Un moment de cotitură în istorie: Evenimentele care au anunțat începutul unui al doilea secol eurasiatic
Evenimentul părea un moment de cotitură în istorie. La 4 februarie 2022, cei doi mari tirani ai lumii – rusul Vladimir Putin și chinezul Xi Jinping – s-au întâlnit la Beijing, unde tocmai începeau Jocurile Olimpice de Iarnă. Prezența diplomatică străină era mai redusă decât de obicei la aceste „jocuri ale genocidului”: represiunea neîncetată la care China își supunea minoritatea uigură i-a făcut pe reprezentanții unor state democratice să rămână acasă. Dar cei doi dictatori eurasiatici mergeau în pas sincron. În timpul unei ceremonii la care Xi și Putin și-au afișat unitatea vestimentară purtând cravate mov, ei au semnat o declarație de 6.000 de cuvinte ce proclama determinarea lor strategică.
Beijingul și Moscova s-au angajat să-și apere regimurile politice iliberale – pe care le numeau, bineînțeles, „democrații” – împotriva ingerințelor occidentale. Au condamnat alianțele create de SUA în Europa și Asia ca pe niște relicve ale Războiului Rece; trâmbițau cooperarea sino-rusă „fără limite” și „fără zone interzise”. Deși textul era dens, înțelesul său era limpede: cele două puteri eurasiatice, cum se exprimase Xi, luptau „spate în spate” împotriva hegemoniei opresive a lumii liberale. Nu era totuna cu Pactul Molotov-Ribbentrop sau cu Pactul Tripartit. Era însă un nou apel la instaurarea unui sistem cu totul diferit, care să aibă în centru o Eurasie iliberală.
Existau indicii despre cum putea să arate o asemenea lume. În 2008 și 2014, Putin reînviase tradiția cuceririlor teritoriale în Europa dezmembrând Georgia și, apoi, Ucraina. Beijingul prefigurase o Asie sinocentrică revendicând o mare parte a Mării Chinei de Sud și provocând conflicte din insulele Senkaku până în munții Himalaya. Ambele țări au întreprins acțiuni de consolidare a forțelor armate îndreptate împotriva SUA și aliaților acestora; ambele s-au angajat în manevre strategice în Eurasia cu scopul de a-și proteja hinterlandurile continentale. Ambele sisteme politice se îndreptau spre un regim neototalitar, extrem de personalizat; ambii conducători foloseau limbajul confruntării împotriva inamicilor din afară. Totuși declarația sino-rusă din februarie 2022 a devenit memorabilă nu pentru ce s-a întâmplat înainte, ci pentru ce a urmat la scurt timp.
La 24 februarie 2022, Putin și-a trimis armatele să dea năvală în Ucraina. Invazia a avut cu certitudine scopul să anihileze: intenția lui Putin era să zdrobească armata Ucrainei, să răstoarne guvernul țării și să-i ocupe teritoriul. Și metodele folosite erau de anihilare: în zonele ocupate, unitățile rusești au violat femei ucrainene, au răpit copii ucraineni, au ucis cetățeni ucraineni și au încercat să șteargă în diverse moduri identitatea națională a Ucrainei. Cu câțiva ani în urmă, intransigentul ideolog geopolitic Aleksandr Dughin scrisese că Rusia trebuie să construiască „un viitor eurasiatic continental […] cu propriile mâini”. Războiul din Ucraina prevestea faptul că aceste mâini vor fi acoperite de sânge.
Din fericire, deși viziunea lui Putin era una grandioasă, punerea ei în practică s-a dovedit a fi dezastruoasă. Liderul de la Kremlin se gândise la o victorie rapidă, strălucită; s-a ales în schimb cu o luptă lungă și grea, pentru care țara lui a plătit scump. Chiar și așa, evenimentele din februarie 2022 au reprezentat un moment de cotitură în istorie. Ele au anunțat începutul unui al doilea secol eurasiatic.
În prima parte a anului 2022, preponderența regimurilor democratice din perioada de după Războiul Rece se diminua. Regiuni importante ale Eurasiei erau cuprinse de tulburări; din Ucraina până în Taiwan, amenințarea războiului plutea în aer. Politica internațională era polarizată cum nu fusese nicicând în ultimele decenii, un grup de regimuri autocratice din Eurasia înfrunta comunitatea lumii libere la marginile supercontinentului. Această înfruntare, asemenea tuturor conflictelor eurasiatice anterioare, vine cu tehnologii noi, aliniamente noi și forme noi de manifestare a rivalității. Mizele și pericolele ne sunt însă bine cunoscute. America și aliații ei trebuie să câștige un nou război rece împotriva unei noi axe a regimurilor autoritare – cu condiția să poată preveni un război propriu-zis, care ar putea spulbera lumea.
*
Epoca de după Războiul Rece n-ar fi trebuit să se încheie așa. Victoria lumii libere în lupta dintre superputeri a generat un dezechilibru de forțe mai pronunțat ca oricând de la Pax Romana încoace. Scopul Americii, în următorul sfert de secol, era acela de a face să dureze această stare de fapt.
Sfârșitul Războiului Rece a transformat peisajul internațional: dispărând o superputere dintr-un sistem bipolar, a rămas o singură coaliție hiperdominantă. America și aliații legați de ea prin tratate aveau o pondere de circa 70% în PIB mondial și de 75% în cheltuielile militare mondiale. Concurenți serioși nu existau. China abia începea să se ridice, în vreme ce Rusia postsovietică era la pământ. Când un alt potențial concurent, Saddam Hussein, a căutat să pună stăpânire pe Orientul Mijlociu invadând Kuweitul în 1990, „mama tuturor bătăliilor”, care a urmat, s-a transformat în „mama tuturor înfrângerilor”, demonstrând superioritatea neobișnuită a armatei americane în epoca informației. Decalajul ideologic era și el considerabil; după ce a învins comunismul, democrația nu mai avea practic rivali și se bucura de un prestigiu fără egal.
În acest context, prima decizie a Americii a fost să nu renunțe la tot. Neoizolaționiștii susțineau că sfârșitul Războiului Rece trebuia să însemne și sfârșitul globalismului SUA; America, scria un fost adept al politicii agresive, putea să devină „o țară normală în vremuri normale”. Totuși, majoritatea responsabililor americani din anii 1990 și de mai târziu au înțeles că proiectul postbelic al Americii nu viza numai îngrădirea comunismului. El presupunea și suprimarea anarhiei strategice care devastase de două ori Eurasia. Această responsabilitate nu a dispărut chiar dacă Uniunea Sovietică nu mai era. „Fie punem noi stăpânire pe istorie, fie va pune istoria stăpânire pe noi”, spunea James Baker.
