Descoperire rară - un mormânt alan, populație nomadă
Arheologii din Cecenia au descoperit un mormânt alanian rar, vechi de 2.000 de ani, dezvăluind comori ascunse ce oferă perspective fără precedent asupra societății nomade antice. Într-o descoperire remarcabilă, arheologii care lucrează lângă Groznîi, în Cecenia, au scos la iveală un mormânt rar al alanilor, datând de peste 2.000 de ani.
Potrivit publicației The Archaeologist, această descoperire dezvăluie o colecție extraordinară de comori din civilizația antică, oferind o privire rară asupra vieții unui puternic popor nomad.
Mormântul, complet intact, conține bunuri funerare valoroase care vorbesc despre statutul înalt al persoanei înmormântate acolo, rescriind potențial părți din istoria eurasiatică.
Acest mormânt, situat în necropola Alkhan-Kala, a fost excavat de o echipă condusă de Azamat Akhmarov de la Academia de Științe a Republicii Cecene.
Descoperirea aruncă o nouă lumină asupra măiestriei și culturii materiale a alanilor, care au dominat cândva regiunea Caucazului și au jucat un rol cheie în migrațiile eurasiatice antice.
O privire asupra luxului și puterii alane
În interiorul mormântului, arheologii au descoperit o comoară de hamuri decorative pentru cai, frâie elaborate cu minuțiozitate, arme cu lamă și vase metalice importate.
Obiectele funerare nu numai că reflectă abilitățile avansate de prelucrare a metalelor ale artizanilor alani, dar indică și faptul că persoana decedată deținea o poziție socială sau militară înaltă. Natura luxoasă a artefactelor sugerează că alanii erau o societate sofisticată, profund pricepută atât în meșteșuguri, cât și în comerț.
Arheologul principal al proiectului a subliniat raritatea unor morminte atât de bine conservate, menționând că majoritatea siturilor din regiune au fost jefuite de-a lungul secolelor.
Conservarea acestui sit oferă o oportunitate fără precedent de a studia societatea și practicile sale ceremoniale, lucru pe care cercetătorii rareori au ocazia să-l observe în detaliu.
Moștenirea alanilor
Comorile mormântului oferă informații valoroase despre ierarhia socială a alanilor, un grup nomad a cărui influență se întindea din Caucaz până în stepele Asiei Centrale. Această descoperire ne aprofundează înțelegerea culturii lor materiale, dezvăluind modul în care au gestionat interacțiuni complexe cu civilizațiile vecine.
Descoperirile oferă, de asemenea, o imagine mai clară asupra elitei nomade și a rolului acesteia în comerțul și războiul eurasiatic.
Această descoperire este mai mult decât o simplă descoperire arheologică. Este o oportunitate de a reexamina istoria popoarelor nomade din regiune, punând la îndoială presupunerile de mult timp existente despre structurile lor sociale și interacțiunile cu culturile sedentare.
Cine au fost Alanii si cine le revendică moștenirea culturală
Alanii sunt un popor de origine sarmată, inițial un popor nomad, de origine indo-europeană. Cea mai apropiată populație înrudită: roxolanii. Descendenții alanilor, denumiți oseți, osetini sau „iron” (denumirea proprie, folosită în Oseția), trăiesc astăzi în Rusia (Federația Rusă) în principal în Republica Autonomă Alania/ Oseția (denumirea Oseția este oficială, alături de Alania), de pe versantul nordic al muntelui Caucazul Mare, între Republica Autonomă Ingușeția, regiunea Stavropol, Republica Autonomă Kabardino-Balkară și Republica Georgia.
Limba osetă (osetină) face parte din grupul nord-estic al dialectelor iranice (împreună cu avestana, bactriana, sogdiana și horezmiana; vezi și listă de limbi dispărute). Alanii sunt atestați în izvoarele istorice începând cu secolul I în zona de stepă dintre Don și Volga, la de nord Caucaz.
Alanii cei înalți și frumoși
Din aceste regiuni, alanii făceau repetate incursiuni de jaf în Persia și în provinciile caucaziene și danubiene ale Imperiului Roman. Istoricul roman Ammianus Marcellinus descria alanii ca fiind „[...] aproape toți înalți și frumoși. Părul le este în general blond și ochii lor sunt înfricoșător de mândri”. Tot Ammianus arată că alanii erau continuatorii triburilor nomade ale massageților, sarmaților și ai sciților, popoare iranice care ocupau de circa două milenii stepa dintre lacul Aral, Marea Caspică și Dunăre.
Atacați și învinși de huni în jurul anului 370, o parte dintre alani s-au retras din stepă spre nord-vest, fiind cu timpul asimilați de slavi, și au contribuit la începutul marii migrații slave spre Europa centrală și regiunea balcanică.
Sub influența Imperiului Roman de Răsărit, alanii s-au convertit la creștinism.
Alanii și contribuția lor la migrațiile din Europa secolelor IV-VI
Majoritatea alanilor s-a deplasat în epoca marii migrații a popoarelor (sec. IV-VI) spre vest, intrând în alianțe cu alte popoare migratoare, în principal cu vandalii germanici, cu hunii și avarii, secole mai târziu cu pecenegii și cumanii, ajungând să fie colonizați pe teritoriul Imperiului Roman. Au fost frecvent folosiți ca mercenari alături de legiunile romane.
Principalele triburi alane s-au aliat cu triburile germanice ale vandalilor și suebilor și și-au continuat migrația în vest, spre provincia romană Galia. Grigore de Tours descrie, în Liber Historiae Francorum, bătălia din 31 decembrie 406, când vandalii și alanii (aceștia din urmă sub regele Respendiol) au pătruns în Galia trecând Rinul, în pofida opoziției puternice a francilor.
Un alt grup alan, separat de vandali și condus de regele Goar, a trecut Rinul și s-a stabilit în vestul Galiei, în zona Orléans și spre peninsula Bretania. Acest trib a participat apoi, alături de forțele mixte conduse de generalul roman Aetius, la luptele cu alianța forțelor conduse de huni, remarcându-se în bătălia de pe „câmpiile catalaunice” (la Châlons), care a oprit expansiunea vestică a hunilor.
Artefactele găsite în acest mormânt din Cecenia ar putea nu numai să ne extindă cunoștințele despre viața alană, ci să contribuie și la povestea mai amplă a migrațiilor eurasiatice și a schimburilor culturale.
