image

De la Calgary la Banff: Călătorie în pandemie spre inima Canadei / FOTO

📁 Călătorii în istorie
Autor: George Rădulescu

În aeroporturi îți dai seama de un lucru: pandemia a schimbat, ireversibil, ceva în felul oamenilor de a fi. În bine sau în rău, e greu de spus deocamdată. Cert este că mulți călători sunt mai apatici și, poate, mai timorați decât înainte, dând dovezi temeinice de sobrietate forțată. Acel joie de vivre contaminant din aeroporturi a dispărut. Acum contează doar destinația, în niciun caz drumul în sine.

Așadar, expresia „scopul și durata vizitei“ a căpătat o încărcătură emoțională nebănuită la aterizare. În ceea ce mă privește, călătoria spre inima Canadei, Alberta, mi-a indus un puternic sentiment al libertății, asemănător cu senzația pe care am avut-o cu toții, măcar o dată în viață, în creierii munților sau în largul mării.

De altfel, primul reflex a fost de a intitula aceste rânduri „Alberta sau gândul libertății“. Despre locuitorii provinciei canadiene Alberta, aflată „in the middle of nowhere“, se spune că sunt greu de îmblânzit, asemenea iernilor aspre pe care le îndură. Şi, fiți siguri, nu e o figură de stil.

În Alberta, viața e valorizată la timpul prezent, fără briz-brizuri și sofisticării care complică existența occidentalilor din zone mai temperate. Oamenii de acolo sunt mult mai greu de convins că negrul (culoarea) e alb și că albul e negru. Asta nu înseamnă că n-au nuanțe, însă asprimea naturii îi determină să privească lucrurile așa cum sunt.

Un soi de febră mare a planetei

Am nimerit la Calgary taman în ziua în care s-a depășit recordul de căldură înregistrat vreodată. Orașul era aproape pustiu, singurele prezențe umane, pe la colțuri de stradă, fiind cei fără adăpost. Se mișcau și ei cu greu, la umbra intrândurilor din centrele comerciale închise de pandemie.

Căldura aceea nefirească pentru Alberta părea un soi de febră mare a planetei, manifestată violent prin mișcarea browniană a unor ființe prăjite de plita de asfalt a orașului. Câte o mașină de poliție patrula alene, parcă în căutarea vreunui neverosimil semn de viață. În rest, doar zgârie-nori și fațade victoriene cu uși ferecate.

Calgary downtown: la o cafea, la colţ de stradă
Calgary downtown: la o cafea, la colţ de stradă

Dar cum, adesea, clădirile vorbesc cel mai bine despre oamenii care le ocupă, n-ai fi putut spune că pustietatea orașului era într-atât de apăsătoare. Calgary are multe, poate prea multe clădiri noi, dar și bijuterii arhitecturale de început de secol XX. Așa cum este sediul Consiliului municipal, în fața căruia un parc generos, cu grupuri statuare ingenioase, te ajută să cazi pe gânduri.

Când nu e multă lume, parcă zărești câte doi gentlemani, cu redingote elegante, plimbându-se cu pași măsurați și dezbătând treburi ale politicii britanice. Nu departe de parc este Biblioteca municipală, cu spații futuriste, dar foarte confortabile. Acolo poți sta să citești ore în șir, iar partea cea mai frumoasă e că ai posibilitatea de a veni cu copii mici.

Au și ei la dispoziție tobogane imense, amplasate în camere la fel de imense, izolate fonic, cu geamuri în loc de pereți, pentru a facilita supravegherea de către adulți, și cu saltele așternute pentru a atenua căderile și r ­ ostogolirile micuților. Am găsit la această bibliotecă și câteva cărți scrise în limba română, nereprezentative, ce-i drept, nici pentru cultura și nici pentru știința noastră. M-am bucurat, totuși, că există, chiar și printre cărțile în bulgară și rusă, mult mai atent alese.

