Cât a costat primul an de război?

Conform rapoartelor Organizației Națiunilor Unite, costul războiului din Ucraina, măsurat până la finalul lui 2022, este unul uriaș: peste 18.000 de victime civile, până la 40% din locuințe avariate și mai bine de jumătate din infrastructura energetică a țării distrusă sau la limita funcționalității.

În jur de 16 milioane de ucraineni a trebuit să își părăsească locuințele în ultimul an și până la 18 milioane de oameni, aproximativ 40% din populația totală a țării, va avea nevoie de ajutor umanitar în prima parte a lui 2023.

Estimările Băncii Mondiale arată că economia Ucrainei s-a contractat cu 35% în 2022 și aproximativ 60% dintre cetățenii țării vor ajunge sub limita sărăciei. Distrugerea masivă a bunurilor industriale și luptele constante au produs daune imense și ecosistemului, cauzând niveluri de poluare greu de imaginat, aerului, apei și solului.

În pofida unor voci sceptice la începutul războiului – ministrul de finanțe al Germaniei, care refuza cererea de ajutor a ambasadorului Ucrainei la Berlin motivând că Rusia avea oricum să câștige în doar câteva ore, Ucraina continuă să lupte, compensând discrepanța foarte mare a mărimii armatelor cu folosirea extrem de eficace a ajutorului militar și informațional pe care îl primește de la Occident.

A devenit clar că, prin metode militare, Kremlinul poate câștiga doar printr-o escaladare colosală a situației. Multe grupuri de experți consideră că o astfel de escaladare este în plan pentru primăvara lui 2023. Cum Ucraina se pregătește pentru a continua să opună rezistență, războiul poate lua o turnură chiar mai sângeroasă decât până acum.

Explicația este simplă: în 2022, în ciuda relației profund deteriorate cu Occidentul, Rusia a făcut tot posibilul pentru ca războiul din Ucraina să rămână în Ucraina, evitând măsuri ce puteau duce către o confruntare directă cu NATO, sperând să erodeze astfel susținerea oferită Kievului de către Occident.

Izolarea internațională autoimpusă nu pare însă să funcționeze pentru Vladimir Putin odată cu 2023: procesul de reajustare a statelor europene pare să funcționeze nesperat de bine, înlocuind gazul rusesc cu cel al altor furnizori disponibili, ajutat fiind și de iarna foarte caldă.

Ca o paranteză, procesul de reajustare a lumii occidentale departe de gazul Rusiei a amplificat în cadrul comunității internaționale imaginea unor state care nu sunt, nici ele, un model al democrației reprezentative, ci, dimpotrivă, reprezintă cu succes regimurile autoritar-democratice care par din ce în ce mai de succes astăzi.

Algeria, condusă de un regim militar și de un președinte ales cu cea mai scăzută rată de participare la vot din istorie, a devenit un furnizor de gaze naturale esențial pentru Europa și se așteaptă să își dubleze producția în 2023.

În aproape orice fel, Rusia a pierdut deja războiul

„Exilul” geopolitic în care Moscova începe anul 2023 nu pare să fie suficient pentru a o împinge către o confruntare cu NATO. În pofida temerilor cauzate de contextul actual, Vladimir Putin pare să fie la fel de reticent precum occidentalii în posibilitatea folosirii unei arme nucleare. Cu toate acestea, lipsită de interacțiunea comunității internaționale și învinsă de Ucraina pe câmpul de luptă, Rusia poate deveni din ce în ce mai deschisă către un joc de sumă nulă cu consecințe extrem de grave.

În același timp, oprirea livrării de gaze în Europa nu va stopa cele nouă runde de sancțiuni aprobate până în acest moment de cele 27 de state membre ale Uniunii Europene. UE resimte costurile ajutorului trimis Ucrainei, însă implozia anticipată de Vladimir Putin nu s-a produs și nici nu pare că ar urma.

Un sondaj recent efectuat de Eurobarometrul Parlamentului European în statele Uniunii arăta că 73% dintre cetățeni sunt în favoarea continuării trimiterii de resurse în Ucraina. Deși se mișcă lent, caracteristică tipică pentru o organizație îngreunată de birocrație și interesele statelor membre, Uniunea Europeană va rămâne ferm în colțul celor de la Kiev și în 2023, iar părți terțe precum Statele Unite și Marea Britanie vor continua să joace roluri esențiale.

Nici Moscova nu va da însă înapoi. Procesul de recrutare de noi trupe din rândul populației a transformat „operațiunea specială” a lui Putin într-un adevărat război, trezindu-i la realitate pe rușii obișnuiți, care până atunci urmăreau ce se întâmpla în Ucraina din fața televizorului, fără a resimți neapărat impactul.

Contractul social nescris dintre elitele Rusiei și cetățenii obișnuiți, prin care ciracii lui Vladimir Putin dispun de resursele statului, dar fără a se amesteca în viața privată a populației, este întrerupt pentru prima oară de la venirea la putere a conducătorului de la Kremlin.

În aproape orice fel, Rusia a pierdut deja războiul, indiferent de finalitate. Orice victorie, chiar și o capitulare totală a Ucrainei – deși este extrem de puțin probabil ca un asemenea scenariu să se concretizeze – , ar putea cu greu să compenseze pierderile suferite ca urmare a izolării de comunitatea internațională și a deteriorării relației cu cetățenii ruși.

