Crimeea 2020 - al doilea Kaliningrad, plus, plus, plus: ofensiv, proiecţie a forţei, posibile capabilităţi nucleare
După anexarea Crimeei de către Rusia, cea mai îngrijorătoare acţiune pentru NATO, flancul său Estic şi România a fost militarizarea Crimeei, un adevărat portavion uriaş de pământ, care a devenit un adevărat Kaliningrad 2 plus, plus, plus.
dică mult mai elaborat, mai înarmat şi mai periculos decât originalul, enclava închisă între Germania, Polonia şi Ţările Baltice. E vorba despre capacitatea ofensivă enormă, deja probată în multiple exerciţii, apoi de proiecţia forţei către Estul Mediteranei prin strâmtori, în fine, despre reconstrucţia capacităţilor nucleare din peninsula, deci posibile capabilităţi nucleare ce pot fi amplasate oricând. De altfel, am avut cel puţin două/trei rapoarte în materie ale Maidanului pentru Afaceri Externe sau Centrului de Reconversie pentru Armată din Kiev care anunţau deja amplasarea armei nucleare în peninsulă, deşi nici un raport oficial nu a certificat un asemenea pas încă.
Reuniunea miniştrilor Apărării ai NATO: îngrijorări pentru Marea Neagră şi întreg flancul Estic aliat
La 12 februarie, a avut loc la Bruxelles ministeriala apărării a NATO, respectiv discuţii despre situaţia flancului Estic, despre care Ministrul român al Apărării, Nicolae Ciucă, a declarat la München că ar trebui să fie unitar prin misiune, forţe şi capacitate de reacţie. Preocuparea fundamentală vine de la capabilităţile de rachete, rachete hipersonice şi capabilităţi cu dublă utilizare, convenţională şi nucleară produse şi amplasate de către Rusia în Crimeea şi pe tot flancul Estic al NATO.
Capabilităţile de rachete sunt extrem e importante şi NATO se uită la evoluţiile în această materie a Rusiei cu preocupare. De la dezvoltarea şi desfăşurarea rachetelor de croazieră 9M720 (SSC-8 în varianta nomenclatorului NATO), cel care a dus la dispariţia Tratatului INF din 1987, Rusia susţine, prin ministrul Apărării Serghei Shoigu că din 2012 a crescut de 30 de ori numărul de rachete de croazieră de precizie, şi pe cele cu rază lungă de acţiune de 12 ori.
De reţinut şi faptul că Preşedintele Vladimir Putin a declarat faptul că Rusia nu va fi prima care va desfăşura asemenea rachete pe teren – lucru îndoielnic deja – în ciuda desfiinţării Tratatul INF, al forţelor cu rază medie de acţiune în Europa, care interzicea această desfăşurare. Rusia susţine că va desfăşura asemenea arme nucleare doar după ce SUA va amplasa asemenea rachete, aşa cum a propus şi un moratoriu pentru desfăşurarea rachetelor interzise de către defunctul Tratat al forţelor nucleare cu rază medie în Europa.
Pretenţia sa nu e credibilă, cu atât mai mult cu cât Rusia a făcut deja teste nu numai cu SSC – 8, racheta care a determinat anularea Tratatului INF, ci şi cu rachetele Iskander, asumate cu dublă utilizare, convenţională şi nucleară. În ianuarie, a apărut public faptul că un test cu rachetă balistică Iskander din Kapustin Yar a lovit ţinta în Kazahstan, la 650 km de poziţia de lansare, peste raza de 500 km anunţată pentru acest tip de rachete. La acestea se adaugă rachetele de croazieră cu rază lungă lansate din avion Kh-555 şi cele cu rază super-lungă Kh-101, plus rachetele cu lansare de pe mare Kalibr, cu rază lungă de acţiune. Vorbim despre capabilităţi echivalente pe care SUA le-a distrus complet în cel de-al doilea mandat Obama, Tomahawk-urile cu capacităţi nucleare.