„Mi se pare că oamenii s-au înrăit. N-aș putea trăi aici“

Pe Steve, un reprezentant al „primelor națiuni“, așa cum ați văzut doar în filmele cu cowboys și indieni, l-am cunoscut la barul unui hotel central, lângă un pahar mare cu bere rece. Era dornic să-și povestească viața tuturor celor dispuși să-l asculte și să-și plângă dorul de casă. Preeria canadiană era casa lui, avea câini mari și cai iuți, rezistenți la frig și la vânt puternic.

„Nu m-aș putea obișnui să trăiesc într-un astfel de oraș. Mi se pare că oamenii s-au înrăit teribil“, spunea volubilul Steve, pe care nu-l impresionase deloc istoria bine stratificată și atmosfera cosmopolită din Calgary.

Centrul financiar al oraşului Calgary
Centrul financiar al oraşului Calgary

De altfel, chiar în acea perioadă, drapelul Canadei rămăsese în bernă chiar și de Ziua națională, 1 iulie. Canadienii au scos la iveală tratamentele inumane la care au fost supuși copiii autohtonilor, adică ai „primelor națiuni“, în anumite școli catolice. S-au descoperit mai multe gropi comune cu rămășițele pământești ale unor copilași, rupți de tradițiile și de căminele lor, de către reprezentanții unui sistem nivelator.

Unii observatori ai vieții publice canadiene zic că e bizar că toate acestea au fost date în vileag taman acum, deși ar fi fost bine cunoscute, de zeci de ani, de către autorități. Steve n-a pomenit nicio clipă despre asta, dar ne-a sfătuit, pe la jumătatea paharului cuThe Heritage Park bere, să nu ratăm The Heritage Park, dacă tot am ajuns la Calgary.

Ne-a spus că astăzi, mai mult decât oricând, merită luată urma căutătorilor de aur din vechime și a micului gospodar din Alberta, cu toate păcatele și virtuțile lui. „I’m a country boy, my friend!“ („Sunt un băiat de la țară, prietene!“), m-a asigurat Steve, care a insistat să mai închinăm un pahar, înainte de a ne lua rămas bun.

„Ceauceșcu! Mobutu Sese Seko!“

Stația de tramvai era amplasată lângă hotel, pentru că, la Calgary, toate drumurile importante se parcurg cu tramvaiul. O rețea impresionantă taie orașul în lung și-n lat, liniile albastre și roșii, bine gândite pentru a acoperi tot teritoriul, reducând cu mult veniturile taximetriștilor.

Am urmat linia roșie și ne-am afundat printre clădiri. Să nu vă gândiți cumva că, pe durata călătoriei, am avut parte de zdruncinături și de hurducăieli, ca la București, între „Sf. Gheorghe“ și Calea Moșilor.

La ei, tramvaiul e silențios, asemenea unui metrou ușor, oprește des și închide ușile lent, în așteptarea oricui care nu grăbește pasul. Pe bancheta de lângă mine, un domn de culoare mă întreabă ce limbă vorbesc, pentru că m-a auzit schimbând câteva cuvinte la telefon.

„Franceză“, îi zic, dar îmi mărturisește că și-a dat seama. Nu la asta se referea, că el e congolez (sau zairez) și vorbește franceza, numai că e curios de limba mea maternă. N-arăt a francez, și poate că nici nu mi-aș dori, îmi spune râzând, atunci când află că are dinainte un român. „Ceauceșcu! Mobutu Sese Seko!“, vine, implacabil, replica.

„De ce l-ați împușcat în ziua de Crăciun, că noi îl iubeam!?“. Ce să mai zici, că nu „noi“ l-am împușcat? Oricum, în câteva minute aflu, poate fără să vreau, că e inginer de profesie, divorțat și om al străzii, în urma unor circumstanțe defavorabile. Venise în Canada să devină milionar. Nu arată a om al străzii, mai ales că ține să-mi prezinte fișicul de bani pe care-l are-n buzunar, ajutor de la stat pe timpul pandemiei.