Întoarcerea istoriei era ultimul lucru pe care și-l doreau cei de la Washington. Astfel, SUA și-au păstrat alianțele din timpul Războiului Rece drept siguranțe strategice în regiuni esențiale. NATO s-a extins foarte mult în Europa Răsăriteană pentru a lărgi zona de stabilitate apărută în Occident. Sub mai multe administrații, America a menținut o forță armată dominantă la nivel mondial pentru a da credibilitate propriilor alianțe și a ține sub control noile amenințări. Într-un document al Pentagonului se arăta: „Ordinea mondială este susținută, în ultimă instanță, de SUA”.
Într-adevăr, când Saddam Hussein a intrat cu forța în Kuweit în 1990, a fost alungat de o coaliție condusă de SUA. Când conflictele etnice au cuprins Balcanii, Washingtonul și aliații săi din NATO au intervenit și le-au pus capăt. În 1995-1996, când China a amenințat Taiwanul, aflat în plin proces de democratizare, cu rachete și manevre militare, Casa Albă a trimis două grupuri aeronavale pentru a determina Beijingul să renunțe. China putea fi o „mare putere militară”, spunea ministrul american al apărării William Perry, dar „cea dintâi – cea mai mare – putere militară din Pacificul de Vest sunt SUA”.
Hegemonia militară americană avea să-i domolească pe posibilii adversari până când integrarea economică i-ar fi metamorfozat. SUA au salutat primirea Chinei și a Rusiei în Organizația Mondială a Comerțului; acest lucru a atras cele două țări într-o economie globală înfloritoare. În acest caz, a fost vorba despre strategia clasică a „lanțurilor de aur”: Moscova și Beijingul aveau tot interesul să susțină ordinea mondială impusă de SUA și să încurajeze în același timp realizarea unor reforme economice care să descătușeze dorința înăbușită de libertate a propriilor popoare. America urma să-i transforme pe rivalii săi potențiali în „părți interesate responsabile” și poate chiar în democrații pașnice, înainte ca statele respective să se întoarcă împotriva sistemului care le-a îmbogățit.
În cele din urmă, America avea să atenueze rivalitatea internațională răspândind liberalismul mai departe ca oricând. După 1945, geopolitica Eurasiei s-a schimbat odată cu politica din Germania și Japonia – și după ce mercantilismul feroce a fost înlocuit de colaborarea economică. Generația de după Războiul Rece a învățat astfel că întărirea drepturilor omului, stimularea reformelor economice din Europa Răsăriteană până în Asia de Sud-Est, încurajarea comerțului și a globalizării vor duce la o lume mai liberă, mai bogată, mai sigură. „Unei doctrine a îngrădirii trebuie să-i urmeze o strategie a lărgirii”, spunea Tony Lake, consilierul pentru siguranță națională al președintelui Bill Clinton, „lărgirea comunității mondiale libere a statelor democratice cu economie de piață”.
Strategia era ambițioasă, dar nu revoluționară. În contextul bipolar al Războiului Rece, America luptase pentru securitate, prosperitate și democrație în interiorul lumii libere. În contextul unipolar de după Războiul Rece, America a extins acest proiect la nivel global. Scopul, avea să explice George W. Bush, era „să făurim o lume în care marile puteri să concureze în pace în loc să se pregătească întruna de război” – să se elimine rivalitatea eurasiatică prin consolidarea valorilor liberale și a hegemoniei inofensive a SUA. Din păcate, nu s-a întâmplat asta – cu toate că bilanțul politicii duse de America după Războiul Rece nu a fost atât de nefavorabil, iar explicația nereușitelor acesteia nu este atât de simplă cum ar putea părea.
*
Să ne gândim la reușitele acestui proiect. Epoca de după Războiul Rece nu trebuia neapărat să fie un răstimp relativ pașnic și prosper între două epoci dominate de rivalitate. Putea foarte bine să fie în continuare la fel. O Germanie reunificată și o Japonie revigorată puteau să exercite presiuni asupra țărilor din jurul lor. Spectrul „agresiunii germane, al tancurilor germane” era încă prezent, avertizau liderii polonezi. Politologul John Mearsheimer anticipa că lumea se „întoarce în viitor”, în măsura în care repetarea istoriei elibera demonii geopolitici încătușați până atunci de Războiul Rece. În schimb, epoca de după Războiul Rece a fost marcată de venituri mondiale în creștere, niveluri-record ale democrației și pace între superputeri pentru încă un sfert de secol. Puterea SUA era indispensabilă din toate punctele de vedere.
Rareori comerțul prosperă în condiții de haos. Globalizarea care a urmat Războiului Rece a luat avânt într-un climat de securitate asigurat de Washington, așa cum globalizarea de la sfârșitul secolului al XIX-lea a avut loc sub protecția Marii Britanii. Hegemonia SUA a avut în mare măsură un efect stabilizator: extinderea NATO în Europa Răsăriteană a stins focarele conflictului din regiune, protejând țările mai mici de foștii lor agresori. Germania și Japonia au rămas sub influența alianțelor americane care le-au protejat și le-au pacificat deopotrivă; în scurtă vreme, cel mai rău lucru care se putea spune despre aceste națiuni era că investeau prea puțin în apărare. Apoi, în toată Eurasia, America a fost cea care a descurajat revizionismul violent și care a susținut statele democratice în curs de formare. „De ce este pașnică azi Europa?”, s-a întrebat după un timp Mearsheimer. Pentru că Washingtonul era „paznicul de noapte” care alunga pericolele.
Prin urmare, ce nu a mers? O problemă a reprezentat-o catastrofa provocată în mod paradoxal de integrarea economică. După o dezastruoasă criză economică produsă în urma prăbușirii Uniunii Sovietice, Rusia și-a revenit, PIB-ul real dublându-se între 1998 și 2014, ceea ce a permis creșterea de patru ori a cheltuielilor militare. China, pe deplin angajată acum în reformele postmaoiste, a exploatat piețele mondiale și tehnologia pentru a-și accelera dezvoltarea; între 1990 și 2016, PIB-ul a crescut de 12 ori, iar cheltuielile militare, de 10 ori. Dronele, submarinele și rachetele – elementele acestei consolidări a capacităților militare – au fost realizate adesea cu tehnologie procurată, în mod licit sau ilicit, din lumea democratică. Nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat dacă Washingtonul nu atrăgea Rusia și China într-o economie mondială înfloritoare – și nu le dădea forța necesară bulversării statu-quoului.
