Albastru de Nisa – vacanță în Paradis

Să priveşti marea la Nisa e aproape o experienţă religioasă – şi înţelegi de ce pe Promenade des Anglais au fost aşezate rânduri-rânduri de scaune şi de ce scaunele sunt mai tot timpul pline. De trei sute de ani şi mai bine, vilegiaturiştii fac chiar asta: admiră albastrul mării la Nisa. Nu te grăbi. Ia loc şi tu.

Sunt în faţa picturii de mari dimensiuni a lui Marc Chagall, intitulată Paradis, din cadrul Muzeului Chagall de la Nisa – în stânga, Creaţia; în dreapta, Tentaţia; Adam şi Eva reprezentaţi într-o explozie de culori vibrante, de verde, de albastru şi pete de roşu – şi mă gândesc cât de norocoşi suntem că ne putem întoarce, după câţiva ani de lume închisă de pandemie şi de frici, în paradisul pe care îl reprezintă călătoria în lumea largă, această aventură a descoperirii perpetue.

Şi pentru că nu ştim bine dacă redeschiderea aceasta către lume e permanentă sau doar o pauză cât să ne tragem sufletul – cum nu ştia nici Europa ce o aşteaptă, atunci când dansa şi se veselea la baluri, în anii La Belle Époque –, atât cât se poate, atât cât ne ţin buzunarele şi entuziasmul, să pornim, să cunoaştem, să descoperim! Iar pentru mine şi alţi câţiva parteneri de călătorie, paradisul de pe pământ a fost reprezentat, pentru câteva zile, de Provence şi Coasta de Azur.

Nu vă faceţi griji, paradisul acesta terestru e aproape – nu trebuie să daţi ocol Pământului, ca personajul lui Jules Verne, Phileas Fogg, ca să-l găsiţi. La două ore şi un pic, cu avionul, de Bucureşti, pui deja piciorul în Marsilia (şi de aici poate urma o minunată aventură a descoperirii tărâmului lavandei, Provence, cu toate orăşelele şi satele sale pline de farmec). Şi, la nici trei ore, poţi să-ţi bălăceşti deja acelaşi picior în apa infinit de albastră de la Nisa (unde ţi se deschide, în stânga şi în dreapta, întreaga Coastă de Azur).

Dar cele două – tărâmul lavandei şi coasta care îţi ia ochii cu albastrul ei – se pot vizita şi împreună, în cadrul aceleiaşi călătorii. Un tren regional te duce, în trei ore, de la Marsilia la Nisa şi viceversa – şi călătoria e o descoperire în sine, căci trenul merge de-a lungul coastei şi, înainte să „debarci” la Nisa, treci bucuros prin mai multe staţii faimoase de pe traseu, precum Cannes (da, da, casa festivalului anual) sau Antibes (unde se află una dintre cele mai bogate colecţii Picasso, 245 de lucrări, într-un muzeu-castel dedicat artistului spaniol – să nu ziceţi că nu v-am spus).

Staţiune de iarnă în Patrimoniul UNESCO? Da, chiar aşa

Poate c-o să vă uimească amănuntul acesta, dar Nisa a intrat în vara lui 2021 pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO nu ca destinaţie estivală, precum v-aţi aştepta, ci graţie moştenirii sale de staţiune cosmopolită de iarnă, de la mijloc de secol XVIII la mijloc de secol XX. Căci aşa a fost gândită şi creată Nisa modernă, ca destinaţie de vacanţă, în timpul iernii, a protipendadei europene – şi aşa a ajuns moştenirea ei, cu vile, palate, immeubles d’agrément, hoteluri şi case de oaspeţi, plaje, promenade, palmieri până la noi.

Prânz regal la Nisa, în 1895: în dreapta, Regina Victoria a Marii Britanii

Un stop-cadru convingător în această istorie bogată: începând cu 1895, Regina Victoria a Marii Britanii a petrecut cinci ierni consecutive la Nisa, consacrând o modă – vacanţa de iarnă pe Riviera Franceză. Regina s-a cazat mai întâi la Grand Hôtel de Cimiez, înainte de a trece la Excelsior Régina Palace, pe care-l găsiţi şi astăzi ţanţoş, purtând-şi cu mândrie trecutul, pe Dealul Cimiez. Hotelul a fost construit în 1896, în numai 18 luni, tocmai ca să-i găzduiască pe aristocraţii englezi în general şi pe regină în particular – şi sigur că tot aici, în cartierul Cimiez, a fost ridicat mai apoi, la câţiva ani după moartea suveranei, un monument în onoarea ei.