Aflu, însă, cu oarecare surprindere, că și astăzi, în fostul Zair, există pe câmpurile agricole tractoare românești „Universal“, iar în unele gospodării ale congolezilor săraci, televizoare color vândute de statul român guvernului condus de Mobutu. Ajung la stația la care trebuie să cobor și ne luăm rămas bun.

The Heritage Park - Fantomele Vestului Sălbatic

Cu tramvaiul și cu un microbuz te poți întoarce în timp, până pe la 1880. Dar asta numai la Calgary, prin poarta temporală „The Heritage Park“. Peronul gării aduce bine cu cel din „Harry Potter“, iar când apare trenul cu aburi, ai uitat deja de epoca în care te afli. Biroul impiegatului este fascinant amenajat pentru orice copil, mic sau mare. În plus, e deschis și nimeni nu-ți spune să nu atingi obiectele din interior – telegraful, oglinda bătrână, registrele cu scris caligrafic.

Oficiul poştal de altădată
Oficiul poştal de altădată

Calea ferată înconjoară orașul de odinioară și are stații prevăzute în fața fiecărei zone de atracție: mina de aur, sonda de petrol, bâlciul din „centru“, cu magazinele lui de dulciuri și jucării. Apoi o iei la pas printre casele coloniale de început de secol XIX, cu peluze și verande generoase, treci pe lângă cazarma pompierilor, pe lângă postul de poliție, primărie și bancă.

Pe o altă străduță (sau ulicioară, mai bine zis), dai peste cabinetul avocatului, plin de dosare și ștampile. Alături e înspăimântătorul cabinet al dentistului, de unde parcă auzi strigătele disperate ale pacienților de odinioară. Cleștii, frezele și seringile expuse în vitrină îți dau ghes spre spălătoria imigrantului chinez. Acolo miroase a rufe călcate și apretate, dar și a mirodenii, pentru că, în odăile din spate, se gătește de zor.

O sticlă cu rachiu făcut din cereale, uitată pe o masă, alături de o pereche de ochelari, un ziar scris cu caractere chinezești și un mosor cu ață groasă completează tabloul domestic al unei familii care și-a părăsit țara, în speranța unui viitor mai bun.

Te aștepți ca proprietarii gospodăriei să apară din clipă în clipă, să-ți ofere un ceai și să te invite să-ți lași albiturile la primenit. Ieși cu greu din încăperile joase ale întreprinzătorului chinez și o pornești spre loja masonică, pe frontispiciul căreia a fost proaspăt gravat compasul auriu. Scările de lemn sunt inscripționate cu virtuțile necesare atingerii iluminării: caritate și compasiune în fața problemelor majore cu care se confruntă comunitatea.

De altfel, istoricii susțin că, în 1914, ca urmare a unei tragice explozii la o mină din zonă, masonii au strâns fondurile necesare ajutorării familiilor a sute de victime. La acea vreme, în Alberta erau deja 75 de loje masonice, în cadrul cărora activau notabilitățile orașelor – medici, avocați, membri ai autorităților locale.

Presa era și ea prezentă în viața comunităților, orașul de odinioară în care am intrat adăpostind o tipografie în perfectă stare de funcționare. Mirosul cernelurilor se amestecă perfect cu acela al cafelei de-abia luate de pe foc, iar din huruitul mașinăriei se nasc foi de ziar cu titluri de-o șchioapă și parfum de jurnalism „de școală veche“.

Fiecare oraș mai răsărit din Alberta avea câte o tipografie din care ieșeau săptămânal ziarele ce anunțau progresele științifice, răspândeau zvonurile mondene și găzduiau dezbaterile politice. În general, canadienii începutului de secol beneficiau de două astfel de publicații, una liberală și alta conservatoare.

