„Lupta noastră pentru supraviețuire identitară în Ucraina” - Drept la replică din partea Consiliului Naţional al Românilor din Ucraina

Răspunsul nostru la editorialul lui Remus Georgescu publicat în Historia din 30 iulie curent, preluat și popularizat online de ziarul Adevărul, nu va fi deloc polemic, pentru că nu se poate polemiza cu un autor care, se vede cu ochiul liber, nu cunoaște (sau se face a nu cunoaște) problema pe care o abordează. Tezele din opusul său ne sunt deja cunoscute din presa naționalistă de limbă ucraineană din Cernăuţi şi, de ce să nu recunoaștem, chiar din demersurile clasei politice din Ucraina: deseori, ceea ce nu convine Kievului e uneltirea cuiva, e „mâna Moscovei” şi subminează statul ucrainean. De aceea, vom încerca să lămurim doar câteva aspecte esențiale ale vieţii comunităţii românilor din Ucraina circumscrise problemelor cu care ea se confruntă de câteva decenii. Vom începe cu afirmaţia lui Remus Georgescu precum că, în ultimul timp, Consiliul Naţional al Românilor din Ucraina (CNRU) a făcut publice „o serie de acuze” la adresa statului român şi la modul acestuia de a acţiona în problema minorităţilor. În primul rând, atunci când faci asemenea afirmaţii trebuie să vii şi cu probe concrete. În al doilea rând, este departe de noi gândul de a culpabiliza statul român, mai ales când lucrurile se referă la problemele noastre legate de păstrarea limbii, culturii şi identităţii naţionale pe pământurile strămoşeşti, ca urmaşi ai dacilor şi ai oştenilor lui Ştefan cel Mare.

Încercarea lui Remus Georgescu de a face o paralelă între greutăţile cu care se confruntă comunitatea românească din Ucraina şi problemele pe care le are comunitatea maghiară nu rezistă nici unei critici, deoarece domnia sa induce în eroare cititorii, demonstrând că nu este deloc informat pentru a aborda această problemă. În primul rând, comunitatea maghiară din Ucraina în număr de 160 de mii de persoane, se bucură cam de toate drepturile pe care şi le dorește, fiind sprijinită activ și constant de țara înrudită: are peste 100 de şcoli cu predarea tuturor obiectelor în limba maghiară (în afară de limba şi literatura ucraineană); la Universitatea din Ujgorod există o Facultate de Pedagogie unde cvasitotalitatea cursurilor sunt ţinute în limba maghiară, iar în centrul raional Beregovo funcţionează un Institut Pedagogic privat, de asemenea cu predarea obiectelor în limba maghiară. Budapesta a sprijinit activ și în mod palpabil comunitatea maghiară din Transcarpatia în deschiderea de posturi radio și TV în limba maternă, de edituri, centre culturale, școli profesionale, oferă periodic granturi oamenilor de afaceri și oamenilor de știință maghiari din regiunea ucraineană vecină. Investițiile anuale ale Ungariei în regiunea Transcarpatică a Ucrainei sunt mai mari decât întregul buget anual al Departamentului Pentru Românii de Pretutindeni. Lucrurile se cunosc în comparație. 

Ultima victorie a comunității maghiare din Ucraina, obţinută în urma insistenţei Budapestei pe lângă conducerea Ucrainei, este crearea unui raion aparte – Beregovo, unde etnia maghiară constituie peste 43% din numărul populaţiei. Acelaşi lucru l-au obținut şi reprezentanții etniei bulgare din Ucraina, care, tot în urma insistenţei ferme ale guvernului și președintelui Bulgariei faţă de conducerea Ucrainei, au dobândit un raion aparte, unde minoritatea bulgară constituie de asemenea 43% din numărul populaţiei. Evident, acest lucru le va permite să rezolve mai uşor o serie de probleme legate de păstrarea limbii şi culturii lor naţionale, inclusiv să rezolve problemele legate de şcolarizarea în limba maternă.

