America la firul ierbii

În mijlocul unei seri ploioase de toamnă târzie, unul dintre punctele de trecere a frontierei dintre Canada și SUA pare intrarea spre Tărâmul Făgăduinței. Din întunericul șoselei răsare, la un moment dat, o cascadă de lumini – mai întâi duty free-ul canadian, apoi uriașele litere luminate care compun cuvintele cele mai cunoscute ale ultimului secol, după „made in China”: United States of America.

La acea oră din seară, trecerea graniței cu mașina nu-ți ia mai mult de 5-10 minute. Desigur, asta dacă arăți a om serios pentru vameși, lucru care e destul de greu de definit. Dacă n-arăți, poți petrece și mai bine de trei ore, la un control amănunțit și la interogatoriul aferent. A pățit-o o familie de profesori canadieni, care au avut proasta inspirație să se îmbrace „prea elegant” pentru o deplasare cu mașina în scop turistic.

Așadar, mai întâi pregătești pașaportul, certificatul de înmatriculare și permisul de conducere. Aștepți, ca la spălătoria auto, verdele aprins al panoului de deasupra, după care avansezi încet spre doamna, în fine, spre ofițerul american care te întreabă scurt și neprietenos: „Încotro?”. „Spre Plattsburgh”, răspunzi, ușor timid, femeii în uniformă, cu părul strâns în coc, cu ochelari de Terminator și maxilare proeminente, care te scrutează nemilos. Doamna insistă: „Doar acolo?”.

Deja te simți vinovat și rușinat, deopotrivă, că n-ai spus totul, din prima, ca atunci când erai ascultat la geografie, în clasa a VI-a. Te-ai gândit că acolo vei înnopta, că într-acolo te îndrepți acum, nu la unde te vei duce mâine. „Sigur, poate vom ajunge și pe la Burlington...”, adaugi, ezitant. „OK, drum bun!”, îți spune doamna ofițer, întinzându-ți pașapoartele și privindu-te, pentru ultima dată, cu acei ochi reci de pește oceanic.

Îți ia câteva secunde să te dumirești că ai scăpat, că ești pe Tărâmul Făgăduinței, acolo unde majoritatea conaționalilor tăi doar au visat să ajungă și unde candidații la prezidențiale din țara ta de baștină vin să fie examinați, unși și să primească lumină. Dar nimic nu-ți gâdilă mai tare orgoliul decât faptul că vameșa te-a citit drept om serios, la locul lui, care nu umblă cu învârteli.

Ptiii, și ce emoții aveai! Nu c-ai fi făcut ceva, însă te gândeai la ce ar putea crede ei că ai putea să faci. În plus, ai nimerit și în ziua în care o mașină a intrat cu viteză și a explodat într-un alt punct de frontieră canadiano-american, undeva prin preajma Niagarei. E departe, dar alerta e aceeași, dat fiind că încă nu se știe dacă „a fost sau n-a fost” atac terorist.

Camionagiii

În fine, ești în United States of America, noaptea, pe șosele întunecate, unde limita de viteză este de 65 de mile pe oră, adică de vreo 105 kilometri pe oră. Drumurile sunt mult mai bine asfaltate decât în provincia francofonă a Canadei, Quebec, cu care se învecinează statul New York. Pe scurt, mafia drumarilor nu e lăsată chiar de capul ei, cum se întâmplă la vecinii din Quebec. Ce, credeați că românii au inventat furtul din bani publici și lucrările de mântuială? Nu, în niciun caz. Și din acest motiv camionagiii care transportă mărfuri între cele două țări accelerează vârtos când se văd trecuți la americani.

Încă se fac bani frumoși din transportul rutier, chiar și pentru cei care dețin un singur camion. Totul e să-ți iei permisul de conducere al categoriei respective de vehicule, lucru care nu e întotdeauna ușor. În partea canadiană, s-a auzit, și se aude în continuare, de examene trucate sau luate „pe șpagă”, deoarece trebuie să ai și niște noțiuni de matematică, fizică și gramatică pentru a înțelege enunțurile și întrebările.