Ce capacităţi de protecţie, contracarare sau descurajare credibilă are NATO acum? Nici una în această componentă, nu mai vorbim despre rachetele hipersonice Kinzhal. NATO nu se lansează în cursa înarmărilor de această factură, şi respinge orice prezenţă de rachete nucleare cu capacitate nucleară pe teritoriul european. Atunci care e varianta de reacţie? Alternativa este amplasarea capabilităţilor nucleare pe nave sau pe submarine în jurul Europei ca descurajare nucleară clasică, respective 50 focoase nucleare amplasate pe submarinele Trident II. Deja premise deloc încurajatoare şi soluţii necesare.
Militarizarea Crimeei. O agendă rusă ofensivă şi asertivă la Marea Neagră
Cinci procese succesive au tarat securitatea la Marea Neagră: Anexarea şi militarizarea Crimeei de către Federaţia Rusă, apoi agresiunea militară rusă din Estul Ucrainei, construirea unilaterală a podului de joasă înălţime peste strâmtoarea Kerci – între peninsula Tuzla/malul rusesc şi Crimeea – cu blocarea consecutivă a traficului liber în şi dinspre Marea de Azov, apoi anexarea de facto a Mării de Azov, prin folosirea extensivă a dreptului de poliţie şi interceptarea navelor ucrainene şi străine pe toată suprafaţa internaţională a Mării de Azov, în fine blocarea de facto a Mării Negre şi a porturilor ucrainene, cu diferite pretexte, în special exerciţii militare, atât la Berniansk şi Mariupol în Marea de Azov, cât şi la Odessa. Aceste precedente şi premise sunt de rău augur pentru securitatea la Marea Neagră şi pentru libertatea navigaţiei în interiorul strâmtorilor.
Din datele de la finalul anului 2020, în baza surselor deschise, în Crimeea se află azi 31.500 de militari ruşi staţionaţi permanent, faţă de 12.500 în ianuarie 2014, marja de 25.000 nefiind depăşită până la anexarea Crimeei – cotă stabilită la acordurile de flancuri în Tratatul Forţelor Convenţionale în Europe revizuit în 1999, la Istanbul. Acum fiind teritoriu rus, militarizarea e considerate legitimă de către partea rusă. Aici au fost aduse şi 40 de tancuri (0 în ian 2014), 583 vehicule blindate (faţă de 92), 162 de tunuri (faţă de 24), 122 de avioane (faţă de 22), 62 de elicoptere (faţă de 37), 12 aruncătoare de rachete (0 anterior), 34 de nave (faţă de 26 anterior anexării) şi 7 submarine (faţă de 2). La aceste numere trebuie adăugat faptul că vorbim de echipamente în marea lor majoritate noi sau recondiţionate, nicidecum de echipamentele vechi şi depăşite în 2014 (cu precădere componenta navală era depăşită şi din cauza acordurilor de la Harkov, care prevedeau paritatea instalării navelor între Sevastopol şi flota ucraineană).
Şi în materie de artilerie şi apărare antieriană, capabilităţile de pe teren sunt amplificate substanţial. Mai mult, numărul acestora creşte în următorii doi ani (planuri la nivelul 2022): de la 40 sisteme S400 Triumph în 2022 (faţă de 32 în 2018), 12 siseme Buk M3 (0 în 2018), 24 sisteme Pantsâr S1 (12 în 2018) 12 sisteme Tor-2M (0 în 2018). Toate acestea alcătuiesc A2AD, Anti Area and Aircraft Denial, zona de interdicţie aeriană deasupra peninsulei Crimeea.
Dar sistemul e mult mai dezvoltat, şi are capabilităţi ofensive la nivelul întregii Mări Negre şi a unei părţi a Europei de sud-Est. Astfel, în sistemul Mării Negre/Mării de Azov, inclusiv pe teritoriul rusesc din Regiunea Rostov pe Don şi ieşirii la Marea Neagră, există la această oră: sisteme Kalibr cu raza de 1500 km, Iskander cu dublă utilizare, cu raza de 500 km (dar am văzut testul făcut la 650 km), sisteme Bastion care lovesc la distanţă de până la 320 km ţinte navale, 420 km ţinte terestre, S400 (lovesc până la 250 km) şi sisteme Bal la 120 km. Ucraina, Republica Moldova, Bulgaria, Grecia şi Turcia sunt direct în raza de acţiune ofensivă a Rusiei, iar formula de apărare e una redusă numeric, astfel încât un atac masiv cu rachete ruseşti nu poate fi interceptat de scutul rachetă de la Deveselu, de exemplu.
