Haihui în muzeele Canadei
Ce legătură ar putea fi între nişte înaripate multicolore, formarea spaţiului şi jucăriile pe care le-a avut, cândva, şi Neagu Djuvara? Muzeografii şi copiii de peste Atlantic au complotat pentru a ne da răspunsul corect.
La început de martie, şcolile din regiunea francofonă a Canadei îşi închid porţile pentru o săptămână, în vreme ce muzeele şi alte spaţii de popularizare a culturii sunt luate cu asalt de copii, părinţi, bunici şi bone. Interesant lucru, urmărindu-i pe cei mici în periplurile lor de vacanţă, un adult are şi el multe de învăţat.
Canadienii n-au tradiţia mărţişorului, poate pentru că nici nu prea au primăvară. În paranteză fie spus, se găsesc totuşi mulţi români stabiliţi pe aici care confecţionează figurine şi şnuruleţe alb-roşii pe care le vând sau pe care le oferă cunoscuţilor. Canadienii au însă cultura spaţiilor deschise, a naturii şi a mişcării, indiferent de temperatura exterioară. Copiii se „molipsesc” de mici cu acest „microb” şi trăiesc cu el până la adânci bătrâneţi.
Dar până la senectute, o scurtă vacanţă, după aproape două luni de geruri năprasnice, vine ca o binecuvântare cerească. Şi la propriu, şi la figurat, pentru că în acest răstimp micuţii pot iscodi tainele naturii terestre şi misterele universului. Şi unde poţi face cel mai bine acest lucru dacă nu la Grădina Botanică şi la Planetariumul din Montreal?
Flori, fructe, fluturi
Iarna se agaţă cu ultimele puteri de zilele lui martie, asmuţind vânt rece şi „praf” de zăpadă peste obrajii rumeni ai copiilor de şcoală primară. Elevii merg anevoie pe poteca croită prin nămeţi de un utilaj miniatural, având ca singur martor al efortului lor un soare care le zâmbeşte în ceafă cu toţi dinţii. În sfârşit, ajung în dreptul unor uşi răsărite parcă din gheaţă şi încep să-şi scuture costumele de astronauţi. Înăutru îi izbeşte căldura primordială, cea din răstimpurile în care Dumnezeu a despărţit pământul de ape. Tocmai ce-au intrat în paradisul ascuns al Grădinii Botanice, plin de plante şi insecte exotice. Pare neverosimil albul nesfârşit pe care încă-l mai zăreşti prin geamurile exterioare ale clădirii. Uiţi repede de iarnă şi te aştepţi ca natura care a explodat parcă din nimic în mijlocul unei planete îngheţate să-ţi rezerve cine-ştie-ce surprize pe după cascadele şi aranjamentele florale luxuriante.
Două încăperi mai încolo, după ce treci printr-o perdea din franjuri grei de muşama neagră, ca un tunel al morţii, te izbeşte o lumină puternică şi mii de înaripate colorate. Zici c-ai nimerit în satul invadat de fluturi al Ayeshei, sfânta musulmană din Versetele satanice ale lui Salman Rushdie. Personajele fantastice din zbuciumatul roman al scriitorului britanic, Gibreel Farishta şi Saladin Chamcha, scăpaţi miraculos după o cădere în gol de la zece mii de metri, te aşteaptă după colţ. Timpul se comprimă în această cameră cu fluturi, flori şi bucăţi de fructe aşezate cu grijă printre plante pentru a hrăni vietăţile multicolore. Copiii îmbujoraţi care aleargă de colo colo şi părinţii care nu se pot abţine să nu butoneze blestematele de iPhone-uri completează tabloul suprarealist.
Afli povestea larvelor de fluturi de la tineri studenţi în ştiinţe naturale care se servesc deopotrivă de monitoare sofisticate şi de felii de portocală pentru a le explica elevilor toate secretele acestor fiinţe. Corpurile suple şi alungite ale larvelor le fac vulnerabile în faţa prădătorilor, însă nimic nu este lăsat la voia întâmplării pe această lume:unele sunt acoperite de peri urticanţi (Erebidae) şi de spini (Saturniidae), altele dezvoltă un camuflaj care le face uşor de confundat cu frunzele sau cu scoarţa copacului (Nymphalidae). În fine, am fost informaţi, cu mic, cu mare, că mai sunt larve care emană mirosuri oribile pentru a se apăra, dar şi dintr-acelea care prin culorile lor vii transmit un mesaj clar potenţialilor degustători:„Suntem otrăvitoare!”