Autorul articolului din Historia scrie că nici Bulgaria și nici Ungaria nu au avut nimic de câștigat de pe urma abordărilor mai active față de Ucraina în privința minorităților naționale. Atunci, ne întrebăm, de ce oare la 18 iulie a.c. Ekaterina Zaharieva, șefa MAE de la Sofia, i-a mulțumit Kievului pentru crearea unui raion bulgar în Ucraina? Şi iată ce a menţionat dânsa pe Twitter referitor la acest eveniment: „Astăzi, în cadrul reformei administrative, 74 mii de bulgari din Ucraina au fost uniți într-un singur raion nou, cu centrul în Bolgrad. Mulțumesc guvernului ucrainean și prietenului meu, ministrului de Externe al Ucrainei, Dmitro Kuleba”. Ignorarea acestor fapte de către Remus Georgescu este făcută sau din neștiință, sau intenționat!

Noi, românii din Ucraina, care numai în regiunea Cernăuţi suntem în număr de peste 180 de mii de persoane, nu am putut obţine, în pofida cererilor insistente, pe care le-am făcut în mai multe rânduri, crearea unui raion aparte şi, ca urmare, în macroraionul nou creat cu centrul la Cernăuţi constituim doar 24 la sută din numărul total al populaţiei. Iar comuna Mămăliga, cu 5 localități românești din 6, a fost decupată, fără nici o logică și contrar voinței locuitorilor, de la raionul Noua Suliță și înglobată în raionul Nistrean, cu populație aproape sută la sută ucraineană. De altfel, până la noua reformă teritorial-administrativă din Ucraina, românii au constituit 37% din populaţia raionului Storojineţ, 51% din populația raionului Hliboca, peste 64 la sută din populaţia raionului Noua Suliţă şi circa 94 la sută din populaţia raionului Herţa. În total, în Ucraina în prezent locuiesc peste 400 de mii de conaţionali de-ai noştri, fapt care ne plasează pe locul trei, după ucraineni şi ruşi. Din păcate, ca urmare a politicii promovate de conducerea tânărului stat ucrainean, în ultimii 30 de ani noi am pierdut peste 50 de şcoli cu predare în limba română. În următorii câțiva ani, mai exact începând cu 2023, conform legislaţiei adoptate de parlamentul Ucrainei, vor fi ucrainizate şi restul şcolilor cu limba de predare română. Şi acest lucru se întâmplă în pofida eforturilor noastre supraomeneşti de a convinge conducerea Ucrainei că suntem cetăţeni cu aceleaşi drepturi ca şi populaţia majoritară şi că ar trebui să ne bucurăm de toate prevederile garantate de Constituia Ucrainei, prevăzute în articolele 10, 22, 24 şi 53. Or, noi nu cerem nimic mai mult decât respectarea Constituţiei Ucrainei! Din păcate, toate demersurile noastre adresate diferitelor organe ale conducerii Ucrainei au fost ignorate, iar de multe ori pentru aceste demersuri am primit, ca recompensă din partea unor forțe politice naționaliste, diverse amenințări, fiind etichetați pe nedrept „separatişti” sau „şovini”. Menirea CNRU este să semnaleze problemele care apar în viața comunității românești și, prin toate mijloacele legale, să apere drepturile și interesele românilor din Ucraina. Din păcate, opiniile lui Remus Georgescu coincid izbitor de mult cu cele ale ultranaționaliștilor ucraineni care, la tot pasul, cer să ne închidem gura.

