Ce ne spun vârfurile de suliță despre primii locuitori ai Americii?
La sfârșitul ultimei ere glaciare, oamenii care trăiau pe teritoriul Americilor se deplasau în funcție de anotimpuri, urmând cursurile râurilor și migrația animalelor de vânat, adesea cu o suliță în mână.
Aproape 13.000 de ani mai târziu, arheologii folosesc vârfurile acestor sulițe pentru a afla cum percepeau și gestionau riscurile primii locuitori ai Americii, informează un comunicat al Universității din Mississippi.
Vârfurile din piatră se numără printre puținele vestigii care au supraviețuit din perioada celor mai timpurii comunități care au populat valea fluviului Tennessee. Aceste arme cioplite în piatră pot oferi însă indicii despre modul în care oamenii s-au adaptat unor medii pe care nu le cunoșteau, potrivit unui nou studiu publicat în Journal of Archaeological Method and Theory.
„Vorbim despre vânători-culegători din Era Glaciară, oameni care arătau și se comportau la fel ca noi și aveau aceleași nevoi. Dar ei trăiau într-o lume dominată de mastodonți, mamuți, leneși giganți - animale complet străine pentru noi astăzi. Ceea ce analizăm noi - aceste vârfuri - reprezintă doar o mică parte din viața lor. Încercăm însă să reconstituim restul comportamentului lor pornind de la aceste vârfuri de suliță, pentru că acestea sunt lucrurile care au ajuns până la noi”, spune, în comunicatul citat, Jesse Tune, profesor asociat de antropologie la Universitatea din Mississippi și director al Centrului pentru Cercetări Arheologice al instituției.
Tune și Shane Miller, profesor asistent de antropologie la Universitatea din Alabama, au analizat aproximativ 500 de vârfuri de suliță descoperite în regiunea văii fluviului Tennessee, încercând să afle mai multe despre modul de viață al culturilor preistorice Clovis și Cumberland.
Comunitățile Clovis își reascuțeau cu grijă armele
Se crede că oamenii din cultura Clovis s-au numărat printre cei mai timpurii locuitori ai regiunii văii fluviului Tennessee. Cele mai vechi dovezi ale prezenței lor datează de aproximativ 13.200 de ani. Pentru oamenii ajunși într-un teritoriu nou, una dintre probleme era să descopere unde puteau găsi resurse precum silexul, o rocă sedimentară potrivită pentru confecționarea armelor.
„Cum s-au adaptat într-un loc în care nimeni nu mai fusese înainte? Nu putem sta de vorbă cu acești oameni, așa că trebuie să analizăm lucrurile pe care le-au lăsat în urmă. Nu există foarte multe situri arheologice ale acestor comunități pe care să le putem cerceta prin săpături. În schimb, avem foarte multe vârfuri de proiectile descoperite de-a lungul timpului în această regiune”, spune Miller.
Tune și Miller au constatat că grupurile Clovis aveau mai multe șanse să își reascută vârfurile de suliță, ceea ce ar putea indica preocuparea lor pentru conservarea și gestionarea resurselor.
„Și noi păstrăm lucruri astăzi, dar când vorbim despre vânători-culegători mobili, trebuie să ținem cont că aveau o perspectivă diferită asupra bunurilor personale și a ceea ce merita păstrat. Vârfurile de suliță erau concepute pentru a fi obiecte de unică folosință, iar faptul că oamenii din cultura Clovis le refoloseau este, prin urmare, interesant”, explică Tune.
Vânătorii din cultura Cumberland își permiteau să abandoneze vârfuri încă utilizabile
Câteva sute de ani mai târziu, când au apărut comunitățile Cumberland, acestea au moștenit de la predecesori informațiile despre locurile unde se găseau zăcăminte de silex și alte resurse.
„Când analizăm vârfurile Cumberland, putem vedea de unde provenea materia primă, putem aproxima perioada în care au trăit oamenii care le-au folosit și putem constata că unele dintre vârfuri au fost utilizate de mai multe ori. Dar rareori erau deteriorate complet, până în punctul în care nu mai puteau fi folosite”, spune Tune.
„Atunci cum au ajuns în ceea ce era, practic, gunoiul acelei comunități și, în cele din urmă, în registrul arheologic?”, întreabă cercetătorul.
Tune și Miller spun că o mai bună cunoaștere a teritoriului le permitea oamenilor din cultura Cumberland să abandoneze vârfuri de suliță care încă puteau fi folosite. Acest lucru arată că învățaseră unde puteau găsi noi resurse și că deveniseră mai familiarizați cu mediul în care trăiau.
„Când te gândești la un popor aflat într-o continuă deplasare, trebuie să ții cont că oamenii nu aveau animale de povară. Asta limita ceea ce puteau abandona și ceea ce trebuiau să transporte. Nu vrei să cari după tine un sac plin cu pietre. Așa că trebuie să găsești un echilibru între ceea ce ai nevoie și ceea ce poți transporta ”, spune Miller.
Aceleași compromisuri, de la Era Glaciară la explorarea spațiului
Deși problema resurselor pe care să le păstrezi și a celor pe care să le abandonezi poate părea specifică unui trecut îndepărtat, oamenii se confruntă cu același tip de decizii și astăzi, spune Tune.
„Gândiți-vă la explorarea spațiului. În esență, nu există nicio diferență între vânătorii-culegători din Epoca Glaciară și oamenii care trimit misiuni și rovere pe Marte. Ajungem într-un teritoriu nou, decidem ce luăm cu noi, învățăm să folosim resursele pe care le găsim și ne extindem treptat. Este exact același proces. Ceea ce învățăm și modul în care transmitem mai departe aceste cunoștințe sunt lucruri cu care ne confruntăm și astăzi. Singurul lucru care s-a schimbat este tehnologia”, adaugă cercetătorul.
Foto sus: Profesorul de antropologie Jesse Tune examinează o replică a unui vârf de suliță Cumberland (© Kevin Bain / Ole Miss Digital Imaging Services)
Mai multe pentru tine...
