Croația și Slovenia luptă pentru Golful Piran

Regiunea din sud-vestul Sloveniei situată la țărmul Mării Adriatice constituie singura cale de acces la mare pentru acest stat. Totodată, regiunea a reprezentat în ultimii ani o zonă disputată între Croaţia şi Slovenia, două state ce s-au desprins concomitent din fosta Iugoslavie.  

Această zonă a trecut succesiv prin stăpânirea mai multor popoare, începând de la iliri şi celţi, trecând prin stăpânirea romană, a triburilor slave şi chiar a bizantinilor. S-a remarcat apoi o lungă perioadă ca regiune venețiană, iar în 1812 a devenit scena unei bătălii navale între marina engleză şi Franţa napoleoniană.

Parte a Italiei în perioada interbelică, regiunea în cauză avea să reprezinte un măr al discordiei la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial. Astfel, după o revoltă antifascistă în orașul Trieste, întreaga regiune a Peninsulei Istria și regiunea Carinthiei din Austria au fost ocupate de trupele iugoslave la data de 1 mai 1945, acestea depășind granițele statului iugoslav din perioada monarhiei. Cu toate acestea, negocierile de la sfârșitul războiului au determinat Iugoslavia să părăsească atât Carinthia, cât și orașul Trieste. Devenind cel mai puternic stat din Balcani, Iugoslavia urmărea însă obținerea acestor teritorii prin negocieri cu Italia și Austria1. Aceste negocieri nu au avut loc în cadrul Conferinței de Pace atunci când a fost vorba despre Austria, ci atunci când s-a decis soarta Italiei. S-a hotărât astfel ca regiunea orașului Trieste și a peninsulei Istria să fie împărțite în două sectoare administrative A și B (vezi harta de mai jos). Trupele iugoslave au reușit să obțină controlul în zona sudică a regiunii, respectiv în zona B, în timp ce în zona A se aflau trupele Aliaților.

Teritoriul liber a fost înființat așadar la data de 10 februarie 1947, printr-un protocol al Tratatului de pace cu Italia, pentru a găzdui o populație mixtă etnic și cultural într-un stat independent neutru. Provizoratul acestuia a condus la instabilitatea graniței nord-occidentale care avea să rămână multă vreme obiectul unor puternice tensiuni. Pe de o parte existau interesele contrare ale celor două administrații (iugoslavă și anglo-americană), iar pe de altă parte erau interesele Italiei care dorea să reintre în posesia întregii regiuni2. Teritoriul liber a fost dizolvat de facto în 1954, fiind împărțit Italiei (zona A) și Iugoslaviei (zona B). Această decizie a fost consacrată prin Tratatul bilateral de la Osimo din 1975 încheiat între Italia și Iugoslavia. Chiar dacă granițele au fost clar delimitate între cele două state, legăturile comerciale din regine s-au păstrat, iugoslavii venind adesea în Trieste pentru a face comerț.

Trieste, Yugoslavia from Videoest on Vimeo.

Rămas în componența Iugoslaviei, golful Piran, situat în nordul Mării Adriatice a constituit o sursă de conflict încă din 1991, când acest stat a început să se destrame. Slovenia care nu posedă decât 46 de kilometri de coastă revendică în integralitate Golful Piran, în timp ce vecina sa, Croația, nu reclamă decât jumătate. Ceea ce revendică de fapt Slovenia este dreptul de a avea acces direct în apele internaționale, lucru care ar fi dificil în absența recunoașterii suveranității sale asupra Golfului Piran. Până în prezent, pentru ca vasele slovene să poată ieși în larg pentru navigație și pescuit, acestea trebuie să treacă fie prin apele italiene, fie prin cele croate.

Slovenia a fost primul stat ex-iugoslav care a aderat la Uniunea Europeană. Ţara a fost dintotdeauna raliată mai mult civilizației occidentale și, în special, lumii germane. Cu o populație de numai 2 milioane de locuitori, Slovenia și-a obținut fără prea mari probleme independența la data de 25 iunie 1991, după un scurt conflict cu statul Iugoslav3.

 La data de 15 ianuarie 1992, Slovenia era recunoscută ca stat de comunitatea internațională, urmând a fi acceptată ca membru al ONU la data de 22 mai 1992. Slovenia a urmat apoi toți pașii spre aderarea la Uniunea Europeană. Un rol important l-a avut legea privatizării din 1992, fapt ce a declanșat transformarea economiei centralizate într-o economie de piață. Reformele realizate de-a lungul anilor ‘90 au determinat acceptarea țării în UE la data de 13 iunie 2004, urmată rapid de integrarea în N.A.T.O.

Croaţia îşi face apariţia pe scena internaţională pe parcursul anilor ’90, ca urmare a unui conflict deosebit de sângeros, spre deosebire de vecina ei de la nord-vest, Slovenia4 .

Franjo Tudjman a fost cel care a reușit edificarea noului stat sub forma sa actuală, până în decembrie 1999. După moartea acestuia, sub conducerea preşedintelui Stipe Mesić, personalitate de seamă în istoria Iugoslaviei și fost aliat al lui Tudjman, Croația se plasează pe un nou drum, cel al deschiderii față de instituțiile internaționale. Noul guvern condus de Ivica Račan a început să colaboreze tot mai strâns cu Tribunalul Penal Internațional pentru Fosta Iugoslavie (TPIY) și să permită reîntoarcerea refugiaților sârbi din timpul războiului. Aceste măsuri au deschis calea către integrarea în Uniunea Europeană.