Această primă problemă n-ar fi fost atât de gravă dacă nu ar fi existat o a doua: democrația s-a dovedit a fi mai puțin irezistibilă decât sperase Washingtonul. Rusia nu și-a încheiat niciodată tranziția politică. Reziduurile structurale ale sistemului sovietic, instinctele autocratice ale elitelor sale și dezastrul economic din anii 1990 au aruncat țara înapoi în autoritarism. Autocrația a persistat în China: în loc ca integrarea economică să-l mai tempereze, Partidul Comunist a folosit prosperitatea care a decurs din aceasta ca să corupă populația și să consolideze capacitățile represive ale statului. O Eurasie liberalizată pe deplin ar fi putut deveni o „zonă democratică de pace”. Dar, în cele mai mari două țări ale ei, liderii iliberali și moștenirea iliberală s-au dovedit a fi persistente. Ceea ce ne duce la o a treia problemă: pentru marile puteri de ieri și de mâine ale Eurasiei, hegemonia americană părea cu adevărat o amenințare.
Încă de la începutul anilor 1990, conducătorii Rusiei au făcut cunoscut faptul că ei nu văd cu ochi buni influența SUA în Europa Răsăriteană. Diplomații britanici spuneau, în 1997, că rușii consideră extinderea NATO drept „o înfrângere umilitoare”. Responsabilii chinezi au formulat amenințări nucleare nu foarte voalate în 1996, când Bill Clinton a luat apărarea Taiwanului. Beijingul avea să considere ulterior epoca de după Războiul Rece o „perioadă a conflictului neîncetat” și a vrajbei. În mod evident, nu toată lumea credea că puterea SUA este atât de inofensivă.
Dar ce anume o făcea atât de amenințătoare? Niciun lider de la Kremlin nu a susținut vreodată în mod serios că NATO, care se grăbea la acea vreme să-și diminueze capacitățile militare, avea de gând să cucerească Rusia. De asemenea, era improbabil ca America să invadeze China; la drept vorbind, prezența SUA în Asia întărea securitatea Beijingului, împiedicând remilitarizarea fără limite a Japoniei. Din anumite puncte de vedere, Beijingul și Moscova erau de fapt cei mai mari beneficiari ai strategiei SUA. China a devenit tot mai bogată și mai puternică într-o lume pacificată de Washington. Extinderea NATO, oricât de mult i-ar fi displăcut Rusiei, ținea în frâu Germania și liniștea Europa Răsăriteană – pe unde trecuseră multă vreme armatele jefuitoare. Da, Moscova își pierduse imperiul. Era în schimb mai protejată – cu siguranță, într-o măsură mai mare decât în 1914 sau 1941 – de atacurile din afară.
Adevărata problemă este aceea că liderii acestor state nu-și doresc doar să fie protejați de atacurile din exterior. Vor glorie, măreție, imperii; vor să fie protejate nu doar națiunile lor, ci și ei înșiși. De aici s-a iscat conflictul.
Păstrându-și, ba chiar extinzându-și sfera de influență, Washingtonul împiedica Moscova și Beijingul să-și creeze una a lor. Extinderea NATO a redus șansele Rusiei renăscute de a-și reface într-o zi imperiul. „Lăsați Europa în seama Rusiei”, i-a spus președintele Boris Elțîn lui Bill Clinton. „Nu cred că europenilor le-ar plăcea foarte mult acest lucru”, a replicat Clinton. China, cândva principala putere a Asiei, nu putea nici măcar să pună stăpânire pe Taiwan, în condițiile în care Marina Militară americană era staționată în largul coastelor insulei. Poate că ordinea de după Războiul Rece le oferise Rusiei și Chinei ce le trebuia, dar cu siguranță nu le oferise ceea ce-și doreau.
Această ordine a provocat în egală măsură ostilitatea Chinei și, ulterior, a Rusiei, amenințându-le regimurile. Cei care conduceau Partidul Comunist Chinez nu erau niște proști. Știau că Washingtonul folosea seducția economică pentru a încuraja evoluția politică; își făceau griji că un regim autocratic ar fi putut să nu supraviețuiască într-o lume aflată în curs de democratizare. America purta un „Al Treilea Război Mondial fără fum” împotriva Beijingului, susțineau responsabilii chinezi. Tot așa, odată eșuat experimentul democratic al Rusiei, Vladimir Putin, din ce în ce mai iliberal, a început să se teamă de o contaminare ideologică de la foste republici sovietice precum Ucraina și Georgia, care făceau reforme și se îndreptau spre Occident. „Ar trebui să facem tot ce este necesar pentru ca, în Rusia, să nu se întâmple niciodată ceva asemănător.” Pentru regimurile democratice avansate, influența SUA era în mare măsură liniștitoare. Pentru regimurile autocratice, era o amenințare existențială.
Cum politicile SUA stârneau o rezistență mai mare decât se preconizase, menținerea păcii avea să necesite un efort mai mare decât cel pe care Washingtonul plănuise să-l depună. Aici a apărut ultima problemă: America voia să obțină totul deodată.
SUA au revendicat un „dividend de pace” chiar în timp ce ambițiile lor mondiale sporeau: cheltuielile de apărare au scăzut de la 6% din PIB în anii 1980 la 3% la sfârșitul anilor 1990. Asta n-a contat prea mult la început, pentru că avansul Americii părea insurmontabil. Dar, pe măsură ce balanța s-a mai echilibrat, Washingtonul a ajuns să fie dezorientat și demoralizat.
Dezorientarea s-a produs după 11 septembrie 2001. Atacurile din acea zi au fost urmarea eforturilor Americii de a apăra Orientul Mijlociu prin staționarea unor trupe în Arabia Saudită – o gravă insultă la adresa lui Osama bin Laden și a adepților lui fanatici. Reacția SUA la evenimentele din 11 septembrie a fost să încerce să instituie o pace mai durabilă în această parte a Eurasiei, cel mai puțin stabilă, prin eliminarea amenințărilor – reprezentate de teroriști și regimurile veroase – și sădirea valorilor liberale. Foarte puține lucruri au mers conform planului.