Minunata grădină chinezească din cadrul Grădinii Botanice din Montreal
Refugiu în grădina chinezească
Cei care obosesc ascultând detaliile vieţii de larvă („Vie de chenille”, după cum a fost numită expoziţia) sau care fac anumite asocieri mentale cu viaţa lor corporatistă se pot retrage în mica grădină chinezească, amenajată parcă special pentru a-i trata pe depresivi. Ajungi aici trecând prin microclimatul mexican, arid şi plin de cactuşi, presărat cu ziduri văruite în alb şi porţi vopsite în roşu aprins care te duc cu gândul la Bătrânul Gringo al lui Carlos Fuentes, venit să moară-n ţara natală.
Armonia şi unitatea extremului Orient acoperă repede frământările spiritului latin. Decorul sobru, impregnat de serenitate, aduce în faţa vizitatorului una dintre cele mai importante colecţii de bonsai din afara Asiei, graţie donaţiilor făcute de expertul internaţional Wu Yee Sun şi de Grădina Botanică din Shanghai. „Yin” şi „Yang”, principiile opuse, dar complementare, sunt prezente în această oază de linişte prin curgerile de apă şi ansamblurile de piatră. Apa reprezintă viaţa şi gândurile fiinţei umane, mereu în mişcare. Pietrele evocă munţii, simbolul eternităţii şi al puterii. Leii de piatră care străjuiesc intrarea în această grădină celestă simbolizează forţa protectoare a vieţii şi a pământului. Un pod în zigzag, tipic grădinilor orientale, încearcă să deruteze spiritele rele care, conform vechilor credinţe, circulă întotdeauna în linie dreaptă.
„La Gloriette aux bambous” („Foişorul din bambus”), un poem de Wang Wei (muzician, pictor şi poet al Dinastiei Tang – 618-907), pus alături pe un panou bine luminat, îi vorbeşte căutătorului de linişte despre importanţa integrării poeziei în grădina tradiţională chinezească:„Stau singur în mijlocul foişorului / cânt la liră şi fluier spre infinit. / În adâncimile pădurii unde oamenii m-au uitat, / doar o rază a Lunii a venit să mă lumineze.”
Printre stele, meteoriţi şi aurore boreale
Nu-i foarte clar pentru multă lume cât reprezintă omul în economia universului, motiv pentru care nu strică să facem un exerciţiu de imaginaţie asemenea celui propus de Planetariumul din Montreal. Documentarul ştiinţific „Universul întunecat:faţa ascunsă a Cosmosului” ne aduce, paradoxal, cu picioarele pe pământ. Într-o sală în formă de amfiteatru prevăzută cu şezlonguri, spectatorii sunt invitaţi să se aşeze comod şi să privească bolta înstelată pe care se proiectează munca unui colectiv de universitari americani.
Pe scurt, este vorba despre o încercare (reuşită) de vulgarizare a astronomiei şi a fizicii, astfel încât oamenii care au şi alte curiozităţi în afară de Facebook să priceapă pe ce lume trăiesc. În aproximativ 30 de minute, inspiratul plătitor al biletului de acces este purtat de la teoriile lui Nicolaus Copernic până la Staţia Spaţială Internaţională din zilele noastre. Cele 13 miliarde de ani pe care le considerăm scurse de la „Big Bang” (marea explozie a materiei primordiale) şi extinderea continuă a Universului, galaxiile, supernovele şi atracţia gravitaţională sunt explicate cât se poate de clar. Copilul aflat în vacanţă, ca şi părintele care-l însoţeşte vor înţelege un pic mai bine cam cum se pune problema cu energia întunecată (72% din compoziţia universului) şi cu aceste uriaşe necunoscute în interiorul cărora vieţuim cu toţii.
Planetariumul din Montreal
Documentarul realizat de Muzeul American de Istorie Naturală în colaborare cu Academia de Ştiinţe din California este completat în mod fericit cu o expoziţie de fragmente de meteoriţi. În aşteptarea celei de a doua părţi a spectacolului despre forţele universului, copiii şi însoţitorii lor pot asculta expunerea unei holograme despre compoziţia acestor corpuri cereşti şi câteva sfaturi practice pentru a recunoaşte un fragment de meteorit.