Cât despre discuțiile purtate de mai mult timp (cam de vreo 25 de ani) în diverse comisii mixte interguvernamentale româno-ucrainene privind rezolvarea problemelor cu care se confruntă comunitatea românilor din Ucraina, nu putem să spunem, cu mâna pe inimă, că ele ne-au adus mari bucurii, partea ucraineană nerespectând niciun punct din angajamentele asumate. Recent, chiar la 10 iulie curent, ne spune autorul articolului din Historia, preluat și popularizat de ziarul Adevărul, un oficial al guvernului României a transmis părţii ucrainene propunerea de a organiza consultări cu partea română atunci când Ucraina va adopta diferite legi sau alte decizii referitoare la minoritatea română din Ucraina. Aici, credem că delegația din partea României, care va participa la aceste întâlniri de lucru cu reprezentanţii statului ucrainean, va trebui neapărat să amintească părții ucrainene că, prin Tratatul cu privire la relaţiile de bună vecinătate şi cooperare între România şi Ucraina, semnat de Preşedintele României Emil Constantinescu şi Preşedintele Ucrainei Leonid Kucima, în 1997, cele două ţări şi-au asumat anumite obligații și în privinţa respectării drepturilor minorităților naționale. În special, am dori să amintim articolul 13, unde, printre altele, se menţionează următoarele: „Părţile Contractante vor crea, pentru persoanele aparţinând minorităţii române din Ucraina şi cele aparţinând minorităţii ucrainene din România aceleaşi condiţii pentru studierea limbii lor materne.(…) Ele au, de asemenea, dreptul de a folosi limba lor maternă în raporturile cu autorităţile publice, în conformitate cu legislaţia naţională şi cu angajamentele internaţionale ale părţilor Contractante”. În același articol se mai subliniază: „Părțile contractante reafirmă că persoanele sus-menționate au dreptul să fie instruite în limba lor maternă, într-un număr necesar de școli și instituții de stat de învățământ și specializate, situate ținând seama de răspândirea geografică a minorităților respective”. Punctul 5 al art. 19 prevede că „Părţile Contractante vor încuraja studierea limbii române în Ucraina şi a limbii ucrainene în România, şi vor crea în acest scop, condiţii şi posibilităţi adecvate, îndeosebi prin sprijinirea pregătirii profesorilor şi a organizării învăţământului”. Deci, despre ce fel de acuzaţii din partea noastră poate fi vorba când, de fapt, noi, în demersurile noastre, nu facem altceva decât să amintim semnatarilor Tratatului despre obligaţiile pe care şi le-au asumat? Şi cum pot să „dinamiteze” aceste demersuri relaţiile dintre cele două ţări? În acelaşi timp, nu trebuie să uităm că Ucraina, ca stat independent, cu aspiraţii de integrare în structurile europene, şi-a asumat anumite obligaţii concrete, inclusiv în privinţa respectării drepturilor omului, a aplicării cerinţelor prevăzute de Carta europeană a folosirii limbilor minorităţilor naţionale şi a limbilor regionale. Astfel, eforturile noastre au un scop precis şi ar trebui să fim sprijiniţi în lupta pentru realizarea acestor deziderate ale românilor din Ucraina și a apropierii Kievului de standardele UE în domeniul protecției minorităților naționale și lingvistice. Iar nevoia stringentă a respectării întocmai a drepturilor minorităților naționale de către Ucraina a constituit obiectul cerințelor exprese ale Consiliului Europei și chiar a ONU.

În privinţa insinuărilor debitate de autorul articolului în cauză referitor la activitatea CNRU şi a aşa-zisei Alianţe a societăţilor, putem să-i aducem la cunoștință autorului articolului cu pricina că aceasta din urmă s-a format… doar din câteva asociații (unele apărute ca la comandă într-un timp record). Şi avem tot temeiul să bănuim că unul din scopurile puse în fața acestei Alianțe, înregistrare oficial în 2019, a fost promovarea unor lideri loiali puterii ucrainene pentru a simplifica, prin acțiunile lor, procesul de ucrainizare și a realiza o deznaționalizare rapidă a comunității românești chiar cu mâinile românilor înșiși. Luând act de atitudinea liderilor Alianței privind necesitatea acceptării, pentru comunitatea românească, a modelului de învățământ propus de Legea Educației și Legea Învățământului Secundar (criticate de mai multe state UE, inclusiv de România, și de cele mai numeroase minorități naționale din Ucraina), legi care prevăd reducerea substanțială a numărului de materii studiate în limba română, Consiliul Național al Românilor din Ucraina a dezaprobat gestul urât al acestor lideri, condamnând în mod public această inițiativă de trădare a învățământului în limba română, venită din interiorul mediului asociativ românesc. Părerile acestor lideri nu sunt împărtășite nici măcar de membrii Alianței, unii dintre ei declarând că refuză să mai facă parte din această organizație! Nici în această situație, editorialistul Historiei nu observă realitățile, ci face teoretizări fără probe și documente. 