Trebuie precizat că drumul Croaţiei către aderarea la Uniunea Europeană a fost unul lung şi sinuos. Un succes important în procesul de aderare a fost reprezentat de semnarea Acordului de Stabilizare și Asociere încă din 2001. A urmat apoi obținerea statutului de candidat la data de 18 iunie 2004. Cu toate acestea, dificultățile create de insuficienta cooperarea cu autoritățile de la Haga referitoare la predarea generalului Gotovina și problemele privind împărțirea Golfului Piran cu Slovenia au întârziat aderarea.

Începând cu anul 2008, Slovenia a blocat negocierile de aderare ale Croației din cauza diferendului privind suveranitatea asupra Golfului Piran. Prin urmare, deși Croația ar fi îndeplinit condițiile economice necesare pentru aderare, era necesar să depășească tendințele spre naționalism, precum și să soluţioneze disputele teritoriale cu Slovenia. Printr-o convenție arbitrală încheiată în 2009, cele două state au decis să supună acest diferend unui tribunal arbitral din cadrul Curții Permanente de Arbitraj de la Haga5, ceea ce a permis Croației să reia negocierile de aderare la Uniunea Europeană, devenind astfel membru pe 1 iulie 2013.

Tribunalul arbitral a fost constituit în anul 2012, procedura scrisă debutând în februarie 2013, iar faza orală fiind organizată începând cu iunie 2014. Cu toate acestea, din cauza unei comunicări ex parte dintre arbitrul numit de Slovenia şi agentul guvernamental al acestui stat, Croația mai întâi a solicitat acestui tribunal arbitral suspendarea procedurii şi apoi a comunicat decizia sa de a pune capăt convenției arbitrale. Urmare a cestor demersuri, Croația nu a mai participat la procedura de arbitraj. Cu toate acestea tribunalul arbitral a continuat să judece și a pronunțat pe 29 iunie 2017 o sentință având ca obiect delimitarea frontierelor terestre şi maritime dintre cele două state6. Verdictul acestui tribunal recunoaște Sloveniei dreptul asupra Golfului Piran, acordând acesteia un culoar cu o lărgime de aproximativ 2,5 mile marine în apele teritoriale ale Croației.

Croația a transmis că sentința arbitrală este nulă şi nu produce niciun efect, întrucât pe parcursul procedurii agentul guvernamental sloven a fost în contact cu unul dintre arbitrii. Slovenia nu contestă această acuzație, dar insistă asupra faptului că statul croat trebuie să se supună termenilor convenției arbitrale7.

Mai mult, Slovenia a formulat o acțiune în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene, invocând nerespectarea de către Croația a dreptului Uniunii, respectiv a condițiilor de aderare la Uniune, în baza cărora statele și-au asumat obligația de a supune diferendul unui tribunal arbitral8. Slovenia a mai arătat că, prin nerespectarea de către Croația a sentinței arbitrale, aceasta își încalcă obligația de cooperare loială care există între statele membre și, totodată, încalcă posibilitatea Sloveniei de a exercita pe deplin suveranitatea asupra întregului teritoriu terestru şi maritim al Golfului Piran.

Curtea de justiție a Uniunii, printr-o hotărâre recentă din 31 ianuarie 20209, s-a declarat necompetentă de a se pronunța asupra diferendului privind Golful Piran, având în vedere că delimitarea geografică a frontierelor este o competență exclusivă a statelor membre, ce excedă limitelor materiale ale dreptului Uniunii. A mai precizat Curtea că acest lucru nu aduce atingere obligației ce decurge, pentru ambele state, atât din convenția arbitrală cât și din dreptul Uniunii ce reglementează obligația de cooperare loială, de a conlucra în scopul soluționării definitive a diferendului în conformitate cu dreptul internațional.

Note

1.Ioan Popoiu, „Statele din sud-estul Europei (1804-1999)”, Ed. Pro Universitaria, București, 2017

2.Stefano Bianchini, „Problema Iugoslavă”, Ed. All, București, 2003.

3.Cristescu Florin, „Războiul de zece zile pentru independența Sloveniei”, 17.05.2017 http://adevarul.ro/cultura/istorie/razboiul-zece-zile-independentasloveniei-1_591bda655ab6550cb82c1d18/index.html 

4.Cristescu Florin, „Războiul pentru independența Croației”, 2.06.2017 http://adevarul.ro/cultura/istorie/razboiulpentru-independenta-croatiei-1_59593cbe5ab6550cb8bb436f/index.html 

5.https://pca-cpa.org/en/cases/3/

6.https://pcacases.com/web/sendAttach/2172

7.https://www.euractiv.fr/section/politique/news/croatia-and-slovenia-continue-maritime-dispute-after-arbitration-ruling/

8.http://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=221528&pageIndex=0&doclang=RO&mode=lst&dir=&occ=first&part=1&cid=4942806  

9.http://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=222921&pageIndex=0&doclang=FR&mode=lst&dir=&occ=first&part=1&cid=4942806