Papirusul care a reaprins legenda uriașilor. Ce vedeau egiptenii când vorbeau despre „oameni prea mari”
Într-o sală liniștită a British Museum, printre mii de fragmente fragile de papirus, se află un document care, la prima vedere, nu promite nimic spectaculos. Nu vorbește despre faraoni glorioși, nici despre zei răzbunători. Este o simplă scrisoare, redactată acum mai bine de trei milenii, destinată instruirii unor tineri scribi egipteni. Și totuși, câteva rânduri din acest text au fost suficiente pentru a reaprinde una dintre cele mai vechi fascinații ale omenirii: au existat, cândva, oameni uriași?
Papirusul poartă numele de Anastasi I și datează din secolul al XIII-lea î.Hr., o epocă în care Egiptul își proiecta puterea asupra Levantului, iar granițele imperiului erau păzite de povești la fel de mult ca de soldați, după cum relateaza turismistoric.ro
O scrisoare dintr-o lume periculoasă
Textul este atribuit unui scrib numit Hori, care își ironizează un coleg mai puțin priceput. Pentru a-i demonstra cât de puțin știe despre lumea reală, Hori descrie drumuri anevoioase, trecători înguste și teritorii ostile, dincolo de siguranța Nilului.
La un moment dat, povestea ajunge într-o regiune muntoasă din Canaan. Acolo apar Shasu – nomazi ai deșertului, oameni ai marginilor, greu de controlat și, mai ales, temători pentru administrația egipteană.
„Trecătoarea este plină de Shasu”, notează scribul. „Unii dintre ei au patru sau cinci coți de la cap până la picioare.”
Pentru cititorul modern, aceste cuvinte sună ca începutul unei legende. Calculul este simplu: patru sau cinci coți înseamnă peste doi metri. Mult peste statura medie a epocii.
Când „uriaș” însemna „periculos”
Dar lumea antică nu măsura oamenii cu ruleta noastră. În textele egiptene, mărimea nu este doar o dimensiune fizică, ci un limbaj al fricii. Un om mare este un om primejdios. Un dușman descris ca „uriaș” este un adversar care trebuie ocolit, nu înfruntat.
Egiptenii foloseau frecvent exagerarea pentru a contura granița dintre „noi” și „ceilalți”. Nomazii, muntenii, oamenii fără orașe și temple erau transformați, prin cuvinte, în ființe aproape supraomenești. Nu pentru că ar fi fost literalmente uriași, ci pentru că nu se supuneau ordinii egiptene.
De la papirus la Biblie
Aici intervine tentația modernă. Pentru cititorii familiarizați cu Biblia, descrierea Shasu evocă imediat alte figuri: Anachimii, Refaimii, regele Og din Basan – personaje descrise ca „uriași”, care locuiau exact în aceleași regiuni.
Coincidența geografică este reală. Coincidența de limbaj, la fel. Dar istoria cere prudență.
Papirusul egiptean nu vorbește despre Nephilim. Nu confirmă existența unei rase de oameni supradimensionați. El descrie o percepție, nu o realitate biologică.
Unde se termină textul și începe legenda
Arheologia modernă este necruțătoare cu miturile frumoase. După decenii de săpături în Levant, Egipt și Transiordania, nu există nicio dovadă fizică a existenței unor oameni care să fi depășit limitele normale ale speciei umane.
Scheletele descoperite, mormintele, rămășițele analizate genetic spun o poveste mult mai banală: oameni diferiți, uneori mai înalți, alteori mai robuști, dar niciodată giganți în sensul legendar.
De ce ne întoarcem mereu la uriași
Și totuși, povestea revine. De fiecare dată când un text antic menționează „oameni mari”, imaginația modernă umple golurile. Poate pentru că uriașii ne ajută să credem că lumea de odinioară a fost mai grandioasă. Poate pentru că ne place ideea că istoria ascunde secrete încă nedezvăluite.
Papirusul Anastasi I nu ne oferă dovada existenței giganților. Dar ne oferă ceva poate mai prețios: o privire directă în mintea unui om din Antichitate, care vedea lumea ca pe un loc periculos, plin de necunoscuți, unde granița dintre realitate și poveste era subțire.
Istoria nu ucide misterul, îl explică
În cele din urmă, uriașii nu dispar odată ce îi privim cu ochii istoriei. Ei se transformă. Devin simboluri ale fricii, ale alterității, ale necunoscutului.
Iar papirusul egiptean, tăcut într-o vitrină de muzeu, continuă să facă exact ce a făcut și acum 3.300 de ani: să spună o poveste despre oameni, despre limitele lor și despre felul în care își imaginează dușmanii.