Tipografie din secolul al XIX-lea, în Alberta
Tipografie din secolul al XIX-lea, în Alberta

Omul în vârstă care ne-a întâmpinat în tipografie avea papion și mânecuțe, vorbea încet, într-o engleză cu accent britanic, și se plângea că l-au lăsat puterile și că, în curând, își va tipări pașaportul pentru lumea de dincolo. Bineînțeles, omul nostru juca un rol, asemenea polițistului ce alerga încolo și-ncoace, a hangiței care-și îmbia mușteriii, din fața localului, să intre și să se înfrupte din mâncarea proaspăt gătită și a cârciumarului care-și striga „oferta de prânz“ la ușa birtului său.

Tipograful ne-a spus că, în lumea de mult apusă a personajului pe care-l interpreta, simplii angajați câștigă cam un dolar pe zi, iar proprietarii de „mașinării ale diavolului“, cum li se zicea în epocă, își fac safteaua din abonamente, publicitate la diverse produse și anunțuri de angajare. Imediat ce-și fac un cheag, patronii investesc în tiparnițe mai noi și mai performante, chiar dacă asta înseamnă o nouă serie de sacrificii pentru ei și familiile lor. Așa s-a dezvoltat, în fond, capitalismul.

Călătorie în istorie

Nu luăm trenul înapoi spre „gara lui Harry Potter“ fără să cumpărăm o înghețată mare de la doamna cu bonetă albă, scrobită, de lângă caruselul fabricat în 1914. Cu ochii minții îți și vezi bunicii, copii fiind, cățărați pe căluții din lemn vopsit – băieți cu pantaloni scurți și genunchii juliți și fetițe cu funde și rochii creponate.

Din reverie nu poate lipsi vântul blajin care înfoaie copertina parcului, norii gri intens, premonitorii, care se pregătesc să înghită soarele de iulie și fluierul domnului cu mustăți răsucite care-și pregătește următoarea serie de mușterii. Pleci de acolo răvășit, ca și cum ai fi trăit acele vremuri, și parcă fără niciun chef de a reveni în modernitate.

Noroc că tranziția spre lumea pandemică e mai ușoară prin imensa hală cu mașini de epocă, modele de la 1908 până la cele fabricate încoace, spre anii ’60. Ateliere de reparații, pompe de benzină și reclame la uleiuri de motor, toate vesel colorate, te aruncă în prospera Americă dintre cele două Războaie Mondiale și de după căderea Cortinei de Fier.

În surdină, se aude un jazz care te acompaniază de la standul The Mitchell Motor Car Company of Wisconsin până la Gulf Fuel Oil Dealer, care are parcat dinainte un Chevrolet de prin 1950, dotat cu tapițerie din piele vopsită în roșu aprins.

Devonian Gardens

Orice s-ar spune, după o astfel de regresie temporală ai nevoie de o cafea tare și parfumată. O poți lua de la Devonian Gardens, după ce te întorci la minunatul tramvai care te va aduce în centrul orașului Calgary. Imaginați-vă acum o grădină botanică interioară, cu magazine, cafenele, ascensoare, scări rulante și mese pe fiecare etaj, dar și cu bazine pline de pești exotici.

Geamurile generoase luminează spațiul paradisiac și dau o perspectivă nebănuită asupra orașului. Renovarea din 2012 a scos din vistieria statului aproximativ 37 de milioane de dolari, dar a meritat cu prisosință. Este locul ideal pentru a citi o carte sau pentru a studia în vederea unui examen apropiat. De altfel, vezi tineri studenți, lejer îmbrăcați, degajând relaxare, la mesele presărate printre arbuști de tot felul.

Stau acolo și fac conspecte, inițiază videoconferințe cu diverși colegi aflați prin cine știe ce alt colț de lume și mănâncă fructe și legume proaspete, din casolete ce se închid ermetic, cu zgomot.  Acolo vezi o fărâmă din viața studentului canadian, lipsit de prejudecăți, bine-dispus, activ, dornic să schimbe lumea. Cobori, parcă având un alt tonus, și o apuci la pas pe lângă gară (Canadian Pacific Railway).