Problemele cu care se confruntă de ani buni comunitatea românilor din Ucraina sunt bine cunoscute atât în România, cât şi în Republica Moldova, în alte ţări unde există conaţionali de-ai noştri. Iată, bunăoară, ce a menţionat domnul Arcadie Suceveanu, președintele Uniunii Scriitorilor din Moldova, în discursul rostit la Academia de Ştiinţe a Moldovei în cadrul Sesiunii de Lecturi Academice dedicată Sărbătorii Naţionale „Limba noastră cea română” din 30 august 2019: „Cât priveşte învăţământul românesc din Ucraina, el trece printr-un dramatic şi îndelungat proces de deznaţionalizare. (…) Credem că România, ca patrie istorică şi ca membră a UE, are datoria morală şi istorică, dacă nu şi juridică, să adopte o atitudine mai tranşantă faţă de ceea ce se întâmplă astăzi cu comunitatea românească din Ucraina. (…) Soarta românilor din Ucraina depinde nu doar de ei, ci şi de grija pe care statul român trebuie să le-o arate şi care trebuie să fie cu adevărat părintească”. 

Cu ceva ani în urmă în nordul Bucovinei, la invitaţia Consulatului General al Românei la Cernăuţi, s-a aflat într-o vizită Răzvan Theodorescu, vicepreşedinte al Academiei Române. Şi iată ce a declarat, printre altele, domnia sa după ce a vizitat cimitirul central din Cernăuţi, unde-şi dorm somnul de veci sute de personalităţi marcante ale culturii noastre naţionale: „…nu m-am înşelat că vroiam să văd cimitirul: este un loc al măreţiei şi al tristeţii româneşti. (…) Voi spune că nu atât autorităţile de aici sunt vinovate… În fapt – lor nu le aparţine această istorie. Noi, românii din România suntem vinovaţi. Eu, ca academician român şi ca istoric, mă simt ruşinat de felul în care se păstrează mormântul lui Dimitrie Onciul, al celor din neamul Hurmuzachi”.

Trebuie să mai amintim aici şi prezentarea cu aplomb „analitic” a unor neadevăruri, făcută intenționat într-o lumină defavorabilă pentru CNRU, precum și câteva manipulări mediatice pe care Remus Georgescu le aplică în opusul său. Autorul susține că „la nivelul comunității, se apreciază că CNRU este într-o criză de reprezentativitate, în special din cauză că nu a reușit să facă nimic concret în beneficiul românilor din țara vecină”, de parcă acest Consiliu ar avea o existență de decenii. Și totuși, dacă acesta ar fi lâncezit în cele câteva luni de când există, oare s-ar fi împiedecat de el vreodată editorialistul de la Historia? Se vede de la o poștă că afirmațiile de mai sus sunt vorbe de clacă, spuse iresponsabil de un jurnalist care nu s-a trudit să sondeze măcar formal (dacă altfel nu i s-o fi îngăduit) opinia conaționalilor săi din Ucraina. Dar domnul Remus Georgescu nu este un jurnalist de teren, ci unul de cabinet, și prin aceasta am cam spus tot ce era de spus despre stilul de lucru al domniei sale. Pentru a judeca nivelul de eficiență fie chiar și al unei singure societăți românești din Ucraina, dar cu atât mai mult al unui membru colectiv al mediului asociativ românesc ce întrunește peste 20 de asemenea societăți (unele cu o istorie respectabilă de trei decenii), un ziarist care se stimează ar trebui să facă, în prealabil, măcar „niște minime verificări ale informațiilor pe care le furnizează”. Așa că, stimate domn Georgescu, degeaba dați lecții altora, dacă dumneavoastră însuși nu catadicsiți să respectați niște cerințe minime ale profesiei pe care o exercitați. Cât despre eficiența Consiliului nostru, să-i lăsăm pe românii din Ucraina să o aprecieze. Sperăm că nu i-am dezamăgit până acum. Nu-i vom dezamăgi nici de acum înainte. Or, tocmai memoriile Consiliului nostru (în mod paradoxal, acerb criticate de editorialistul Historiei), și nu ale Alianței, care nici n-au existat, au semnalizat, pe ultima sută de metri ai reformei teritorial-administrative din Ucraina, pericolul fragmentării comunității românești din regiunea Cernăuți în trei macroraioane, fapt care nu a putut să nu fie luat în seamă (chiar dacă domnul Georgescu trece cu vederea acest lucru) de către autoritățile române în dialogul lor diplomatic cu partea ucraineană, astfel încât împărțirea pe macroraioane a regiunii Cernăuți să fie rapid reconfigurată în sensul păstrării, în mare, a integrității comunității românești. Tot Consiliul nostru a fost acela care s-a zbătut, împreună cu colectivele profesorale și cu părinții elevilor, pentru readucerea limbii române (căreia îi luase locul, la finele anilor 90 ai secolului trecut, așa-zisa limbă moldovenească) în școlile conaționalilor din regiunea Odesa, zădărnicind, de asemenea în ultima clipă, eforturile moldoveniștilor de a menține în școli fantomatica lor limbă moldovenească și, totodată, planurile autorităților locale și centrale de a introduce în școlile cu așa-zisa limbă moldovenească de educație cotele lor lingvistice de predare a materiilor de la data de întâi septembrie 2020, când în Ucraina începe noul an școlar.

