Simon Sebag Montefiore: „În vremuri tulburi, lumea se întoarce la puterea familiilor” / INTERVIU EXCLUSIV

INTERVIU / „Lumea. O istorie de familie”, impresionantul volum semnat de Simon Sebag Montefiore, a apărut în varianta românească la Editura Trei, care continuă astfel să aducă în fața cititorilor din România cărțile celebrului istoric britanic. În peste 1.300 de pagini, volumul reconstituie istoria lumii prin prisma istoriei familiilor care au marcat acest traseu al destinului umanității timp de milenii. Este vorba despre dinastiile pe care oricine le ştie de la şcoală, dar nu numai. Montefiore a scris despre istoria marilor imperii, dar şi despre istoria ţărilor mai mici din Europa dar şi din alte părţi ale lumii, a regatelor africane sau din Asia. 

Este cu adevărat o istorie globală, dar, pentru că nu poţi scrie despre toată lumea, autorul a trebuit să facă alegeri, iar din regiunea noastră Simon Sebag Montefiore a decis să vorbească despre familii din istoria României. De ce a făcut această alegere şi de ce se simte atras de istoria României? Ce l-a îndemnat să scrie „Lumea. O istorie de familie” şi de ce consideră că dinastiile joacă un rol important şi în ziua de azi sunt câteva întrebări la care Simon Sebag Montefiore răspunde, pentru cititorii Historia, în interviul care urmează. 

Cât timp v-a luat să scrieți cartea Lumea. O istorie de familie?

Mi-a luat trei ani ca să o scriu, dar e, în realitate, cu adevărat, rezultatul a decenii, a unei vieți de cărți şi documente citite, de călătorii. Am fost foarte norocos că am călătorit peste tot, în majoritatea locurilor din lume. De exemplu, în România vin din anii ʼ90, o dată la câțiva ani, așa că am văzut schimbări majore aici, am văzut schimbările majore din multe țări. Am început să merg în Uniunea Sovietică în 1983 și am avut ocazia de a reveni și a vedea căderea Uniunii Sovietice. Am fost în China, în America, în Brazilia. În multe dintre aceste locuri m-am întâlnit cu lideri, m-am întâlnit cu președinți, am fost norocos să cunosc oameni foarte interesanți și să văd lucruri interesante. 

I-ați întâlnit față în față, cu cine ați stat de vorbă?

Adesea, da. De multe ori citiseră cărțile mele. De exemplu, ca reporter, l-am întâlnit pe Shevarnadze, în vreme ce mă documentam și scriam despre căderea Uniunii Sovietice. 

Am întâlnit-o pe Margaret Thatcher în Downing Street, am intervievat-o (eram licean adolescent la acea vreme). O altă persoană pe care am fost norocos să o întâlnesc a fost Shimon Perez, aproape un prieten. Au mai fost Kissinger și alții.

Cine v-a impresionat cel mai mult?

Cred că Margaret Thatcher. Ea impresiona puternic și era o personalitate plăcută. Iar genul de leadership pe care l-am văzut de atunci încolo în Vest nu a făcut decât să îi mărească prestigiul, statura politică și istorică. Sigur că a făcut și greșeli, a făcut toate greșelile pe care toți liderii de succes le fac, spre final a ajuns să fie izolată de realitate. Prizonieră a propriului succes la finalul carierei, a refuzat cu adevărat să își planifice succesiunea, transferul către un succesor. Succesiunea e o temă importantă în carte, dar, de asemenea, o temă foarte bună pentru un serial de televiziune, şi asta pentru că succesiunea e cheia pentru tot, la toate dinastiile, la toate familiile, toate afacerile, precum și în politică.

Ați spus că ați vizitat România. De ce ați venit aici prima dată?

Am venit aici prima dată pentru că făceam documentarea pentru cartea Ecaterina cea Mare şi Potemkin. Prințul Potemkin a intenționat să devină regele României, voia să o transforme într-un regat numit Dacia. Dar el a murit, a murit în Moldova, nimeni nu știa unde anume, corpul său a fost dus mai întâi la Iași. Așa că am vrut să merg la Iași pentru acest motiv, dar și în legătură cu ceea ce s-a întâmplat cu evreii şi pogromul de la Iaşi. Am vrut să merg şi în Transilvania, am scris despre Transilvania. Dar cel mai mult făceam documentare şi cercetări pentru cartea Ecaterina cea Mare şi Potemkin.

