în ziua de 27 octombrie 1918, cu scopul de a se proclama Constituantă și de a alege un Consiliu național care să intre în legătură cu frații lor din Transilvania.

La 6 noiembrie armata română a intrat în Suceava, unde a fost primită cu mare bucurie de populația românească, apoi și-a continuat înaintarea spre Cernăuți.

La 28 noiembrie 1918 s-a hotărât convocarea unui Congres General al Bucovinei „pentru stabilirea raportului politic al Bucovinei față de regatul român”, la care alături de Consiliul Național Român, au luat parte reprezentanți ai germanilor, polonilor și a unei părți a ucrainenilor.

În unanimitate, Congresul condus de Iancu Flondor, Dionisie Bejan și Ion Nistor, a votat „unirea necondiționată și pe veci a Bucovinei, în vechile ei hotare, până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu regatul României”.

Unirea Bucovinei este actul prin care „partea cea mai veche și cea mai frumoasă din țară”, cum o numea Eminescu, revenea în granițele Patriei.

După Unirea Basarabiei (27 martie 1918), a Bucovinei (28 noiembrie), a urmat cea a Transilvaniei și Banatului, proclamată la Alba Iulia la 1 Decembrie 1918.

Marea Unire din 1918, a fost și rămâne, pagina sublimă a istoriei românești. Măreția ei stă în faptul că desăvârșirea unității naționale nu este opera nici unui om politic, a nici unui guvern, a nici unui partid și nici rezultatul participării României la război; este fapta istorică a întregii națiuni române, realizată într-un elan țâșnit cu putere din străfundurile conștiinței neamului, un elan controlat de fruntașii politici, pentru a-l călăuzi cu inteligență politică remarcabilă spre țelul dorit: statul național.