Două războaie lungi, conduse prost, au costat viața a peste 7.000 de americani. Ele au consumat resursele SUA timp de peste un deceniu. Rezultatele lor dezamăgitoare, combinate cu efectele crizei financiare din 2008, au dus la diminuarea drastică a cheltuielilor de apărare ale SUA. În plus, atât sub Barack Obama, cât și sub Donald Trump, aceste războaie au dat naștere sentimentului că „reconstrucția națională aici, la noi acasă” trebuia să înlocuiască crearea ordinii peste hotare. America simțea vechea tentație a retragerii între granițele proprii. Cătușele puse istoriei tocmai ce erau slăbite în momentul în care acerbe forțe eurasiatice se agitau din nou.
*
Cea mai acerbă provocare este și cea mai nouă. China lui Xi are un regim leninist care pretinde că aderă la socialism, dar practică un capitalism discriminatoriu, dirijat de stat. Combină competența tehnologică și avuția cu naționalismul virulent, atavic. Năzuiește la supremație prin coerciție militară de modă veche și autoritarism digital de nouă generație. Totuși, dacă China de astăzi nu seamănă cu nicio putere mondială din trecut, orientarea politicii ei externe – încercarea de a dobândi o hegemonie hibridă – nu este o noutate. Iar Mackinder a prevăzut acest lucru deoarece caracteristicile geografice ale Chinei reprezintă deopotrivă o binecuvântare și un blestem.
China beneficiază, în Eurasia, de întinderea de care se bucura înainte Uniunea Sovietică – poți să parcurgi jumătate din distanța care separă Shanghai de Uniunea Europeană fără să ieși dintre granițele ei – precum și deschiderea oceanică pe care Kremlinul, în general, n-a avut-o. Această poziție creează întruna probleme: China este înconjurată de vreo 20 de țări, dintre care patru puteri nucleare și mulți dușmani istorici. Vastul și îndepărtatul ei hinterland este locuit de tibetani, mongoli și uiguri, care vor să scape din ghearele Beijingului. Aceeași poziție face însă dintr-o țară puternică și motivată cum este China cea mai înfricoșătoare putere – una care poate să aspire la supremație în multiple domenii.
China de astăzi este puternică; ascensiunea sa fulminantă din epoca postmaoistă a transformat-o în atelierul lumii și în principala putere comercială. În plus, China este motivată, grație unui amestec de putere, istorie, ideologie și personalitate.
China nu este atât o putere în ascensiune, cât una care s-a afirmat deja și care vrea să aibă un cuvânt de spus în remodelarea unui sistem pe care nu ea l-a creat. Este un fost imperiu care controla odinioară porțiuni întinse din Eurasia și își exercita influența asupra unei mari părți a Pacificului de Vest; conducerea chineză consideră lumea sinocentrică drept etalonul la care trebuie să se întoarcă istoria. China este de asemenea înverșunată, amenințătoare, revanșardă; încearcă să repare un „secol de umilințe” revendicând teritoriile – și respectul – cedate atunci când țara era slabă și divizată. În fine, China este un stat iliberal ai cărui conducători se tem de normele subversive ale unei lumi liberale. Și a virat, sub conducerea lui Xi Jinping, spre o formă de tiranie mai personalizată, cu tot potențialul destabilizator pe care-l presupune aceasta.
Nu Xi a creat China sigură de sine pe care o cunoaștem astăzi; acest proces a început sub conducerea predecesorului său, Hu Jintao. Dar, după ce a preluat puterea în 2012, Xi a desființat în mod sistematic constrângerile impuse autorității sale pe plan intern și limitele aplicate comportamentului Chinei pe plan extern. În deceniul care a urmat, „președintele a tot și a toate” a eliminat limitele propriului mandat, și-a marginalizat rivalii și a acumulat mai multă putere decât orice alt conducător chinez de la Mao încoace. La Congresul Partidului Comunist din octombrie 2022, Xi și-a manifestat dominația prin faptul că a obținut îndepărtarea rapidă a bătrânului Hu. În anul următor, i-a înlăturat, în decurs de câteva luni, pe ministrul de externe, ministrul apărării și generalii răspunzători de forțele nucleare ale Chinei. Și, în timp ce zdruncina din temelii sistemul chinez, Xi miza propria moștenire pe înfăptuirea unor schimbări la fel de radicale în lumea întreagă: „Nicio forță nu se poate împotrivi propășirii poporului chinez și a națiunii chineze”, declara el în 2019.
China aspiră fără doar și poate la supremația mondială; „marea reînnoire a națiunii chineze” despre care vorbește Xi este un eufemism pentru dorința Beijingului de a-și relua locul între primele țări ale lumii. În viitorul dorit de Xi – explică un sinolog – „o rețea globală de parteneriate având în centru China ar înlocui sistemul american al alianțelor bazate pe tratate, comunitatea internațională ar considera modelul de guvernare autoritară al Beijingului drept o alternativă superioară democrației elective occidentale, iar lumea ar recunoaște Partidului Comunist Chinez meritul de a fi deschis o nouă cale spre pace, prosperitate și modernitate, pe care ar putea-o urma și alte țări”.
Nu este vorba despre vreun plan secret. Beijingul este angajat pe față într-o ofensivă în toate direcțiile la nivel mondial, prin care urmărește să se impună ca lider în instituțiile internaționale, să creeze noi relații economice și de securitate cu țările în curs de dezvoltare, să se poziționeze în centrul comerțului mondial și al rețelelor tehnologice și să facă să dispară treptat ordinea mondială dominată de America. De mai mulți ani, Xi vorbește în mod explicit despre „construirea unui socialism superior capitalismului” și despre înfăptuirea „unui viitor în care vom prelua inițiativa și vom deține poziția dominantă”. Calea către hegemonie va fi mai ușoară dacă Beijingul va putea să domine mai întâi regiunile învecinate.
