Iancu Flondor. Omul cel mai de vază al Bucovinei

Ce fel de om a fost Iancu Flondor? Ce a lăsat în urmă? Ce îi datorăm? Contribuția sa la Unirea Bucovinei cu România este evidentă și a fost recunoscută atât de istorici, cât și de contemporanii săi, care notau că „atât de strâns legat este numele lui Flondor de actul istoric dela 1918, încât aproape sʼa identificat cu dânsul”. Istoricul Nicolae Iorga simțea nevoia, după Unire, să aducă un omagiu lui Flondor, exclamând: „Cu adâncă recunoștință mulțumim omului întreg și neînfricoșatului Român”. Despre „omul întreg” e vorba în cele ce urmează...

Iancu Flondor s-a născut la 16 august 1865, la Storojineț, fiu al lui Gheorghe cavaler de Flondor și al Isabelei Dobrowolski de Buchenthal. A mai avut șase frați: Tudor, Iancu, Nicu, Elena (căsătorită Mavrocordat), Constantin, Ecaterina și Aglaia (ultimii trei, morți la vârste fragede).  

Copiii familiei Flondor au crescut într-un mediu în care cultura muzicală a fost foarte importantă. Și tatăl lor, dar mai ales mama au avut înclinații muzicale, pe care le-au transmis și copiilor. Gheorghe Flondor era cunoscut ca „un bun flautist”, admirator al operelor lui Beethoven și colecționar de instrumente muzicale, în timp ce soția sa, Isabela, era văzută ca o „renumită pianistă”, dotată cu „o voce puternică, sonoră și pretabilă tuturor nuanțelor dinamice, o dicțiune directă aleasă și un spirit lesne pătrunzător în interpretarea cântului. [...] Nu era inițiativă culturală sau filantropică în care talentul Isabelei Flondor să nu asigure succesul ei moral și material”. În epocă se răspândise vestea că „la curtea lui Gheorghe Flondor din Storojineț, cucoana Izabela, cuconașii și cuconițele cântă de-a valma la clavir, la scripcă și la alte instrumenturi”. Alături de părinți, aveau înclinații muzicale și alte rude, cum ar fi Victor Stârcea, Eugenia Zotta sau Constantin de Buchenthal.

Astfel, Elena și Nicu Flondor au devenit pianiști, iar Iancu era „cellist și violonist de seamă”, compunând și partituri muzicale. Însă, în timp ce Iancu și Nicu s-au concentrat ulterior pe cariere politice, Tudor Flondor și-a dedicat viața muzicii, devenind un cunoscut compozitor, datorită talentului său remarcabil: „Dacă doamna Izabela cânta din gură, că-și jupeau boerii pălmile lăudând-o, dacă duduia Elena și cuconașii Constantin, Iancu și Nicu se întreceau și ei la diferite strune, apoi pe toți îi bătea Tudor, copilul cu ochi de jăratec”. Aflat la Cernăuți în 1883, Titu Maiorescu a fost plăcut impresionat de o reprezentație care îi avea în prim-plan pe frații Tudor și Iancu Flondor, notând în însemnările sale: „Aseară, teatru de diletanți al societăței românești de aici, întrʼo sală a otelului Moldavia, în etajul I. Tânărul jurist Flondor dirija orchestra (tânăr simpatic, svelt), un frate mai mic toba mare (nostim de tot), alți școlari și studenți celelalte instrumente, v. Onciu flaut, gentilul [...] viloncel, un mic și încântător băiat Isopescu violină ș.a.m.d.”.

Viaţa la conacul familiei Flondor 

Iancu Flondor a urmat mai întâi cursurile liceului german (Obergymnasium) din Cernăuți, apoi Facultatea de Drept din cadrul Universității „Franz Joseph” din același oraș. În 1894 a obținut, la Universitatea din Viena, titlul de doctor în drept.