Cum s-a ajuns aici? Simplu: nu se putea altfel.

Forme incipiente de turism – ceea ce am numi astăzi, cu condescendenţă, „proto-turism” – au apărut deja în Europa secolului al XVIII-lea: băi/cure hidrotermale, sejururi scurte la munte şi la mare, pentru binele minţii şi al trupului în egală măsură. Climatul blând al Nisei, aşezarea aceasta la adăpost, între munte şi mare, apa albastră, soarele, lumina au fost toate ingrediente pentru ca Nisa să devină primul spaţiu de pe Riviera – termenul italian utilizat pentru a desemna coasta Mării Tireniene – în care a început să se dezvolte turismul de iarnă.

De la mijlocul secolului al XVIII-lea, Nisa a început să atragă valuri-valuri de aristocraţi, în mare parte englezi, care au transformat sejururile lor de iarnă într-un (bun) obicei. În 1832, atunci parte a Regatului Sardiniei, la Nisa/Nizza s-a înfiinţat chiar un Consilio d’Ornato, care a pus pe hârtie un plan de organizare sistematică a oraşului, dar au apărut şi clădiri cu funcţii noi, care să facă din urbe un spaţiu şi mai atractiv pentru călătorii străini. În această perioadă, Camin deis Anglés (în dialect), la începuturi ceva mai mult de o potecă improvizată de vizitatorii britanici de-a lungul coastei, a fost gândită să devină un loc organizat de promenadă, viitoarea Promenade des Anglais.

Doamne din înalta societate londoneză, la plimbare pe Promenade des Anglais în 1930

După ce oraşul a fost cedat Franţei, în 1860, şi graţie legăturilor feroviare cu întreaga Europă, numărul vilegiaturiştilor a crescut constant: 150.000 până în 1900, o performanţă pe care n-o mai reuşise niciun spaţiu asemănător. La începutul secolului XX, Nisa îşi căpătase deja renumele de „capitală de iarnă”, locul în care trebuia să fii graţie cosmopolitismului ei: englezi, ruşi, nemţi, locuitori ai Imperiului Austro-Ungar şi, mai apoi, din toată Europa şi chiar şi din Americi veneau la Nisa, la băile de soare din anotimpul hibernal.

Toată această incredibilă densitate umană a condus la apariţia unui decor urban cu totul distinct (care acoperă astăzi mai bine de 500 de hectare) şi a unui număr impresionant de hoteluri, vile şi apartamente de vacanţă. Se născuse cu adevărat vilegiatura pe Riviera.

Piața Masséna, una dintre bijuteriile Nisei

Iar o plimbare pe faimoasa Promenade des Anglais – lărgită pe cheltuiala unui englez, Lewis Way, în secolul al XIX-lea, reinaugurată, în forma pe care o cunoaştem azi, în 1931, în prezenţa unuia dintre fiii Reginei Victoria, Prinţul Arthur – dar mai cu seamă prin cartierul Cimiez, înţesat de vile faimoase, fastuoase, e chiar o călătorie în trecutul nu foarte îndepărtat al Nisei. Căci, vezi, cu ochii minţii, artistocratele cu rochii largi, pompoase, plimbându-se pe aleile cartierului acestuia care respiră un aer de nobilitate.

Noi ne plimbăm cu autobuzul prin Cimiez – şi vizităm şi frumoasele sale muzee tematice, Muzeul Naţional Marc Chagall, Muzeul Matisse, înainte de a ajunge în parcul cu măslini al Mănăstirii Cimiez, în care grupuri-grupuri joacă petanque (şi doamnele au şi tactici inspirate de a ridica bilele de metal, fără să se mai aplece, cu ajutorul unor tije cu magnet). Şi dacă aţi ajuns până aici, aflaţi că în cimitirul Mănăstirii Cimiez odihneşte, pentru veşnicie, Henri Matisse – acela care scria, în 1917, despre revelaţia pe care a constituit-o Nisa: „Când am realizat că o să văd lumina asta în fiecare dimineaţă, nu mi-a venit să cred cât de norocos sunt”.

Fragmentul face parte din articolul „Revenirea în Paradis”, publicat în numărul 253 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 februarie - 14 martie, și în format digital pe platforma paydemic.