China se impune în Asia de Est și în Pacificul de Vest, regiunea cea mai dinamică din punct de vedere economic și poarta Beijingului spre lume. Referindu-se la un moment dat la acest proiect, Xi l-a definit în mod vag prin cuvintele „Asia pentru asiatici”; o regiune ieșită de sub influența SUA va intra sub cea a Chinei. Beijingul revendică aproape în întregime marea care o mărginește, Marea Chinei de Sud, pe unde se desfășoară o mare parte a comerțului internațional, câteva zone strategice situate în Marea Chinei de Est, la nord de aceasta, precum și importanta insulă a Taiwanului, situată între ele. După spusele lui Xi, China nu poate pierde „nici măcar un centimetru” din acest teritoriu. De asemenea, China urmărește să-și creeze o sferă de influență mai vastă, mai puțin oficială, în care țările, de la Coreea de Sud până la Australia, trebuie să se supună dorințelor ei. Acest program presupune tăierea lanțului alianțelor încheiate de SUA în Pacificul de Vest. Beijingul va împărți acel ocean, spunea în glumă un amiral chinez, dacă linia de demarcație va fi trasată în Hawaii.
Expansiunea chineză are loc prin multiple metode. De câteva decenii, China atrage în orbita ei economiile din regiune, astfel încât, până la urmă, acestea vor fi incapabile să mai iasă din câmpul său gravitațional. Ea corupe și cooptează elitele asiatice; seamănă dezinformare și dezbinare în societățile democratice. Beijingul s-a folosit de orice mijloc, de la forțe paramilitare aflate la bordul unor vase de pescuit până la construcția unor insule artificiale pe recife de corali – un „mare zid de nisip”, cum spunea în glumă un amiral american – pentru a dobândi controlul asupra Mării Chinei de Sud. Plasa de siguranță a acestei activități este cel mai mare program de consolidare a forțelor armate pe timp de pace întreprinsă de o țară dinainte de Al Doilea Război Mondial până azi.
Încă din anii 1990, China strânge arme – submarine, sisteme de apărare aeriană avansată, rachete de croazieră și balistice – cu scopul de a ține la distanță navele și avioanele americane. Alte mijloace, cum ar fi avioane de luptă avansate, nave de suprafață puternic înarmate și portavioane, îi oferă Chinei o capacitate proprie de proiecție a puterii. Astăzi, Armata Populară de Eliberare dispune de rachete hipersonice, bombardiere cu rază lungă de acțiune, o forță nucleară strategică în expansiune și alte mijloace de luptă la scară mondială. Costul exact al modernizării Chinei este învăluit în mister, dar amploarea și ritmul ei sunt uimitoare. China, altădată neglijată de strategii de la Pentagon, se laudă acum cu cele mai multe rachete și nave militare. Numai între 2020 și 2023, dimensiunea arsenalului său nuclear s-a dublat. China se apropie cu pași repezi de momentul în care va putea spera cu îndreptățire să zdrobească forțele americane din Pacificul de Vest și apoi să refacă ordinea din regiune după bunul ei plac. Sau poate că își va ataca vecinii și va recurge la amenințarea escaladării nucleare pentru a împiedica Washingtonul să intervină sub orice formă.
Deocamdată, atenția este îndreptată spre Taiwan, unde Xi a ordonat Armatei Populare de Eliberare să fie pregătită să intervină în 2027. Lăsând la o parte răfuielile istorice, importanța deosebită a Taiwanului se datorează deopotrivă poziției și inovației. Din punct de vedere tehnologic, insula produce marea majoritate a celor mai performanți semiconductori din lume, sursa puterii de calcul care însuflețește era noastră digitală. Din punct de vedere geografic, Taiwanul domină mările interioare ale Pacificului de Vest; este ancora primului lanț de insule, care împiedică Beijingul să ajungă la apele situate dincolo de acesta. Un Taiwan democratic, scria un analist din cadrul Armatei Populare de Eliberare, este ca „un juvăț prins de gâtul unui mare dragon”. Un Taiwan controlat de China i-ar oferi acesteia acces în întreaga regiune.
Odată cucerit Taiwanul, marina militară chineză ar putea să amenințe liniile de aprovizionare vitale Japoniei. „Dacă Taiwanul cade, insulele noastre sud-vestice nu mai pot fi apărate”, mi-a spus un responsabil de la Tokio. Beijingul și-ar putea întări controlul exercitat asupra Mării Chinei de Sud și asupra țărilor ale căror economii depind de ea, de la India până la Australia; ar putea da peste cap alianțele SUA din toată Asia maritimă, eliberând în același timp resurse pentru misiuni desfășurate la mică sau mare distanță. Pentru China, Taiwanul nu este un popas. Este o trambulină către dominația regională și influența mondială. China nu-și va împlini destinul, spunea Xi, până când nu va deveni o „mare putere maritimă”. Mahan ar fi mândru.
*
Mackinder inspiră în egală măsură politica Beijingului, de vreme ce China profită din plin de poziția centrală ocupată pe continent. Expansiunea spre est, în Pacific, presupune lansarea unei ofensive împotriva unor poziții solide deținute de SUA, ceea ce face ca expansiunea spre vest să fie mai atrăgătoare: construirea – sau, mai curând, reconstruirea – unei Eurasii integrate având China drept nucleu. Aceste atacuri, maritim și continental, sunt două fețe ale aceleiași monede; cu cât China este mai sigură pe unul dintre flancuri, cu atât își poate îndrepta atenția mai mult către celălalt. Astfel, China lui Xi a decis „să pună stăpânire pe centrul lumii”, cum recomandase odată un general al Armatei Populare de Eliberare.
Xi a anunțat acest lucru în Kazahstan, în 2013, când a dezvăluit cu mare pompă inițiativa „Centura și Drumul” – un „proiect al secolului”, cum avea să spună ulterior. Prin această inițiativă și proiectele ce decurg din ea, China țese rețele de influență care cuprind țări din Asia de Sud-Est până în Europa de Sud și mai departe. Proiectele de infrastructură din Pakistan, Sri Lanka și Myanmar pot ajuta China să ocolească India și să ajungă la Oceanul Indian. Conductele și rețelele de transport terestre îi înlesnesc ieșirea din așa-numita „dilemă Malacca” – faptul că o mare parte a schimburilor comerciale și a energiei sale trece prin câteva puncte maritime de gâtuire – oferindu-i un acces mai sigur la Golful Persic și la țările Europei. Investițiile și acordurile de tipul „împrumuturi contra resurse” îi asigură aprovizionarea cu substanțe minerale esențiale din Africa, America Latină și Asia de Sud-Est. Proliferarea rețelelor de telecomunicații 5G și a „orașelor inteligente”, dotate cu aparatură chinezească de supraveghere, sporește influența tehnologică a Beijingului în țările aflate în curs de dezvoltare. În acest context, drapelul urmează comerțului: când investește într-o flotă oceanică, China are în vedere crearea unei rețele mondiale de baze de-a lungul celor mai importante căi navigabile, de la Golful Thailandei până la strâmtoarea Bab el-Mandeb, folosindu-se, în același timp, de misiuni de menținere a păcii, programe de pregătire, operațiuni antipiraterie și forțe paramilitare pentru a-și consolida prezența în străinătate în domeniul securității.