În 1899 s-a căsătorit cu Elena, fiica lui Ioan cavaler de Zotta, „o doamnă foarte distinsă și de o cultură superioară”, așa cum o descria Valeriu Braniște. Împreună au avut trei copii: Șerban (1900-1971) – căsătorit cu Nadeja Știrbey, Neagoe (1901-1971) – căsătorit cu Elena Grigorcea și Mircea (1908-1927). Dar Iancu Flondor a mai avut şi o fată, Maria, dintr-o altă căsătorie a soției sale; Maria se va căsători cu profesorul Gheorghe Cuza.

De la Valeriu Braniște ni s-a păstrat o descriere a vieții de la conacul familiei, unde Iancu Flondor se dedica „fericirii sale casnice și administrației moșiei”. Moșia era mare, fiind amplasată „într-un complex arător și pădure de mare extindere , spune Braniște, care povestește că „Flondor cultiva intens moșia. Avea velniță (fabrică de spirt) și îngrășa vite cu lăturile velniței, transportându-le direct la Viena. Erau grajduri enorme unde ținea vitele la îngrășat. În pădure avea căprioare. Pe moșie avea cam 70 servitori înarmați ca păzitori în diferitele puncte. În jurul conacului (modern cu etaj) și o terasă mare , era un parc bine îngrijit, cu lac în care se aflau lebede. În conac erau apartamentele lui și ale doamnei, separate de o boltă, apoi saloanele și pânzitorul, o sală de biliard și camerele pentru oaspeții doamnei și eventual pentru familii. Pentru bărbații oaspeți era o zidire deosebită, nu departe de conac, o botezasem «mânăstire»”. Tot Braniște își amintea că Iancu Flondor făcea regulat sport și că existau băi de aburi separate pentru femei și bărbați. În aceste băi, bărbații se adunau vara și purtau discuții politice alături de gazdă. Braniște a stat o vreme la conacul de la Storojineț, pe la 1899-1900, aici Flondor punându-i la dispoziție biblioteca mare a sa, pentru a lucra. Prezența sa la Storojineț era „mare secret”, declarând dacă era întrebat că este o rudă a „boierului”. Despre șederea la conacul familiei Flondor, Braniște își amintea cu plăcere: „Atmosfera era distinsă, dar foarte intimă. Țineau cu toții la mine. Mă simțeam atât de acas pe moșie, de parcă tot aici aș fi fost. Seara se mai făcea muzică. Doamna era o excelentă pianistă, dar nu cânta niciodată când o rugai, ci numai când avea dispoziție”.

Prima dintre cele patru retrageri din viaţa politică 

În anii ʼ80 ai secolului al XIX-lea, Iancu Flondor începe să se implice în viața politică, în cadrul aripii „tinerilor”, aflați în conflict cu bătrânii lideri politici români din Bucovina. În 1892, cele două grupări se unesc în jurul societății „Concordia”, care este transformată în partid politic. În același an moare tatăl lui Iancu, Gheorghe Flondor, care fusese membru fondator al societății amintite.

În perioada 1895-1904, tânărul Iancu Flondor este ales deputat în Dieta Bucovinei, promițând că va „lucra totdeauna într-acolo ca limba noastră să domineze nu numai în cameră, ci să fie întrebuințată și în actele oficiului”. Colaborarea cu „bătrânii” români bucovineni nu a fost una de durată, iar în 1897 „tinerii”, în frunte cu George Popovici și Iancu Flondor, părăsesc Partidul Național Român. Aceștia înființează un nou ziar, „Patria”, care înlocuiește „Gazeta Bucovinei”. Redacția va fi condusă de Valeriu Braniște, principalul finanțator fiind Iancu Flondor (care contribuise și la înființarea ziarului „Dreptatea”). Elita politică a românilor din Bucovina trecea printr-o perioadă tulbure, marcată de conflicte interminabile între diverse facțiuni.

Afectat de aceste lupte între frații români, Iancu Flondor își retrage în 1900 sponsorizarea ziarului „Patria”, care astfel își încetează apariția și decide să se retragă din viața politică, după ce redactează programul noului Partid Poporal Național. Era prima dintre cele patru retrageri ale sale, despre care putem spune că sunt o caracteristică a activității politice a lui Flondor. De fiecare dată însă, nu putea sta prea mult departe de luptele românilor din Bucovina și revenea în fruntea elitei românești exact când aceasta avea mai mare nevoie de el.