Grigori Aleksandrovici Potemkin (1739-1791)

Am descoperit atunci că Potemkin nu a murit pe teritoriul de acum al României, ci în ceea ce e acum Republica Moldova. Mulți spuneau că a murit într-un loc care se află acum în România, dar nu era așa. Am trecut granița și am găsit locul morții sale. Acolo se află și acum un mic monument, chiar în locul unde Potemkin a murit. Am fost la Iași, am văzut Catedrala din Iași, am călătorit prin România şi îmi place de fiecare dată să revin aici. Este şi multă istorie a României în această carte, Lumea. O istorie de familie.

Sper ca publicul din România să citească cât mai mult ceea ce scrieți despre istoria României. Aveți români, ca personaje, în carte?

Da, sigur. Avem familia Dracul, asta e de la sine înțeles, dar avem în carte şi familia Hohenzollern, Carol I şi Carol al II-lea, apare şi Antonescu şi, apoi, ascensiunea comunismului. Vreau să spun, în primul rând, despre această carte că mi-am propus să fie cu adevărat o istorie globală, nu doar despre Anglia, Franța, Rusia, America, ci, în egală măsură, și despre alte țări.

De ce este diferită această istorie a lumii față de celelalte?

Vedeți, eram sătul de felul acesta de a scrie istorie: a Imperiului Spaniol, a Imperiului Britanic, a Imperiului Rus despre care autorii spuneau că este istoria lumii. Încă de când eram copil mi-am dorit să citesc o carte care să vorbească și despre Iran, despre India, despre China, despre Afganistan, despre ce s-a întâmplat în lumea arabă, dar nu găseam asta în cărțile tradiționale de istorie. 

Așa că tot ceea ce am vrut să realizez a fost un volum de istorie globală a lumii, în înțelesul deplin al cuvântului. Un lucru care poate fi spus despre carte este că regatele africane sau regatele din Asia de Sud sunt tratate la fel ca Imperiul Roman sau ca Imperiul Britanic. 

În al doilea rând, nu am vrut să fie doar o istorie a succeselor. Așa că am scris nu doar despre imperii mari, ci și despre țări mai mici. A trebuit să fac unele alegeri, despre ce anume să scriu, de exemplu, când am scris despre această parte a lumii, în care se află Ungaria, România, Bulgaria. Din fericire, am ales România.

De ce ați ales România?

Știam România, și istoria ei mă interesa cel mai mult, așa că ungurii poate vor fi scandalizați de acest lucru [că am scris despre istoria României, nu și a Ungariei n.n.], dar nu îi poți mulțumi pe toți. 

În nord-estul Europei scriu despre Polonia, asta e aproape obligatoriu, în sud-estul Asiei am avut de ales între Vietnam, Laos, Cambodgia, Thailanda, și am ales Cambodgia, pentru că m-a interesat cel mai mult. 

Apoi, există multe țări mici, ca Haiti sau Hawai, sau Albania, pe care le veți găsi în această carte și la care nu vă așteptați. Sau Swaziland, pe care nu te aștepți să o găsești într-o istorie a lumii. Acesta e tot farmecul istoriei lumii. Alt exemplu de țară mică în carte: Madagascarul.

Pare că faceţi un fel de revoluţie, în felul în care se scrie despre istorie: ţări mici comparativ cu marile imperii.

Da, asta e ideea, şi când spuneți „Sper ca românii să citească această carte”, vreau să vă spun că a fost citită mult peste tot în lume, deși are o mie de pagini. E scrisă ca să poată fi citită de oricine, nu trebuie sa știi deloc istorie, o poți citi de la început, de la sfârșit sau de la jumătate. 

O poţi citi ca pe o poveste.

Da, o poți citi ca pe o poveste.

Oameni, familii luptându-se pentru putere. Aceasta e una dintre temele cărții, nu? Familiile şi puterea…

Cu siguranţă este una dintre teme şi, desigur, scriu despre familii pentru ca să explic felurite lucruri care s-au întâmplat în istoria lumii. Sigur că familia înseamnă în primul rând familia biologică, adică mamă, tată, copii. Dar familia are multe alte forme de manifestare. Poate fi o familie imperială, poate reprezenta statul, poate reprezenta religia, poate reprezenta obiceiuri şi valori economice şi morale din lumea în care trăiește. Așa că sunt foarte flexibil în înțelegerea termenului de familie. 

Nu doar politicieni...

Nu doar politicieni, dar şi familii de doctori de generații, alții sclavi de generații, alții sunt atât sclavi, cât şi familii regale, unii au început ca băieți sclavi, răpiți din Bosnia, din Rusia, erau creștini, au fost convertiți la islam și apoi, odată eliberați, au ajuns generali, o ascensiune excepțională.

Cum ați ales personajele acestor istorii? Aţi menționat Dracula.