Urmează o călătorie imaginară de la Montreal la Yellowknife, capitala Teritoriilor de Nordvest (Canada este formată din zece provincii şi trei teritorii), în căutarea electrizantelor aurore boreale. Ţi se explică pas cu pas cum se formează aceste adevărate reprezentanţii artistice ale naturii şi semnificaţia culorilor pe care le capătă. Ele sunt rezultatul coliziunilor dintre moleculele gazoase din atmosfera Terrei cu particulele încărcate electromagnetic provenite din Soare, însă această definiţie devine mult mai digerabilă dacă o pui în contextul turismului pe care-l generează an de an în Nordul aspru şi neprietenos al Canadei.
Cele două documentare despre care v-am vorbit sunt disponibile până pe 5 septembrie anul acesta la Planetariumul din Montreal, iar preţul de acces este de aproximativ 20 de dolari pentru un adult şi 10 dolari pentru un copil. Mai adăugaţi vreo şapte dolari intrările la metrou (sau 12 dolari parcarea pentru toată ziua), plus încă vreo 20 de dolari pentru o mică gustare şi aveţi tabloul complet al cheltuielilor. Chiar dacă preţurile ar putea fi piperate pentru venitul mediu lunar al unui român, odată ajuns în acest colţ de lume nu trebuie ratată ocazia de a înţelege cât mai mult din modul în care se educă alţii.
Jucării de la 1900... toamna
Nici renumitul Muzeu McCord din Montreal nu iese din paradigma învăţării active. Vizitatorii cu vârste cuprinse între 3 şi 9 ani au ce vedea în cadrul expoziţiei de jucării intitulate „Circul domnului Iepure” („Le cirque de Monsieur Lapin”). Intrarea este liberă pentru copiii de până-n 12 ani, însă dacă te iei după cronicile marilor ziare canadiene de limbă franceză, cum ar fi „La Presse” şi „Le Devoir”, adulţii ar trebui să dea buzna pe strada Sherbrooke Ouest nr. 690, acolo unde-şi are sediul muzeul (la doi paşi de Consulatul General al României, în treacăt fie spus).
„Colorată şi distractivă, expoziţia de jucării de la McCord este pe cale să devină un eveniment de care trebuie să ţinem cont în fiecare iarnă”, scria o jurnalistă relativ recent, iar dacă privim cu atenţie cele peste 200 de exponate îi dăm cu siguranţă dreptate. Clovni confecţionaţi din cârpe colorate care bucurau Crăciunul copiilor pe la 1914, tobe mici din lemn şi căsuţe de păpuşi fabricate în Germania sfârşitului de secol XIX şi începutului de secol XX, maşinuţe-ambulanţă şi autocisterne americane din anii lui Elvis Presley, toate acestea garnisite cu obiecte de circ de mult ieşite din uz fascinează indiferent de vârstă. De altfel, mi-a fost dat să văd domni cu slujbe bine remunerate, după costumele pe care le purtau, ascultând fascinaţi, alături de cei mici, povestea nu-ştiu-cărei oglinzi care deformează imaginea sau citind absorbiţi istoria celui mai puternic canadian (un fel de Gogea Mitu al nostru), care la un concurs a ridicat un cal pe umeri.
Cărţile doamnelor în anii La Belle Époque
După ce ai vizitat expoziţia de jucării, neapărat ai s-arunci o privire şi peste cărţile de divertisment ale doamnelor care vieţuiau pe la jumătatea secolului XIX. Tipărite la Londra, în condiţii grafice excepţionale, aceste cărţi conţineau toate informaţiile utile în epocă unei femei aşezate. Dacă vreţi, ele sunt un fel de Cartea omului matur a lui Ion Popescu-Băjenaru, însă mult mai recent apărute (1837-1901) decât manualul nostru de alfabetizare a adulţilor (1914) şi în variantă „glossy” pentru femei.
În fine, merită amintită şi expoziţia de veşminte tradiţionale inuite a Muzeului Mc Cord – „Porter son identité. La collection premiers peuples”. Numai aşa poţi avea adevărata definiţie a frigului care bântuie aceste tărâmuri, dar şi a conceptelor de vârstă şi statut social („haina-l face pe om”). De asemenea, ideile religioase de origine şamanică sunt uşor de identificat urmărind evoluţia stilului vestimentar al populaţiilor autohtone din America de Nord. Toate acestea, luate împreună, ţes poveşti cuceritoare pentru copii şi pentru adulţi, contribuind decisiv la formarea unei conştiinţe colective pe baza înţelegerii trecutului. Iată de ce Canada e altfel, în sens pozitiv, în ciuda globalizării individualismului cauzat de internet şi de reţelele sociale.