„Fii căpitanul nostru și ne du la izbândă” 

În 1902 se întoarce în viața politică în momentul în care facțiunile „poporalilor” și „conservatorilor” se unesc sub conducerea sa. În această perioadă apare o nouă grupare, Alianța Liberală, condusă de Aurel Onciul, care ataca Partidul Poporal Național Român și, în special, pe liderul acestuia, Iancu Flondor. Atacurile din partea lui Onciul au alimentat fărâmițarea elitei politice românești, iar în cele din urmă „conservatorii” l-au părăsit pe Flondor, acesta simțindu-se constrâns să demisioneze. „Divergențele vederilor politice care s-au furișat în rândurile Partidului Poporal Național și apatia membrilor partidului în campania electorală actuală, față cu pericolul ce ne amenință din partea agenților internaționali (Freisinnige Vereinigung) mă silesc să renunț la conducerea partidului și să mă retrag din el”, motiva Flondor decizia luată.

După retragerea sa, partidul s-a dizolvat, iar în anul următor s-a încercat o nouă unificare a grupărilor politice, reînființându-se Partidul Național Român, însă Flondor a refuzat invitațiile de a reveni în viața politică. În 1908, Aurel Onciul îi trimitea o scrisoare lui Iancu Flondor, rugându-l să vină la conducerea unei grupări care urma să cuprindă toate facțiunile unite: „În vremea de grea cumpănă, noi, solii tuturor vârstelor, tuturor păturilor și tuturor năzuințelor românești din țară, venim la tine ca să te rugăm dintr-o gură, ca să părăsești singurătatea-ți de până acum și să reintri iarăși în războiul politic. [...] Din inimă curată și sinceră întregul nostru popor te roagă: fii căpitanul nostru și ne du la izbândă”. De asemenea, Comitetul Executiv al Partidului Național i-a adus la cunoștință „dorinţa poporului românesc din Bucovina pentru inaugurarea unei păci solide şi pentru formarea unui partid bine organizat sub conducerea dlui Dr Iancu cav. de Flondor”. Astfel, toate grupările s-au unit într-un singur partid, adunarea constitutivă votându-l pe Iancu Flondor președinte al noii formațiuni. Acesta însă a acceptat conducerea partidului cu anumite condiții, preluând funcția abia după îndeplinirea acestora.

Lupta între fraţi – şi semnificaţiile ei 

Iancu Flondor a preluat președinția Partidului Român în februarie 1909, însă, după mai puțin de doi ani, în noiembrie 1910, demisionează, explicând că „discordia și lupta între Frați, care au cauzat neamului nostru în Bucovina în ultimul deceniu multe și dureroase scăderi, consumând cu desăvârșire puterile Românilor și războiul lor contra deznaționalizării, încep din nou a se încuiba în rândurile noastre. În fața acestor împrejurări de tot triste îmi este peste putință a răspunde pentru viitorul neamului românesc în Bucovina și trebuie cu inima întristată să mă retrag de la conducerea partidului național”. În ciuda numeroaselor insistențe de a rămâne în fruntea românilor bucovineni, Flondor a refuzat acest lucru. „Lupta între frați” de care vorbea Iancu Flondor avea pentru el, pe lângă sensul general (de frați români), și sens propriu, ținând cont că frații săi Nicu și mai ales Tudor (care murise de doi ani) se număraseră printre membrii importanți ai facțiunii conservatoare.

Noua retragere a lui Flondor a fost întreruptă de izbucnirea Primului Război Mondial, văzut de românii bucovineni ca motiv de speranțe pentru o eventuală unire cu România. Iancu Flondor primește în 1915 vestea că România urmează să intre în război împotriva Austro-Ungariei, alături de invitația de a se refugia în România, pentru a evita eventualele probleme cu autoritățile austriece. Flondor însă refuză, rămâne în Bucovina și încearcă să intervină pentru a ușura condițiile populației de aici, lucru care i-a atras probleme cu autoritățile în 1917.