Pentru a te insinua în „catedrala naturii“ din Alberta, nu sunt suficiente spațiile amenajate precum Devonian Gardens. Ai nevoie de o mașină, câteva ore de somn bun și răbdarea de a conduce câteva sute de kilometri prin sălbăticie. Pentru vreo 150 de dolari pe zi, cu tot cu asigurare, poți închiria o mașină coreeană de-abia ieșită pe piață, care consumă puțin și cu care n-ai bătaie de cap.

Şoselele sunt bine asfaltate, spre deosebire de Quebec, provincia francofonă a Canadei, unde trebuie să ai grijă să nu-ți rupi vreo planetară. Oricum, trebuie să mergi domol, să admiri peisajul și să nu apeși prea tare pedala de accelerație, ca nu cumva să dai peste vreun echipaj de poliție, apărut ca de nicăieri. Fără-ndoială, condusul spre munți nu-i deloc obositor în Alberta. La capăt te așteaptă marea evadare din urban, oricât de orășenit te-ai crede.

Banff, locul unde Dumnezeu a zâmbit odată

Odată ajuns la Banff, caută bine un loc de parcare! Cele gratuite sunt rara avis, adică ­ pasăre rară pe latinește, vorba poetului Juvenal. Amatorii (și profesioniștii) sporturilor de iarnă, dar și gurile-cască, au cam pângărit creația primordială, în pofida organizării aproape impecabile a spațiilor ce le sunt destinate.

Centrul animat al orăşelului Banff; Munţii Stâncoşi atrag milioane de turişti în fiecare an
Centrul animat al orăşelului Banff; Munţii Stâncoşi atrag milioane de turişti în fiecare an

Că tot veni vorba de poezie, orășelul turistic Banff, aflat la poalele Munților Stâncoși ai Albertei și fondat la 1883, s-ar încadra perfect pe șevaletul unui maestru peisagist. Pe undeva seamănă cu Sinaia noastră, având o stradă centrală, lungă și plină de magazine, cafenele și restaurante, iar în zonele adiacente, case temeinic construite, cu peluze mari și atent îngrijite.

Un pod care traversează râul repede Bow, așa cum numai inginerii din vechime știau să meșteșugească, leagă aria comercială de cea rezidențială, aceasta din urmă deschizându-se, asemenea Noului Testament în cel Vechi, printr-o apariție minunată – un mare conac, cu grădini japoneze.

Banff are în jur de 7.000 de locuitori și este supus unor politici stricte de protecție a mediului natural, motiv pentru care nu pot domicilia acolo decât aceia care au un loc de muncă în zona Parcului Național. Orașul, situat pe versantul estic al Munților Stâncoși (Rocky Mountains), la altitudinea de 1.383 de metri, n-a fost dintotdeauna un loc atât de prietenos. În urmă cu o sută de ani, pădurile adânci, văile necunoscute și piscurile neatinse de om reprezentau tot atâtea pericole pentru temerari.

De altfel, Philip Abbot este primul alpinist care a plătit cu viața, în America de Nord, dorința de a explora înălțimile Munților Stâncoși. Un pas greșit și un vuiet de pietre prăvălite au marcat tributul cerut de vârful Lefroy, neescaladat de nimeni până atunci. Dar adierea morții înspăimântă și atrage deopotrivă, iar alți iubitori ai naturii aspre și-au făcut rapid apariția.

Au urmat Cascade Mountain și Mount Norquay, ale căror creste, aflate la aproape 3.000 de metri, sunt vizibile din micul oraș al lordului scoțian Strathcona. De aici se poate ajunge, în zilele noastre, cu un teleferic, pe Sulphur Mountain, pentru a trăi o experiență într-adevăr unică.