Pe termen scurt, aceste programe vor îmbunătăți accesul Chinei la resursele necesare propriei dezvoltări: combustibili fosili pentru industrie, cobalt și nichel pentru proiectele ecologice de producție a energiei electrice, date digitalizate pentru algoritmii săi de inteligență artificială. Pe termen lung, scopul este să dezvolte o putere copleșitoare în raport cu o Europă devenită un simplu punct de sprijin democratic într-un supercontinent sinocentric sau chiar cu o Americă împinsă la marginea unui sistem administrat de la Beijing. „Accesul la resursele, piețele și porturile Eurasiei ar putea transforma China dintr-o putere est-asiatică într-o superputere mondială”, scrie cercetătorul Daniel Markey. Aceasta ar deschide noi orizonturi în America Latină și în regiunea arctică, locuri în care influența chineză se răspândește deja cu repeziciune. Acest lucru i-ar da Beijingului o capacitate sporită de influență – și de coerciție – la nivel mondial.
De asemenea, ar crea, în interiorul Eurasiei, un sistem cu totul diferit de cel pe care au ajuns să-l cunoască americanii. Democrația ar fi pe cale de dispariție în zonele cu o puternică influență chinezească; să ne uităm numai la felul în care Beijingul și Moscova își folosesc ponderea combinată pentru a zdrobi „revoluțiile colorate” din Asia Centrală. Din punct de vedere economic și tehnologic, toate drumurile vor duce la Beijing. Sinologul Nadège Rolland prezice că, în anul 2049, locuitorii Eurasiei vor folosi Baidu, nu Google și se vor informa de la China Global Television Network, nu de la CNN. Se vor orienta cu ajutorul unor sisteme de geolocalizare chinezești. Vor avea acces la un internet autocratic, păzit de „marele zid de foc (firewall)” al Beijingului.
Exagerat sau nu, acest scenariu ilustrează multiplele ipostaze ale puterii chinezești. Beijingul poate încerca uneori să-și extindă influența în Eurasia omorând în bătaie niște soldați indieni la frontiera himalayană comună. Totuși, ceea ce supără cel mai mult la provocarea chinezească este faptul că îmbină demonstrațiile de forță cu metode mai subtile de control.
Inițiativa „Centura și Drumul” și-a pierdut ea însăși, într-o oarecare măsură, importanța din 2020 încoace, din cauza îngrijorărilor legate de niște împrumuturi neperformante și de așa-zisa „diplomație a capcanei datoriilor”. Beijingul continuă totuși să-și creeze sfere digitale de influență pe măsură ce țările îi adoptă tehnologia 5G; în plus, el cumpără sau construiește centre de date, cabluri de fibră optică și alte elemente de infrastructură legate de internet. China folosește încă împrumuturile și investițiile ca surse de atracție; profită de puterea de piață pe care o are ca principal partener comercial a peste jumătate dintre țările lumii, ca să influențeze opțiunile politice ale acestora. A demarat proiecte noi, cum ar fi Inițiativa de Dezvoltare Mondială și Inițiativa de Securitate Mondială, menite să strângă legăturile dintre țările respective – mai cu seamă cele din Sud – și China, oferindu-le alternative la arhitectura economică și de securitate dominată multă vreme de Statele Unite ale Americii. Recurge la programe de instruire a forțelor de poliție, la schimburi de informații secrete și la alte asemenea inițiative pentru a proteja regimurile autocratice sau corupte de provocările venite din interior. Nu în ultimul rând, China depune eforturi ca să se impună în domenii precum inteligența artificială, informatica cuantică, biologia sintetică și alte sectoare de înaltă tehnologie, pentru a putea domina economia mondială și a profita de avantajele geopolitice. „În contextul unei competiții militare internaționale din ce în ce mai acerbe”, afirmă Xi, „numai cine inovează câștigă”.
În strategia eurasiatică a lui Xi, aspirațiile atemporale se îmbină cu capacitățile cele mai avansate. Tot aici, politica internă și cea externă ale Chinei se întrepătrund pe deplin.
După 2017, într-un răstimp de cinci ani, guvernul chinez a aruncat în lagărele de concentrare între un milion și două milioane de uiguri. A combinat represiunea digitală, sub forma omniprezentelor camere de supraveghere, a scanerelor biometrice și a probelor de ADN, cu represiunea fizică, sub forma punctelor de control, a sterilizării forțate și a altor atrocități, făcând astfel din locul de baștină al uigurilor, regiunea Xinjiang, un exemplu reprezentativ al totalitarismului secolului al XXI-lea. Partidul Comunist Chinez trebuie să pună la treabă „organele dictaturii”, a cerut Xi, și să nu arate „nicio milă” dușmanilor săi.
Geopolitica joacă un rol în această catastrofă umanitară. Provincia Xinjiang este situată la întretăierea rutelor de transport către Asia Centrală, Pakistan și alte zone de conflict din Eurasia, drept care instabilitatea, ca să nu mai vorbim de „activitatea subversivă”, este de neacceptat acolo. Din moment ce Beijingul recurge la influența pe care o are asupra țărilor din apropiere pentru a-i repatria cu forța pe uigurii fugari – sau își folosește banii și aparatura de supraveghere pentru a susține regimurile tiranice care îi sunt favorabile – ne putem face o părere și mai clară despre brutalitățile care se vor înmulți odată cu expansiunea puterii chinezești.
Din păcate, China nu este singurul stat autocratic care încearcă să schimbe fața Eurasiei și, odată cu ea, a lumii întregi.