„O iobăgie națională de aproape un secol... e pe sfârşite” 

Iancu Flondor este chemat din nou în fruntea românilor bucovineni în 1918. La 14/27 octombrie 1918 a fost convocată o adunare a românilor din Bucovina, care votează unirea provinciei cu Regatul României. Tot atunci este format un Consiliu Naţional și un organ cu caracter de guvern numit Consiliul Secretarilor de Stat, format din 14 secretari de stat. Guvernul provizoriu avea un Comitet Executiv, al cărui preşedinte a fost ales Iancu Flondor. La 15/28 noiembrie are loc Congresul General al Bucovinei, întrunit la Cernăuți, unde Iancu Flondor le spune celor prezenți că „o iobăgie națională de aproape un secol și jumătate, pe cât de dureroasă, pe atâta de rușinoasă, e pe sfârșite. Poporul român din Bucovina este pe cale de a sparge și de a lepăda lanțul care i-a ferecat sufletul”. Congresul hotărăște „unirea necondiționată și pe vecie” a Bucovinei cu România.

După Unire, Bucovina primește doi miniștri în guvernul condus de Ion I.C. Brătianu, unul la Cernăuți (Iancu Flondor) și unul la București (Ion Nistor). Flondor a fost ministru pentru Bucovina în perioada decembrie 1918-aprilie 1919, ulterior demisionând în urma unui conflict cu Nistor. A urmat o nouă perioadă de retragere, cauzată de noi dezamăgiri, în special în urma divizării elitei românilor bucovineni și a conflictului cu Ion Nistor. Această retragere a fost, din păcate, ultima.

Trebuie menționat și faptul că Iancu Flondor a fost inițiatorul mai multor legi, pe care le-a redactat și le-a propus guvernului de la București. Este vorba despre un proiect de lege referitor la alegerea deputaților și senatorilor care să reprezinte Bucovina în Parlamentul României, un proiect de lege referitor la administrarea Fondului religionar ortodox al Bucovinei, dar și de alte proiecte, așa cum reiese dintr-o scrisoare trimisă de ministrul Justiției.

Sfârşitul 

Conform cumnatului său, Sever Zotta, Iancu Flondor suferea de embolie, „de care își dădea foarte bine sama, zicând adeseori că el nu va trăi mult”. De-a lungul timpului, mai multe persoane care l-au vizitat la moșia sa au notat faptul că Flondor era bolnav, fiind nevoit să stea în pat. De asemenea, Nicolae Iorga nota în memoriile sale că liderul bucovinean fusese foarte afectat de decesul soției sale, în 1918: „Abia cincizeci și trei de ani, dar foarte mult atins de moartea recentă a soției sale; părul cu totul alb; figura rasă; ochii extraordinar de scânteietori și vioi”.

În ziua dinaintea morții, pe 18 octombrie 1924, Flondor s-a simțit bine, iar seara a primit vizita cumnatului său, Octavian Zotta, căruia i-ar fi spus: „am să dorm bine în noaptea aceasta!”. A doua zi, pe la ora 11:30, servitorul observând că nu este chemat de stăpânul său, a intrat în cameră și l-a găsit mort în pat, „în o expresie liniștită”. A fost înmormântat în cripta familiei Flondor de la Storojineț.

Ce îi datorăm 

Onestitatea și patriotismul sincer al lui Iancu Flondor pot fi de neînțeles astăzi, când politica și corupția coexistă, fiind chiar interdependente. Dar Iancu Flondor nu a urmărit interesul propriu în acțiunea sa politică, lucru demonstrat în special în momentele în care, fiind chemat să conducă mișcarea națională a românilor bucovineni, a refuzat acest lucru, preferând să rămână izolat la moșia sa de la Storojineț.

De asemenea, și-a sacrificat și o parte a averii sale în sprijinul cauzei românilor din Bucovina: la el apelau adesea persoane care cereau ajutor financiar pentru diverse publicații, asociații sau comunități locale românești. Tot lui îi solicitau sprijin bănesc studenți și profesori români din Bucovina, aflați în dificultate.