Unele personaje erau obligatorii. Vedeți, să scrii o istorie a lumii poate fi un fel de coșmar, pentru că te temi mereu că uiți pe cineva…

Vi s-a întâmplat asta?

Da, odată m-am trezit la trei dimineața şi soția mea m-a întrebat ce se întâmplă. I-am răspuns că nu l-am inclus pe Iisus în această istorie a lumii. Sigur, creștinismul era reflectat în carte, dar, cumva, personajul istoric Iisus reușise să se strecoare în afara ei. Esența cărții era să scriu totul. Atunci când am ajuns să scriu despre secolul al IV-lea, despre Constantin cel Mare, am realizat că despre Iisus nu scrisesem. 

Ideea, în general, a fost să scriu totul dintr-o perspectivă nouă. Când Iisus a trăit, nimic semnificativ părea că nu se petrecea acolo, nu erau evoluții semnificative în zonă, nu se vedeau semnele că se naște o religie care va schimba lumea. După 50, 100 sau 300 de ani era complet altfel... A schimbat lumea. Dar asta a fost decizia unui singur om, Constantin cel Mare, care a hotărât să se convertească şi să convertească întreg Imperiul Roman la creștinism. A fost o decizie importantă, iar Constantin cel Mare a fost la fel de important ca Iisus, din punct de vedere istoric.

Cum vedeți această relație între familii și putere? Cum e în carte?

În primul rând, familia e unitatea de bază a vieții umane. Și asta nu s-a schimbat prea mult nici în vremurile moderne. Ba chiar, cu cât vremurile sunt mai tulburi, cu atât mai mulți oameni se întorc la familie. Așa cum am văzut în perioada pandemiei de COVID, cum am văzut în războaiele din Orientul Mijlociu sau în Ucraina, sau în Rusia, oamenii revin la familie în vremuri de turbulență. 

Dar, aşa cum am văzut din vremuri îndepărtate, formarea unor state a fost legată sau uneori s-a petrecut în paralel cu creșterea puterii unei familii. Şi rămâne până în ziua de astăzi un fapt: oamenii se întorc din nou şi din nou la puterea familiei. Sunt multe motive pentru asta. Unul este apropierea, apoi încrederea, oamenii au încredere în familie mai mult decât în oricare alte persoane, așa că se întorc la familie. E în natura umană să protejeze această putere şi adesea consideră că e cel mai sigur mod de a păstra puterea.

Să o transfere copiilor.

Da, dar mai mult de atât. Dacă ar fi doar pentru ei, doar în interesul lor, nu ar reuși. E şi în interesul altor familii. De exemplu, o succesiune în Coreea de Nord, cum se întâmplă că merge mai departe succesiunea? În parte, pentru că prestigiul familiei e atât de consolidat în timp încât e aproape sacralizat. În al doilea rând, le convine şi oamenilor din apropierea familiei, care vor păstrarea puterilor lor. Vedeți cum s-a întâmplat în multe ţări: în Azerbaidjan, în Siria, familia Assad de exemplu. Dacă vreţi să aflaţi de ce aceste familii rămân la putere, povestea lor e spusă în carte. 

Familia Kim e un exemplu interesant. Oamenii întreabă adesea care a fost cea mai puternică familie din istorie şi se așteaptă ca eu să răspund: familia de Habsburg sau familia Kennedy. Dar nu, cea mai puternică familie din istoria lumii e familia Kim (Coreea de Nord), e singura familie din istorie care are propriul arsenal nuclear şi puterea totală. Un arsenal nuclear, ăsta e un cu totul alt nivel. Familia Medici nu a visat niciodată la așa ceva, aveau ceva bani, aveau gust artistic, erau, la acel moment, bancheri faliţi când au devenit lideri politici, iar politica e un joc diferit. E interesant, trăind în prezent, că oamenii se întorc din ce în ce mai mult, în toată lumea, la puterea familiei.

Ceea ce spuneţi e că nimic esenţial nu s-a schimbat în familie și în relațiile de putere de-a lungul mileniilor.

Da, dar societatea e diferită. Corpul uman e acelaşi, mintea umană e aceeași, natura umană e aceeaşi, dar cheia pentru a scrie istorie, cheia pentru a înţelege istoria e cât de diferită este perspectiva asupra lumii a fiecărei generații. Şi cum aceste perspective asupra lumii par complet fireşti şi normale fiecăreia dintre generaţii şi cum, în interval de decenii, unele dintre aceste perspective devin, pentru alte generații, nimic altceva decât criminale şi bizare. E imposibil să scrii istorie fără să înțelegi asta.