*
Umilirea ritualizată spunea multe despre Rusia modernă. Prilejul l-a constituit o reuniune televizată a Consiliului de Securitate al țării din 21 februarie 2022. Membrii acestuia au fost chemați să ratifice decizia lui Putin de a recunoaște independența separatiștilor sprijiniți de Kremlin din estul Ucrainei, semn prevestitor al invaziei pe scară largă care a urmat. Serghei Narîșkin, mai-marele spionilor lui Putin, s-a încurcat în vorbe și, vizibil îngrozit, a fost mustrat în fața celorlalți de șeful său, care zâmbea afectat. „Vorbește limpede”, l-a luat peste picior Putin, gluma fiind aceea că sinceritatea, ca să nu mai vorbim despre dezacord, putea fi o greșeală fatală. În Rusia putinistă, principala regulă o constituie credința față de țar și de jocurile lui geopolitice.
Spre deosebire de China, Rusia nu poate aspira la supremația mondială, cu atât mai puțin să devină pivotul unei noi ordini mondiale. Are o putere economică prea modestă și o bază de resurse prea slabă – lucruri valabile chiar și înainte ca Putin să înceapă să irosească oamenii, banii și resursele materiale ale propriei țări în Ucraina. Asta nu înseamnă însă că Rusia va ajunge să nu mai conteze, cu atât mai puțin că este, așa cum o ironiza la un moment dat Barack Obama, doar o „putere regională”. Provocarea lansată de Rusia are implicații globale, pentru că Moscova poate submina ordinea internațională dintr-o direcție, în timp ce China o atacă din alta. Marele obiectiv al lui Putin, de altfel, este să distrugă pacea europeană de după Războiul Rece și să edifice „mărețul viitor eurasiatic” al Rusiei.
Istoria se petrece în punctul de întâlnire a unor forțe impersonale cu opțiuni politice profund personale. Rusia s-a considerat întotdeauna „o țară providențială, cu o misiune specială”, scrie istoricul Stephen Kotkin. Neavând granițe sigure, a urmărit multă vreme să dobândească această măreție în detrimentul statelor din apropiere. Putin și-a asumat cu atâta ardoare acest rol pentru că dezmembrarea fostului imperiu rus, Uniunea Sovietică, l-a marcat profund.
Ca ofițer al KGB staționat în Germania Răsăriteană în 1989, Putin a trăit distrugerea moștenirii lui Stalin. Ulterior, avea să califice destrămarea URSS drept „cea mai mare tragedie geopolitică” a unui secol care nu a dus lipsă de așa ceva. Când a devenit președinte al Rusiei, la începutul noului mileniu, Putin conducea un stat care-și pierduse centura de siguranță est-europeană, influența mondială și demnitatea. În timp ce-și consolida puterea și înăbușea firava democrație a Rusiei, își făcea griji că statele în curs de liberalizare din vecinătatea țării vor deveni „sclavii Americii”. N-a durat mult și Putin a început să elaboreze o strategie multilaterală de restaurare a Rusiei, care devenea tot mai îndrăzneață pe măsură ce controlul exercitat de el asupra puterii creștea.
Primul aspect l-a reprezentat înnoirea fundamentelor imperiului prin redobândirea supremației în spațiul postsovietic. Dacă, dintre puterile revizioniste, China are forța cea mai mare, Rusia este cea mai violentă. Cu mult înaintea confruntării cu Kievul, istoria guvernării lui Putin a fost marcată de războaie și intervenții de mai mică anvergură – în Cecenia în 1999-2000, în Georgia în 2008, în Ucraina în 2014 și după aceea, în Belarus și Kazahstan de la sfârșitul lui 2020 până la începutul lui 2022, ca să numim numai câteva – menite să stopeze declinul puterii ruse. Aceste intervenții au scos în evidență armata convențională reconstruită de Putin, precum și un arsenal nuclear modernizat, menit, printre altele, să descurajeze amestecul Occidentului în războaiele lui de restaurare a imperiului rus. Putin a recurs și la alte stratageme – ingerințe în procesul electoral, otrăvirea politicienilor prooccidentali, propunerea unor acorduri economice asimetrice, coruperea elitelor locale – pentru a-și subordona și a corupe statele postsovietice. Subminarea suveranității acestor țări trebuia să premeargă crearea unor instituții dirijate de Rusia. Putin a anunțat în 2011 că Uniunea Economică Eurasiatică va fi „unul dintre polii lumii moderne”.
Forța acestui pol urma să depindă, în parte, de slăbiciunea comunității occidentale. Dacă „cel mai scump vis” al lui Hrușciov era să despartă America de Europa, Putin s-a străduit și el să rupă legăturile transatlantice care îngrădesc puterea Rusiei. Înainte să invadeze Ucraina, Putin a pretins, drept condiție a acceptării păcii, întoarcerea la o Europă divizată, în care NATO să fie efectiv împinsă înapoi până la frontierele din timpul Războiului Rece și jumătate din continent să fie lăsată expusă intimidărilor Rusiei. Și asta era doar partea nespusă rostită cu voce tare.
De la sfârșitul anilor 2000-2009, Rusia a subminat NATO și Uniunea Europeană prin atacuri cibernetice, ingerințe electorale, sabotaje și război politic – genul de tactici pe care le-ar putea prefera un fost agent al serviciilor de informații. Putin a încercat să neutralizeze țările europene din punct de vedere geopolitic făcându-le dependente de petrolul și gazul rusesc; gigantul energetic de stat Gazprom era, spunea el, „o puternică pârghie politică și economică de influență asupra restului lumii”. În același timp, Moscova a cultivat relații cu state iliberale nemulțumite, precum Ungaria lui Viktor Orbán și Turcia lui Recep Tayyip Erdoğan, care i-au servit drept cal troian în NATO; a încercat chiar să răstoarne guverne europene care se apropiau de Washington. Intervenția lui în alegerile prezidențiale americane din 2016 a făcut parte din această strategie mai amplă; scopul ei era să slăbească Occidentul polarizând și divizând cel mai puternic stat al acestuia.
Totodată, Putin a înviat o altă moștenire a Războiului Rece proiectând puterea Rusiei în teatrele de operații de pe flancuri. Forțele acesteia au schimbat cursul războiului civil din Siria în 2015 și după aceea, folosind aviația și forțele speciale pentru a zdrobi o revoltă susținută de SUA și, astfel – potrivit afirmațiilor lui Serghei Șoigu, ministrul apărării – „să rupă lanțul revoluțiilor colorate” care a cuprins lumea după Războiul Rece. O intervenție a dus la alta, de astă dată în războiul civil din Libia, ca și la folosirea forțelor paramilitare și a tacticilor destabilizatoare în toată Africa. Rusia și-a intensificat operațiunile militare în zona arctică și în Atlanticul de Nord; în 2019, a trimis firme particulare de pază și protecție în Venezuela în 2019 ca să susțină un regim autocratic aflat în dificultate; i-a sprijinit pe liderii militari din Sahel. Dacă aceste inițiative puteau părea răzlețe, scopul lor comun era să restabilească influența mondială a Moscovei și să distragă atenția Washingtonului forțându-l să treacă în defensivă în toată lumea.
