Junimea, punct de cotitură în evoluția societății românești

Societatea Junimea se naște la Iași, cândva între anii 1863-1864 (1), ca inițiativa culturală a cinci tineri cu studii superioare în Occident :Petre P. Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Iacob Negruzzi și, nu în ultimul rând, Titu Maiorescu. Probabil că, la acel moment, niciunul dintre cei cinci nu intuia amploarea pe care urma să o ia această inițiativă, și cu atât mai puțin influența definitorie pe care a avut-o asupra dezvoltării culturii române.

O prima manifestare a societății a fost Cenaclul literar, al cărui președinte onorific a fost ales Vasile Alecsandri. În cadrul întâlnirilor, invitații discutau pe marginea unor lucrări, fie ele artistice sau științifice, încercând să stabilească valoarea lor estetică și științifică. Ulterior, din 1867, tipografia Junimii începe să publice revista Convorbiri Literare, ce va servi drept mijloc de promovare a ideilor junimiste, dar și a operelor scriitorilor români.

Evoluția Junimii a cunoscut trei etape:prima, între anii 1867 și 1874, stă sub semnul elaborării principiilor;a doua – între anii 1874 și 1885, apogeul – în care se consolidează ”direcția nouă”, și a treia etapă, până în 1944, în care se dezvoltă principiile estetice.

Concepții și principii generale

Înainte de toate, junimiștii se opun bazelor pe care societatea românească începuse să-și clădească cultura. Această bază, cred ei, este fragilă și nu poate reprezenta o adevărată structură fondatoare a culturii naționale. Generația pașoptistă, al cărui rol important în procesul de modernizare a culturii este recunoscut de junimiști, este totuși criticată pentru graba cu care încercase să facă totul. Principiile pe care pașoptiștii le luaseră cu împrumut din arsenalul ideologic al Occidentului (2) trebuiau prefăcute în instituții durabile, în cadrul unui proces de mai lungă durată, dar mai fecund.

(Petre P. Carp)

Mediocritate, impostură, formalism, improvizație, grandilocvență – acestea sunt doar câteva dintre trăsăturile caracteristice ”culturii” românești de până atunci împotriva cărăra Junimea se ridică extrem de critic. Toate acestea confereau ansamblului cultural românesc o anumită falsitate, un caracter efemer, și nu puteau în niciun caz clădi o cultură națională demnă de admirație și respect.

În schimbul acestor false principii directoare, junimiștii propun o schimbare fundamentală. Ei aduc în prim plan rolul esențial al atitudinii critice, al selecției drastice care trebuie să stea la baza dezvoltării culturale. Nu trebuie, așa cum îndemnau pașoptiștii cu ceva timp în urmă, să se scrie orice, ”doar ca să se scrie”. Toate operele, literare sau științifice, trebuie să treacă printr-un filtru critic, să  îndeplinească o serie de principii pentru a putea fi calificate drept valoroase.

Junimea vine cu o critică dură la adresa lipsei originalității punctelor de vedere existente în mediul cultural românesc. În schimb, adepții junimismului încep să prelucreze și să adapteze puncte de vedere de circulație europeană la realitățile românești.(3)

În acest moment, e necesar să subliniem faptul că referirile constante ale Junimii la modelul culturii occidentale se referă, în primul rând, la spațiul german. Cei cinci membri fondatori sunt educați în spațiul german, iar prin orientarea lor cu precădere către acesta aduc o schimbare în societatea autohtonă care, până atunci, privea mai degrabă către spațiul francez. De fapt, această orientare germană – putem vorbi chiar de un filogermanism, așa cum se pronunță și Z. Ornea (4)-nemulțumește în primă fază. La urma urmei, devenise aproape o tradiție ca românii să privească spre modelul francez, spre ”frații latini din occident”.

Îndepărtarea junimiștilor de Franța nu este rezultatul doar a educației primite în învățământul german. Junimiștii sunt, prin excelență, conservatori. Franța secolului al XIX-lea este, după cum bine știm, prin excelență revoluționară. Era aproape imposibil ca aceștia să continue linia de inspirație franceză;astfel, ei merg pe direcția emancipării de sub influența ideologică și politică a acestei Franțe revoluționare și promovează cultura germană în toate domeniile.