Peisajul este presărat cu animale sălbatice, precum urși negri și urși grizzly, lupi și pume. Turiștii care se aventurează în drumeții sunt sfătuiți să părăsească imediat zona dacă văd vreun stârv sfârtecat și să sune imediat la dispeceratul Parcului Natural pentru a anunța „descoperirea“. E semn că s-ar putea întâlni cu o astfel de vietate.

Lacurile Louise și Moraine, spațiul liniștii depline

La numai 58 de kilometri distanță de Banff dai peste Lake Louise. Fără nicio tentativă de cosmetizare scriitoricească, Lake Louise este definiția perfectă a minunii care-ți taie respirația. Odată ce dai cu ochii de apa de un albastru ireal, prinsă între stânci abrupte, zgomotul propriilor gânduri se potolește brusc. E ca și cum ai fi depus într-o cameră hiperbară, la o terapie cu oxigen sub presiune. Orice leziune pe care ai fi căpătat-o în tumultul vieții dispare în foarte scurtă vreme.

Vâslind pe Lake Louise
Vâslind pe Lake Louise

Nici măcar murmurul turiștilor nu-ți perturbă liniștea interioară și ai fi capabil să faci orice fără să-ți pierzi concentrarea. Cerul pare încremenit, niciun nor nu se mișcă, iar vocile din jur par a proveni din aceeași încăpere. De altfel, senzația că te afli într-o încăpere persistă și în împrejurimi. Hotelul de cinci stele de alături pare o hologramă, iar grădina amenajată din față – o farsă a unui programator priceput.

Năucit, te sui în mașină și mai conduci vreo 14 kilometri spre Lake Moraine, unde ți s-a spus că penelul dumnezeiesc a scăpat ușor de pe pânză. Ce-i drept, dai peste aceeași liniște de templu, cu apă lină și tulburător de albastră. Câteva ambarcațiuni portocalii, presărate peste luciul apei, te fac să te gândești că nimeni nu te va crede că există așa ceva, văzând fotografiile.  Vei fi bănuit că le-ai prelucrat cumva pe computer, pentru a imita perfecțiunea. Aici, stâncile și brazii sunt mai aproape de oamenii veniți să vadă miracolul naturii.

Nu e o pictură, e Lake Moraine şi ale sale culori divine
Nu e o pictură, e Lake Moraine şi ale sale culori divine

Primul care a dat deoparte cortina acestui spațiu al regăsirii a fost Tom Wilson, în august 1882. Născut în anul Unirii Principatelor Române, 1859, primul ghid turistic și explorator al acestor locuri cunoștea în detaliu pădurile, canioanele și cursul apelor, după ce se supusese de bună voie încercărilor sălbăticiei – frig, degerături și foame.

De cum se dădeau jos din tren, amatorii de aventuri ai acelei epoci îl căutau pe Tom Wilson pentru a-i duce pe cărări nebănuite și necălcate de om. Iată de ce povestea vieții sale găsește încă ascultători, la aproape un secol de când a plecat din această lume. Poate și pentru că tot ceea ce contează se rezumă la amprenta pe care o lași în inima celor care te-au cunoscut sau care ți-au aflat povestea.

Înapoi în viitor

Să te rupi de munții și de canioanele Albertei e trist, mai ales dacă-ți amintești de vorbele lui Steve, omul „primelor națiuni“, de care v-am pomenit la începutul periplului nostru imaginar: „Nu m-aș putea obișnui să trăiesc la oraș. Mi se pare că oamenii s-au înrăit teribil“. El se referea la Calgary, acolo unde ne vom întoarce imediat, însă afirmația lui capătă încărcătura unui adevăr dureros dacă ne raportăm la oricare altă aglomerare urbană.

Noroc că, spre drumul de întoarcere, dăm peste un restaurant de munte, așa cum probabil ați văzut numai în filmele americane ale anilor ’90 – canapele lungi și confortabile, ferestre mari, apă cu gheață și cafele lungi, în așteptarea unor fripturi de vită, asezonate cu cartofi pai. Atât cât să te ajute să suporți cele aproximativ trei ceasuri de condus, înapoi, spre turnul din Calgary.