Pe dimensiunea ofensivă, Rusia şi-a amplificat susinut capabilităţile atât în Marea Caspică – ce loveşte în zonă – cât şi în cazul flotei la Marea Neagră. Dacă în 2014 nu avea deloc astfel de capabilităţi, 2019 a înregistrat 4 nave purtătoare de rachete azi şi 5 în 2020 pentru Marea Caspică şi nu mai puţin de 11 azi şi 17 în 2020 în Marea Neagră. Totalul rachetelor Kalibr disponibile pe vasele ruseşti este de 140 azi, şi se aşteaptă 248 la sfârşitul anului 2020.
Crimeea nucleară. De la capabilităţi la amplasarea armelor nucleare
Dimensiunea nucleară a fost cea mai preocupantă pentru toate statele membre NATO. Astfel, s-a înregistrat, în primul rând, o creştere a prezenţei mijloacelor de lansare a rachetelor nucleare în Crimeea. Pe dimensiunea navală, vorbim despre arme de croazieră ghidate în sistem Moskva, bătaie 700 km, şi de sisteme Rastrub B, cu raza de 90 km, pe vase de escortă. Apoi e vorba despre bombardierele Suhoi SU 24, cu rază de 560 km, bombardiere strategice Tupolev TU22 M3, cu raza de acţiune de 2400 km şi cu rachete nucleare ce lovesc la 600 km, şi cu avioanele multirol (de vânătoare şi bombardament) Suhoi SU-34, cu raza de acţiune de 1100 km, ce au fie rachete de croazieră, fie bombe nucleare pentru aviaţie la bord.
Interesant, în acest sens, este refacerea completă a infrastructurii nucleare din perioada sovietică amplasată în Crimeea. Este vorba despre cel puţin 5 facilităţi, un aeroport şi 4 depozite nucleare, cu precădere în sudul şi sud-vestul peninsulei, în jurul Sevastopolului. În plus, la Universitatea din Sevastopol există 3 instalaţii nucleare de cercetare, inclusiv un reactor DR-100. Autorităţile ucrainene care nu mai au controlul facilităţilor nucleare, au notificat Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică – AIEA şi au suspendat licenţele. Doar că Rusia a continuat activitatea reactoarelor, intrata într-o zodie ilegală.
În 1994, când au accedat la Tratatul de Neproliferare Nucleară- NPT şi au semnat la Budapesta Acordul menit să le asigure independenţa, integritatea teritorială şi suveranitatea, autorităţile ucrainene au renunţat la prezenţa nucleară de pe propriul teritoriu. Acordul a fost semnat de SUA, Marea Britanie şi Rusia, alături de autorităţile Ucrainei independente, şi la această semnare s-au raliat şi celelalte două state membre ale Consiliului de Securitate, China şi Franţa. Totuşi Rusia a încălcat acordul, iar celelalte state au interpretat asigurarea garanţiilor în solidar de către toţi membri permanenţi, neavând, astfel, soluţie la anexarea Crimeei în virtutea acestui acord, pentru că acordul a fost încălcat chiar de către unul dintre garanţi.
Trebuie notat că atunci Ucraina a renunţat la 222 unităţi arme strategice (câte e aflau în 1990 pe teritoriul său) dintre care 176 rachete strategice SS-19 şi SS-24 amplasate în silozuri atomice şi cel puţin 46 bombardiere strategice, care fie au fost transferate Rusiei, fie au fost distruse sub control internaţional. Ucraina consideră şi astăzi că, dacă beneficia de o capabilitate nucleară, nu mai suferea atacul Rusiei, anexarea Crimeei şi agresiunea militară din Estul Ucrainei, având capacitate de descurajare credibilă activă şi astăzi. Totuşi, decizia tuturor conducerilor succesive ale Ucrainei după 2014, atât preşedintele Poroshenko cât şi Zelenski, a fost de a opta pentru o Ucraină fără arme nucleare, în continuare, pledând pentru sprijinul internaţional pentru refacerea integrităţii teritoriale şi apărarea sa.