Istoricul Alexandru Zub consideră că Junimea reprezintă nu doar un complex structural ideologic, estetic sau literar, ci și o stare de spirit (5) caracterizată prin trăsături precum rigoare, adevăr, lucididate, specificiate și elan creator original. Aceste câteva trăsături nu se aplică strict creațiilor literare, ci ele se traduc și în modelul de spirit public pe care Junimea încearcă să îl impună, al românului cultivat, critic într-un sens constructiv și nu negativ, și care se implică activ în viața societății.

Critica pașoptismului

Din punct de vedere ideologic, junimiștii critică aproape total opera generației predecesorilor, a pașoptiștilor. Pe plan literar, îi critică pentru lipsa de originalitate, pentru dorința de a clădi o literatură națională cât mai repede, doar de dragul de a o avea. Excepția de la regulă o reprezintă poetul Vasile Alecsandri. Pe plan politico-ideologic, elanul revoluționar al generației de la 1848 atrage automat după sine critica conservatorismului junimist. Programele propuse de aceștia în cadrul mișcărilor revoluționare sunt liberale, chiar radicale (6), dacă vorbim de programul de la Islaz, și nu se pliază pe linia evoluției țării.

Maiorescu susținea că ”acest radicalism democratic trebuie combătut ca ceva periculos și în orice caz prematur;și nu este mai mare greșeală în politica practică decât ignorarea fazelor treptate prin care trebuie să treacă evoluțiunea unui popor”.

Teoria formelor fără fond-„stafii fără trup”, „iluzii fără adevăr”

Ajungem astfel la una din tezele centrale ale întregii concepții junimiste, așa cum a fost ea definitivată de Titu Maiorescu:evoluția organică a culturii și, implicit, a societății. Ideea centrală a acestei gândiri este că ansamblul cultural reprezintă un organism care are propriile legi de dezvoltare, astfel că acesta se dezvoltă treptat, are o evoluție conformă cu nivelul de dezvoltare al societății. Acest evoluționism reprezintă ”cheia concepțiie lor filozofice, politice și culturale” (7).

Maiorescu promovează această teză într-un studiu publicat în 1868, În contra direcției de astâzi în cultura română. Maiorescu își începe studiul printr-o serie de afirmații ironice la adresa revistei Transilvania, iar apoi generalizează pentru a spune că ”atâtea alte foi literare și politice ale românilor sunt așa de slab redactate, așa de stricăcioase prin forma şi cuprinsul lor [...] Viciul radical în ele, şi, prin urmare, în toată directia de astăzi a culturii noastre, este neadevărul, pentru a nu întrebuinţa un cuvânt mai colorat, neadevăr în aspirări, neadevăr în politică, neadevăr în poezie, neadevăr pănă în gramatică, neadevăr în toate formele de manifestare a spiritului public.”(8)

În continuare, Maiorescu face un scurt istoric al dezvoltării a ceea ce unii numeau cultura românească. De la trezirea din ”barbaria orientală”, românii nu au făcut altceva decât să preia ceea ce Maiorescu numește ”lustrul dinafară”, formele, fără a prelua și fundamentele. Cultura noastră s-a limitat la imitație și reproducere;mai mult, ea a început, conform teoriei maioresciene, cu falsificări ale istoriei, etimologiei și filologiei. Sentința este cât se poate de clară:”zidirea naţionalităţii române nu se poate aşeza pe un fundament în mijlocul căruia zace neadevărul”.

La o analiză mai amănunțită a textului, observăm că Titu Maiorescu nu se oprește doar la accepția culturală a termenilor, ci vorbește și într-un sens mai general. În timp ce forma reprezintă doar cadrul exterior al civilizației, fondul stă în moravuri, conținut sufletesc, în ”straturile profunde ale civilizației unui popor, trăsăturile sale caracteristice ancestrale, moravurile configurate de-a lungul unei evoluții îndelungate” (9). Evoluția trebuie să se facă astfel de la fond la forme, căci acestea din urmă trebuie să fie reflecția naturală a fondului, fiind astfel specifice fiecărei culturi în parte.  Formele fără fond – sau, în limbajul metaforic maiorescian:”producțiuni moarte, pretenții fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr” – au fost preluate masiv, cu grabă inconștientă, de către pașoptiști, și aplicate pe un fond cât se poate de neadecvat, astfel că ceea ce unii considerau a fi cultura românească era de fapt o construcție firavă, transparentă și fără niciun fundament.