Inspirat, în 1967, de planurile pentru „Turnul centenar“ menit să celebreze a 100-a aniversare a Canadei, Husky Tower a apărut în peisajul urbanistic al orașului Calgary ca un parteneriat între compania petrolieră Husky Oil și compania de căi ferate a Vestului, Canadian Pacific Railway.

Construcția a costat 3,5 milioane de dolari, la valoarea banilor de la acea vreme, când doar cu o bancnotă de 20 de dolari îți umpleai coșul de cumpărături la orice magazin. Așadar, la 30 iunie 1968, publicul a fost invitat la inaugurarea celui mai înalt turn din Canada acelor timpuri: 191 de metri înălțime, așezat pe o fundație de 2.140 de metri cubi de beton și 81,6 tone de oțel.

Priveliștea asupra orașului este încântătoare, iar podeaua transparentă dintr-o zonă a etajului dedicat vizitatorilor, care-ți dă senzația unei iminente căderi în gol, atrage curajoși de toate vârstele. Din păcate, în vremurile noastre, nu poți savura o cafea la înălțime din cauza regulilor pandemice, iar magazinul de la parter oferă nimicuri – pixuri, tricouri inscripționate, cărți poștale, toate la suprapreț.

De altfel, urmele turismului de masă, „pe viteză“ și abundent în kitsch, te determină să regreți sălbăticia Munților Stâncoși și liniștea dintr-o altă lume a lacurilor Albertei. Dar orașul te recucerește treptat, prin confortul și prin istoria sa. Studio Bell, acolo unde Elton John, The Beatles și Rolling Stones au înregistrat piese ­celebre, te scoate din melancolia paradisului pierdut.

Foarte bine organizat muzeistic, Studio Bell este inima industriei muzicale canadiene. Găsești acolo de la virginalul fabricat în 1560 – un vechi instrument muzical cu claviatură și coarde ciupite, popular în secolele XV-XVII și folosit mai ales în Anglia – până la tricoul de concert al Shaniei Twain, prima artistă care a produs trei albume consecutive vândute în peste zece milioane de exemplare în SUA.

Cel mai interesant însă este că de la Studio Bell pleci și cu ceva în minte, nu numai cu un tablou minunat, pictat de artiștii săraci și boemi ale căror lucrări sunt găzduite în magazinul de la intrare. De pildă, afli că cel mai lung concert de pian a durat 103 ore și 8 secunde, că pianul este unul dintre puținele instrumente la care poți cânta acompaniamentul și melodia în același timp și că, în perioada medievală și a Renașterii, strategii militari foloseau tobele pentru a transmite instrucțiuni codificate soldaților infanteriști.

De la Studio Bell pleci „legat“ cu farmecele altor vremuri, trist că lași în urmă o sumedenie de lucruri despre care n-ai aflat totul, dar fericit că măcar le poți clasa în rafturile memoriei. Împrejurimile îți dau prilejul unei ultime cafele pe terasa unei patiserii cu biscuiți calzi, englezești, înainte de a porni spre aeroport.

Acolo, până la controlul de securitate, un urs grizzly, în mărime naturală, căruia cineva i-a potrivit o șapcă pe cap, îți reamintește de precaritatea condiției de turist – avion, hotel, restaurant, obiective prestabilite, adică un maximum de confort și un minimum de libertate. El, ursul împăiat, a avut cândva libertatea Munților Stâncoși, pe care tu nu o vei avea niciodată – un mesaj ascuns, ca o palidă revanșă a naturii în fața turistului de pretutindeni.

Acest articol a fost publicat în numărul 242 al revistei Historia, disponibil în format digital pe paydemic.com.

Cumpără acum!
Cumpără acum!
Mai multe pentru tine...