Românii se descurcă bine, în general, pentru că au trecut pe la școală și au un soi de istețime specifică popoarelor care au trăit vremuri grele. Nu sunt ei uniți, se bârfesc, se ceartă și ajung să se urască unii pe alții din nimic, dar asta-i boală grea și o cu totul altă discuție. Dezbinarea diasporei românești poate fi oricând un bun subiect de doctorat.

Revenind, camionagiii sunt, în general, oameni dintr-o bucată, obișnuiți cu viața monotonă a drumurilor lungi. N-a trecut multă vreme de când i-au dat furnicături pe șira spinării primului-ministru canadian, blocând pentru câteva săptămâni centrul capitalei, Ottawa, și câteva puncte de trecere a frontierei cu SUA. În ianuarie 2022, camionagiii au spus „Enough Is Enough!” (Destul!) măsurilor pandemice care-i aduseseră în pragul falimentului. Consecințele acțiunilor din acel moment se resimt și astăzi: prim-ministrul canadian a deschis cutia Pandorei, blocând nu numai conturile bancare ale camionagiilor, dar și conturile celor care au donat sume modice pentru cauza acestora. Imaginea Canadei a avut de suferit, iar unii oficiali vorbesc pe la colțuri de o diminuare semnificativă a investițiilor străine. Și a imigrației. Ba, mai mult, se aude că familii bine înrădăcinate în Canada, de zeci de ani, au luat-o îndărăt, spre țările de origine.

În orice caz, pandemia a trecut, a venit războiul din Ucraina, iar apoi cel din Fâșia Gaza, toate acestea punând la grea încercare bugetele Canadei și Statelor Unite. Inflația a crescut, iar cererea de produse s-a diminuat ca urmare a scăderii cu aproximativ 40% a puterii de cumpărare a populației. Astfel s-au multiplicat și greutățile camionagiilor, care-și văd veniturile diminuate cu viteza de croazieră a propriilor tiruri.

În America nu se mai trăiește bine, iar asta se vede pe chipurile oamenilor obișnuiți, cu privirea rătăcită și o țigară în colțul gurii. Apropo, spre deosebire de Canada, în Statele Unite vezi încă, la tot pasul, vitrine ticsite cu pachetele de țigări colorate ale unor mărci celebre în toată lumea. Vecinii de la nord afișează pe pachete muribunzi, autopsii și alte neplăceri ale vieții, dar, în pofida ororilor prezentate ca să descurajeze acest viciu, nu reușesc să rezolve problema dependențelor timpurii. Și nici alta, mult mai complicată – cea a drogurilor de mare risc.

Primăria orașului Plattsburgh, statul New York

America micilor oraşe

La Plattsburgh e pustiu, ca într-un film post-apocaliptic. Nici țipenie de om pe străzi, iar biblioteca, anticariatele și micile cafenele sunt închise și au un aer prăfuit, ciudat. Lumina gri a lui noiembrie nu pune nimic în valoare. Străzile golite de orice prezență umană amplifică sinistru zgomotul lucrărilor de renovare a unei mici clădiri din apropiere. Se aude doar hârșâitul unor șipci și loviturile de baros ale unui poltergeist (strigoi, în mitologia populară germană).

America micilor orașe nu s-a schimbat fundamental față de anii ’70-’80. Ea este însă tristă și dărăpănată. La Plattsburgh, casele clasei de mijloc n-au mai primit de mult o vopsea proaspătă. De Thanksgiving Day (Ziua Recunoștinței), totul e închis și neînsuflețit, asemenea unei așezări desenate pentru un decor de Halloween.

De altfel, la intrarea hotelului la care am tras, încă dai peste dovleci scobiți și baloți de paie ornamentali. Până și editorialul din gazeta locală, tratând o temă politico-religioasă, începe trist și profetic: „Există două căi de a fi nefericit în viață: una este de a nu obține niciodată ceea ce-ți dorești, iar cealaltă este de a obține tot ceea ce-ți dorești”.

(...)

Fragmentul face parte din articolul cu același nume, publicat în numărul 265 al revistei „Historia”, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 februarie - 14 martie, și în format digital pe platforma paydemic.