Dar şi în interiorul familiilor lupta pentru putere e la fel de acerbă. 

Da, asta e adevărat, mai ales în familiile care deţin puterea, dar e adevărat şi în familiile care nu deţin nimic, în familiile lipsite de orice putere. Ştim din familiile noastre că există fraţi care îşi urăsc fraţii, părinţi care se urăsc, divorţuri, oameni care nu îşi mai vorbesc, există diviziuni în familii care nu au putere. Dar ăsta e un fenomen în familiile care dețin putere, în care mizele sunt mai ridicate şi, deoarece mizele sunt mai ridicate, mijloacele care ameninţă aceste mize sunt mai violente sau mai intense. 

Putem citi în fiecare zi în ziare despre rivalităţi din interiorul unor familii obişnuite, despre familii care s-au distrus fără miză. Puterea însă otrăvește familiile mai puternic şi mai repede decât orice altceva, relaţiile de putere otrăvesc instantaneu relaţiile de afecţiune din interiorul familiei şi vedem acest lucru în mod repetat în carte. 

Se întâmplă şi în vremurile noastre, să luăm exemplu familia Trump. După experienţa din primul mandat al lui Donald Trump, Ivanka şi Jared Kushner s-au retras din prim-plan în al doilea mandat, nu se ştie pentru ce motiv, poate că se săturaseră de otrava puterii. Acum, în a doua administrație Trump, alţi copii fac pasul în faţă, alte părţi ale familiei se implică în politică. Aşa că a doua administraţie Trump arată că puterea familiei e bine-mersi, chiar în marile noastre democraţii. 

Când am scris cartea, acum trei ani, unele persoane mi-au spus, în conversaţiile pe care le-am avut, că puterea familiilor e încheiată. Le-am răspuns: nici pe departe. Priveşte în toată lumea, chiar şi în democraţii, am dat exemplu prima administraţie Trump, care se încheiase. Dar le-am mai dat exemple, iată India, 50 de ani de familie Nehru, iată Etiopia, iată Filipine, l-au ales pe fiul lui Ferdinad Marcos! Asta e încă şi mai adevărat astăzi. Aşa că puterea familiilor, poate că această resurecţie a dinastiilor, e o reflexie a crizei din multe democraţii vestice. E un fenomen interesant că familiile care dețin puterea sau se perpetuează la putere în democrații se întâmplă doar în ţări fără dinastii, fără familii regale. Nu se întâmplă în Marea Britanie, în Olanda sau în Suedia, se întâmplă doar în mari democrații, fără o constituție regală sau fără o familie regală. 

Priviţi la SUA sau la India, acestea sunt cele mai numeroase democraţii din lume, sau priviţi la Pakistan astăzi, o putere nucleară cu populaţie numeroasă, care are un sistem mixt de democraţie şi oligarhie şi e condus astăzi de două familii. Guvernul e condus fie de familia Sharif, fie de familia Butho, şi a fost aşa, practic, de când şi-a cucerit independența. Acum e, practic, un parteneriat între cele două familii. Unele republici exsovietice sunt, practic, conduse acum de dictatori la a doua generaţie.

Dar Rusia?

Rusia este un caz interesant. Există un fiu al lui Putin suficient de mare încât să intre în politică, nu ştim exact ce va face şi cum, dar interesant e că dinastiile funcționează şi e posibil ca succesiunea în Rusia să fie aranjată aşa cum a fost aranjată în Turkmenistan sau în alte republici foste sovietice, acolo unde elita a decis asupra succesiunii la putere într-o manieră în care să păstreze structura de putere a dinastiei, în sens mai larg.

Cred că Putin privește mult înapoi, spre imperiul Romanovilor, vrea să restaureze măreția Rusiei, este foarte interesat de dinastia Romanovilor, despre care a citit foarte mult. Alt motiv este imperiul pe care l-a construit Stalin, iar un alt motiv este un concept modern, despre internet, pe care el îl foloseşte cu multă abilitate și care spune că este un mod mult mai ieftin de a câștiga un război. 

Dar cel mai mult e despre ceea ce el consideră că trebuie să facă statul. Că statul rus nu poate să existe fără o zonă de protecție, care include Ucraina şi Belarus. E mai puțin anxios în privinţa Asiei Centrale, într-un anumit sens e un mod de modă veche de a privi lucrurile. 

Interviul a fost publicat în numărul 277 al revistei „Historia” (revista:277), disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 13 februarie - 14 martie, și în format digital pe platforma paydemic.

Cumpără acum

FOTO: Getty Images, Profimedia, Wikimedia Commons