Spiritul său justițiar și repulsia față de corupție sunt trăsături care ne pot inspira și astăzi. „Viitorul țării și nației noastre este strâns legat de drept și legalitate”, îi scria Iancu Flondor lui Iuliu Maniu în 1923. De aceea, de fiecare dată când numele său risca să fie asociat cu afaceri ilicite sau cu oameni îndoielnici, prefera să se retragă. Mai mult, Iancu Flondor impunea respect prin simpla sa prezență, iar comportamentul său contrasta cu cel al multor contemporani. Alexandru Marghiloman nota în însemnările sale, după o întâlnire cu Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod și Iancu Flondor, că acesta din urmă este „mai puțin vorbăreț ca Ardelenii; înfățișare bună, înfășișare de European”. De asemenea, Constantin Argetoianu îl numea „omul cel mai cu vază al Bucovinei”, adăugând că era „un om foarte cumsecade, un patriot, un gentleman, un om cinstit, dar cel mai formidabil pisălog din câți am cunoscut”.

Poate mai cu seamă aceste trăsături sunt vizibile în episodul menționat anterior, în care Flondor refuză oferta de a se refugia în România la începutul Marelui Război: „Mai am și răspunderi nu numai față de mine și de familia mea. Eu stau în văzul tuturor. Ceea ce fac are repercusiuni în multe direcții. De aceea nu pot face ce mi-ar plăcea sau ar fi interesul meu imediat și personal. Trebuie să mă gândesc și la alții... și la viitor”. Scurt, dar cât se poate de elocvent.

Arhivele Naționale Istorice Centrale, Fond Iancu Flondor 
Arhivele Naționale Istorice Centrale, Fond Teodor Bălan
Arhivele Naționale Istorice Centrale, Fond Sever Zotta
Arhiva personală a familiei Radu Alexandru și Maria Ioana Miclescu (născută Flondor)
Constantin Argetoianu, Memorii. Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. VI, Editura Machiavelli, București, 1996
Valeriu Branişte, Amintiri din închisoare (Însemnări contimporane și autobiografice), Editura Tritonic, București, 2002
Ioan Cocuz, Partidele politice românești din Bucovina 1862-1914, Editura Cuvântul Nostru, Suceava, 2003
Vlad Gafiţa, Iancu Flondor (1865-1924) și mișcarea națională a românilor din Bucovina, Editura Junimea, Iași, 2008
Dinu C. Giurescu (coord.), Istoria României în date, Editura Enciclopedică, București, 2010
N. Iorga, Memorii, vol. II, Editura „Naționala” S. Ciornei, București, f.a.
N. Iorga, Oameni cari au fost, vol. II, Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, București, 1935
C. Loghin, Iancu Flondor (1865-1924), în: „Revista Bucovinei”, anul II, nr. 11, noiembrie 1943
Titu Maiorescu, Însemnări zilnice, vol. II, Editura Librăriei Socec & Co., București, f.a.
Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. V, Editura Institutului de Arte Grafice „Eminescu”, București, 1927
Ion I. Nistor, Istoria românilor, vol. II, Editura Biblioteca Bucureștilor, București, 2003
Ștefan Purici, Iancu Flondor (1865-1924). O viață în slujba dreptății, în: „Codrul Cosminului”, nr. 10, 2004
Mihail Gr. Posluşnicu, Istoria Musicei la români. De la Renaștere până la epoca de consolidare a culturii artistice, Editura Cartea Românească, București, 1928
Lucian Predescu, Encicolpedia României Cugetarea. Material românesc. Oameni şi înfăptuiri, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1999
N. Tcaciuc-Albu, O amintire despre Iancu Flondor, în: „Revista Bucovinei”, anul II, nr. 11, noiembrie 1943
Dragoș Vitencu, Tudor Flondor (1862-1908), în: „Revista Bucovinei”, anul II, nr. 9, septembrie 1943
*** „Journal dés debats”, anul 136, nr. 303, 31 octombrie 1924
*** Iancu Flondor și spița Flondurească, în: „Ioan Neculce”, fascicola 5, 1925
*** Tudor cav. de Flondor, în: „Familia”, anul XLI, nr. 23, 5 iunie 1905