Ce înseamnă victoria?

Totuși, dacă acest an de război ne-a învățat ceva este că într-o lume atât de conectată precum cea de astăzi nuanțele de alb și negru, de bine și rău, de pozitiv și negativ sunt tot mai puține. O înfrângere a Rusiei nu va însemna neapărat și o victorie a Ucrainei. Un război sălbatic și prelungit va duce la un stat rămas, chiar și învingător, fără vastele sale resurse, fără infrastructură, fără industrie și fără societatea foarte diversă din punct de vedere etnic.

„Victoria” este, în acest moment, un termen cu o încărcătură mai mult politică decât socială. Este o narațiune folosită pentru a justifica măsurile și costurile războiului, pentru a sublinia speranța către un viitor mai bun.

Pentru Ucraina, victoria ar însemna continuarea existenței ca stat independent, care își poate exercita propriile atribuții ca națiune suverană și care poate dispune de propriul teritoriu. Dar o astfel de victorie nu ar aduce, de fapt, niciun câștig, ci doar enormele pierderi necesare pentru ca situația de dinainte de 24 februarie să poată continua și după ce Rusia a fost învinsă.

În spatele acestui termen sunt însă câteva dileme ce vor fi extrem de greu de soluționat pentru conducerea de la Kiev. Unde se trage linia între responsabilitatea protejării vieții omenești și responsabilitatea de a apăra integritatea teritorială a Ucrainei? Cât de mult poate fi rezistența considerată strategică împotriva unei armate încă mult mai vaste din punctul de vedere al echipamentului și al numărului de soldați?

Ce fel de compromis pentru pace mai poate fi făcut fără a-i trăda pe cei care au murit pentru apărarea țării și, în acest caz, de ce nu a fost făcut încă de la început? Ce fel de suveranitate teritorială este posibilă, de facto, dacă Rusia primește fie și un singur centimetru de pământ care nu îi aparținea înainte de 24 februarie 2022?

Pentru găsirea răspunsului la aceste întrebări, Occidentul trebuie să continue să sprijine Ucraina. Doar Kievul poate fi actorul care decide când și sub ce formă pot fi deschise discuții pentru armistițiu sau pace și probabil că ofensiva din primăvară va juca un rol important în concretizarea unui astfel de scenariu.

Vestul trebuie să ajute Ucraina să își definească propria victorie, un ouroboros incorect din start care trebuie să facă legătura între necesitatea de a opri suferința umană, obținerea unei păci juste și consolidarea supraviețuirii Ucrainei ca națiune suverană.

Europenii, uniți în dorința de a continua să ajute Kievul

Statele occidentale continuă să rămână unite în credința că este imperativ să continue să ofere ajutor președintelui Zelenski. Este foarte important ca acest lucru să continue, fără a permite diviziunilor și narațiunilor interne să afecteze procesul. Ezitarea Germaniei în a trimite tancuri Leopard în Ucraina a afectat și toate celelalte state care dețin astfel de modele, deoarece acordul dintre ele și Berlin prevede că au nevoie de permisiunea explicită a germanilor pentru a le trimite unui stat terț.

Cu toate acestea, Germania a fost până la urmă de acord cu trimiterea tancurilor, declanșând un proces multinațional de armare a Ucrainei care se poate dovedi crucial pentru viitorul conflictului. După un an de război, europenii sunt uniți în dorința de a continua să ajute Kievul, dar tensiunile între membrii guvernelor lor încep să fie percepute cu ochiul liber.

Va fi greu ca victoria să fie definită într-un mod concret. Putin și-a traversat Rubiconul în momentul în care a ordonat invazia Ucrainei, astfel că întoarcerea nu mai este o opțiune. Conducătorul Rusiei a suferit și continuă să sufere repercusiuni din cauza cărora, în perspectiva sa, continuarea războiului are mult mai mult sens decât oprirea sa. Indiferența autorităților ruse față de viețile propriilor cetățeni pare că i-a trezit mai mult pe ruși decât pe unii occidentali însă, încă nepregătiți să abandoneze viziunea unei arhitecturi europene de securitate „de la Lisabona la Vladivostok”.

Rusia s-a dovedit mai slabă decât majoritatea grupurilor de experți care o cotau pe 24 februarie 2022. Armata sa a pierdut rapid bătălia cu mitul invincibilității și s-a dovedit incapabilă de a avea un succes continuu în fața unui stat mai mic și mai slab. Cu toate acestea, deși poziția Moscovei este evident mult mai puțin favorabilă decât acum un an, subestimarea ei ar fi o greșeală.

Armata rusă continuă să aibă capabilitățile de a ucide, distruge și afecta grav țintele sale din Ucraina. Lipsa de principii morale ale comandanților săi duce și la probabilitatea foarte ridicată ca infrastructura și populația civilă a Ucrainei să continue să fie, din perspectiva Kremlinului, fair game și în 2023.

Fragmentul face parte din articolul „Războiul din Ucraina după un an: sfârșitul istoriei sau răzbunarea ei?”, publicat în numărul 253 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 februarie - 14 martie, și în format digital pe platforma paydemic.