Teoria formelor fără fond a jucat un rol primordial în dezvoltarea culturii și societății autohtone. Ea a urmărit să deschidă ochii într-un mod aproape brutal și a subliniat că toată construcția structurilor moderne ale României, ridicate în grabă, trebuie reevaluată, refăcută aproape de la zero, și nu oricum, ci lent, metodic și critic. Această contestare, deși a fost una extrem de dură, a fost complet justificată – ”cu o cultură falsă nu poate trăi un popor”.

Ulterior, junimiștii au militat pentru dezvoltarea culturii în sensul spiritului critic și al adevărului ca principiu fondator. Producțiile literare și științifice ce au urmat formulării tezei formelor fără fond au respectat aceste principii esențiale și au dus la clădirea edificarea unei culturi ”adevărate”, dacă ni se permite folosirea acestui termen, a unei culturi specific naționale în termeni literari – elanul creator original definește operele unui Creangă sau ale unui Slavici, ca să nu mai vorbim de geniul eminescian, protejatul lui Maiorescu.

Rolul Junimii în evoluția studiilor istoriografice

Dincolo de influența fecundă pe care a avut-o în domeniul literaturii, principiile Junimii au jucat un rol la fel de important în alinierea istoriografiei românești la direcția europeană. Deși niciunul dintre cei cinci membri fondatori nu erau de profesie istorici, toți au manifestat un real interes pentru acest domeniu.

Într-un studiu publicat în 1882, Literatura română și străinătateaMaiorescu nota că ”știința istoriei este aproape părăsită în generația română de astăzi” (10). De fapt, dincolo de lipsa istoricilor profesioniști, problema consta în însuși modul în care se scria istoria atunci. Interesul pentru promovarea adevărului istoric nu prima – nu degeaba vorbea Maiorescu despre falsicarea istoriei. Falsul, inexactitățile, exagerările făceau din istoriografia românească una lipsită de orice valoare științifică. Școala Ardeleană a fost prima țintă a criticii junimiste, urmată apoi de școala Bărnuțiu, pentru modul inexact și incomplet în care a înțeles să prezinte istoria pentru a-și susține tezele ideologice. Chiar și B.P. Hașdeu, care era la vremea respectiva probabil cel mai respectat istoric, a căzut victimă ironiilor tipic maioresciene, care, printre unele laude, observa că întreprinderile literare ale lui Hașdeu ”au promis mult și au ținut puțin” (11).

Teza principală este că numai printr-o cunoaștere exactă a trecutului, fără prejudecăți sau ”exagerări patriotarde” (12) se poate construi viitorul țării. Principiul de bază trebuia să fie adevărul, ”adevărul înainte de toate” după cum spunea Maiorescu sau, în spusele lui Eminescu, ”naționalitatea în marginile adevărului” (13).

În conturarea concepției despre istorice a lui Titu Maiorescu un rol esențial l-a jucat opera filosofică a lui Schopenhauer, care spunea că ”ceea ce este rațiunea pentru individ este istoria pentru neamul omenesc” (14), de unde datoria de a reflecta asupra propriei istorii. Junimiștii susțineau primatul unei cercetări temeinice a faptelor, căci istoriografia, pentru ei, e un mijloc de îndrumare a spiritului public (15).

Conform gândirii junimiste, cercetarea istoriei trebuie să se facă, evident, în baza acelorași principii deja menționate:spirit critic, luciditate, rigoare, studiu metodic. În plus, esențială este detașarea prezentului de trecut, renunțarea la analizarea problemelor actuale fără raportarea la precedente istorice (16). Junimiștii doreau să promoveze aceste principii prin publicarea izvoarelor narative și diplomatice, a studiilor profesioniste despre instituții și obiceiuri. Întregul domeniu al istoriei trebuia reexaminat pentru a restabili în drepturi adevărul istoric și a ”purifica” istoria națională de un patriotism exagerat și dăunător științei.