În privinţa persoanelor „care încă din 2018 au fost cercetate de autorităţile ucrainene din Cernăuţi”, am vrea să-l rugăm pe autor să le vină în ajutor, poate deţine el ceva date referitoare la acea anchetă, căci reprezentanții SBU, care, în timpul percheziției din 13.06.2018 la sediul Centrului Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi” din Cernăuţi, au ridicat cu toptanul așa-zise “probe” (ziare, cărți, reviste și…chiar cele două hărți istorice incriminatorii - ale României și Bucovinei interbelice), nu au dat nici până astăzi vreun răspuns liderilor Centrului, să știe și ei de ce ar fi suspectați, și nici nu le-au trimis invitații pentru audieri. Dar ca să nu-și facă, la București, domnul Georgescu atâtea griji în privința destinului colegilor noștri de la Centul Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi”, îi aducem, cu respect, la cunoștință că „poziționarea [lor] de azi” (de care e atât de impacientat) a rămas tot aceea ca în perioada de până la demararea enigmaticei „anchete”: respectarea drepturilor constituționale și a intereselor legitime.

Şi dacă tot vorbim de reprezentativitatea Consiliului Național al Românilor din Ucraina, e tocmai cazul să aducem la cunoștința autorului articolului din Historia că din acest Consiliu fac parte mai bine de 20 de societăți culturale româneşti, unele cu o vechime de 25-30 de ani și cu o activitate apreciată nu numai pe plan local, dar și la nivel naţional: Societatea Cultura şi Literatura Română în Bucovina „Mihai Eminescu”, Centrul Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi” din Cernăuţi, Asociaţia Ştiinţifico-pedagogică „Aron Pumnul”, Societatea Scriitorilor Români din Cernăuţi, Editura „Alexandru cel Bun” din Cernăuţi, Societatea victimelor regimului totalitar stalinist „Golgota”, Liga Tineretului Român „Junimea” din regiunea Cernăuţi, Fundaţia de Binefacere „Casa Limbii Române”, Centrul Media BucPress din Cernăuţi, Asociaţia Cadrelor Didactice de Etnie Română din regiunea Cernăuți, Asociaţia Cadrelor Didactice de Etnie Română din regiunea Odesa, Societatea Bibliotecarilor Români ş.a. Iar printre conducătorii acestor societăţi avem doi Membri de Onoare ai Academiei Române, doctori în științe, membri ai Uniunii Scriitorilor din Ucraina și din România, ziarişti, intelectuali cu o reputaţie deosebită în mijlocul românilor din Ucraina, care nu lasă loc afirmației malițioase a domnului Georgescu privind „profilul îndoielnic al majorității membrilor consiliului”. O fi oare domnul Georgescu un ziarist atât de naiv încât să ia de bune unele injurii de pe Facebook? Sau o fi având alte surse, mut mai credibile? Să ni le spună și nouă, dacă le are, altfel ne determină să credem că face jocurile unor persoane sau instituții cărora CNRU le stă de-a curmezișul. 

După umila noastră opinie, autorul articolului din Historia și Adevărul a fost instruit şi informat doar în anumite chestiuni, lăutăreşte, problemele majore ale comunităţii istorice a românilor din Cernăuţi aşa şi rămânându-i străine. Dacă ne-ar fi contactat şi pe noi înainte de a aşterne pe hârtie păsurile sale, cu siguranță l-am fi ajutat cu ceva. Dar și acum îi stăm la dispoziţie, invitându-l să viziteze oricând dorește regiunea Cernăuţi, pentru a cunoaște pe viu comunitatea românească din această zonă încărcată de istorie, cultură şi spiritualitate românească, cu oameni harnici, gospodari, ospitalieri, care păstrează cu sfinţenie tradiţiile strămoşeşti și știu să-și apere identitatea națională.

Consiliul Naţional al Românilor din Ucraina