Aceste idei se aliniază curentului dominant în istoriografia europeană a acelor vremuri, anume Școala Critică a lui Ranke, însă a mai fost nevoie de o perioadă de timp până când să apară o școală istoriografică românească de calitate. Aceasta a fost reprezentată de Dimitrie Onciul și Ioan Bogdan, pentru o perioadă și de Nicolae Iorga, istorici care au beneficiat de sprijinul Junimii, publicând în Convorbiri Literare. Lucrările acestora au consacrat istoria ca știință în cultura românească și au contribuit la asumarea critică a propriului trecut.

Concluzii

Concluzia naturală a oricărui studiu dedicat Junimii este că putem vorbi de o adevărată moștenire culturală junimistă. Principiile impuse de această mișcare au avut un impact masiv nu doar asupra culturii, dar și asupra întregii societăți românești pe toate palierele sale. Contestând modalitatea de înfăptuire a procesului de civilizare în spațiul românesc (și nu procesul în sine) (17), junimiștii, prin spiritul critic și constructiv, au pus bazele restructurării modernității românești. Până la mijlocul secolului XX, conceptele Junimii au stat la baza dezvoltării ansamblului cultural românesc. Deși conservatorismul s-a perimat, principiile culturale au rămas în picioare și au continuat să influențeze cultura. Singura altă teorie importantă cu privire la evoluția societății a fost cea a sincronismului, elaborată de E. Lovinescu în perioada interbelică.

Însă în cele din urmă, tot efortul depus de Maiorescu, Carp, Negruzzi și ceilalți s-a năruit aproape într-o clipită odată cu instaurarea regimului comunist care, ca orice regim totalitar, nu tolerează spiritul critic. Până în 1989, și chiar și după, societatea românească s-a redefinit pornind de la alte principii, cele junimiste fiind complet devalorizate și discreditate. Ne-am îndepărtat de la direcția benefică pe care o inițiase grupul celor 5 acum 150 de ani, astfel încât României de astăzi i-ar fi, probabil, foarte utilă apariția unei noi Junimi.

NOTE

(1)  George Panu mărturisește în memoriile sale, Amintiri de la Junimea, că nici el, ca unul dintre primii membri,   nu poate spune exact data de naștere a societății.
(2)  Z. Ornea, Junimea și junimismul, București, Editura Minerva, 1998, p. 182
(3)  Idem, p.138
(4)  Idem, p.138-139
(5)  Al. Zub, Junimea:implicatii istoriografice:1864-1885, Iași, Editurea Junimea, 1976. P.
(6)  Z. Ornea, op.cit., p. 182
(7)  Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința națională, București, Editura Humanitas, 2010, p. 114
(8)  Aici și în continuare :Titu Maiorescu,  ”În contra direcției de astâzi în cultura română
(9)  Z.Ornea, op.cit, p.141
(10) T. Maiorescu, ”Literatura română și străinătatea”, în Critice, vol. II București, Editura Minerva, 1973, p. 24
(11) Ibidem, p.28
(12) Al. Zub, op.cit., p.24
(13) Apud Al. Zub, op.cit., p.227
(14) Apud Al. Zub, op.cit., p.209
(15) Al. Zub, op.cit., 216
(16) Lucian Boia, op.cit, p.115
(17) Z. Ornea, op.cit., p.193

BIBLIOGRAFIE

1. Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința națională, București, Editura Humanitas, 2010;
2. Z. Ornea, Junimea și junimismul, București, Editura Minerva, 1998;
3. George Panu, Amintiri de la Junimea din Iași, București, Editura Minerva, 1998 ;
4. Al. Zub, Junimea:implicatii istoriografice:1864-1885, Iași, Editurea Junimea, 1976.
5. Titu Maiorescu,  ”În contra direcției de astâzi în cultura română”, la adresa :http://www.autorii.com/scriitori/titu-maiorescu/in-contra-directiei-de-astazi-in-cultura-romana-text.php;
6. T. Maiorescu, ”Literatura română și străinătatea”, în Critice, vol. II, București, Editura Minerva, 1973, p. 9-39.