În esență însă, proiectul putinist a fost întotdeauna eurasiatic, pentru că poziția Rusiei ar fi mereu fragilă fără o bază continentală fermă. Acest lucru a făcut ca al patrulea aspect al strategiei ruse – o antantă autocratică între Rusia și China – să fie crucial. Uniunea Sovietică a pierdut Războiul Rece pentru că s-a luptat simultan cu NATO și cu China. Putin era hotărât să nu facă aceeași greșeală.
Timp de un sfert de secol, cele două țări au devenit tot mai apropiate: au crescut vânzările de arme și au extins cooperarea în domeniul apărării, au sprijinit regimurile tiranice din Asia Centrală, au promovat, în organizațiile internaționale, concepții iliberale cu privire la drepturile omului și controlul internetului. Ani la rând, consolidarea fără precedent a capacității militare a Chinei a fost facilitată de achiziția unor avioane, rachete, sisteme de apărare antiaeriană și alte mijloace de luptă rusești; Beijingul a contribuit la menținerea viabilității financiare a sectorului apărării din Rusia furnizându-i veniturile necesare. În 2019, serviciile secrete americane raportau că „Rusia și China sunt mai apropiate ca oricând după 1950”, în timp ce militarii lor efectuau exerciții în diverse zone de conflict, de la Marea Baltică până la Marea Chinei de Sud. Pe cele două regimuri le uneau opoziția față de puterea SUA și de ideile liberale americane, precum și relația personală strânsă dintre Xi și cel pe care el îl numea „cel mai bun și mai apropiat prieten al meu”. Atâta vreme cât cei doi conducători mențineau pacea de-a lungul a ceea ce fusese cândva cea mai militarizată frontieră din lume, energiile lor se puteau concentra spre exterior, împotriva lumii dirijate de americani.
Trebuie să recunoaștem că această campanie a părut mai puțin coerentă la momentul respectiv decât pare când ne gândim la ea acum; nu mai departe de 2009, generalul rus cel mai înalt în rang punea China pe același plan cu NATO, considerând-o „cel mai periculos dintre rivalii noștri geopolitici”. Chiar și intervențiile lui Putin erau adesea improvizate. A invadat Georgia în 2008, după ce responsabilii NATO, fără să-și dea seama, au atins un nivel maxim de provocare cu minimum de descurajare declarând că Tbilisi se va alătura într-o zi alianței, dar lăsând-o, între timp, fără apărare. Ocuparea Crimeei a avut loc în 2014 în împrejurări neclare, după o revoltă populară împotriva guvernului prorus de la Kiev; Putin a pus mâna pe o peninsulă fiindcă era pe punctul de a scăpa din mână o țară. Treptat însă, liniile generale ale proiectului putinist au devenit evidente, reflectând un amestec de impulsuri autocratice și idei eurasiatice.
Legătura regimului lui Putin cu politicile sale a fost evidențiată, într-o manieră destul de clară, de cruzimea criminală, sistematică a Rusiei din timpul invaziei în Ucraina. Această legătură a existat însă mereu.
O Rusie democratică nu și-ar fi privit cu atâta groază vecinii prooccidentali, aflați în plin proces de liberalizare, nici n-ar fi întreținut cu atâta asiduitate tensiunile externe ca să justifice abuzurile interne. „Războiul ajută la justificarea represiunii interne”, scrie un cercetător, „iar teama legată de existența unei influențe occidentale pe plan intern justifică războiul”. Tot așa, scopul perturbării vieții politice a democrațiilor rivale era acela ca sistemul iliberal al lui Putin – „democrația suverană” – să pară preferabil în comparație cu acestea. „Ideea liberală este perimată”, declara el în 2019. Un amestec similar de ideologie și geopolitică stă la baza fascinației lui Putin pentru eurasianism. Acest supercontinent, remarca Putin, este un refugiu pentru „valorile tradiționale” pe care democrațiile decadente le-au abandonat și o sursă de „posibilități extraordinare” pe care Rusia trebuie să le valorifice. „Este necesar să creăm o zonă comună […] de la Lisabona până la Vladivostok”, declara el în 2022.
Strategia Rusiei se intersectează așadar cu cea a Chinei: amândouă o apucă pe căile Eurasiei spre o nouă ordine globală. Iar dacă pe termen lung există o tensiune – o Chină care domină cu adevărat Eurasia trebuie să aibă Rusia ca vasal sau ca dușman – pe termen scurt și mediu, inamicii lor comuni le ajută să păstreze o legătură strânsă. Același lucru se poate spune despre o a treia provocare, care vine, de astă dată, din Orientul Mijlociu.
Carte desemnată de Foreign Policy printre cele mai așteptate ale anului 2025
Textul de mai sus este un fragment din capitolul 5, „Al doilea secol eurasiatic”, din volumul „Secolul eurasiatic și lupta pentru centrul strategic al lumii”, de Hal Brands, traducere din limba engleză de Mihnea Gafița, publicat la Editura Polirom, Iași, 2026.
Teza principală pe care profesorul american Hal Brands o susține în percutantul său studiu este că nu ascensiunea Statelor Unite ale Americii și dominația exercitată de acestea în calitate de mare putere sunt definitorii pentru scena politică internațională a zilelor noastre, ci neîntrerupta și acerba luptă pentru stăpânirea continentului eurasiatic, precum și a mărilor și oceanelor care-l înconjoară. Pornind de la teoriile fundamentale ale „părinților” geopoliticii, Mackinder, Mahan și Spykman, urmărind evenimentele care au marcat istoria umanității în secolul al XX-lea și având în vedere faptul că pe acest teritoriu se concentrează cea mai mare parte a populației, potențialului economic și forței militare ale planetei, autorul ajunge la concluzia că Eurasia poate fi considerată centrul strategic al lumii, dar și miza viitoarelor dispute care pot contribui la schimbarea ordinii internaționale. Această ordine pare a fi tot mai vulnerabilă în fața amenințării reprezentate de noua axă a autoritarismului, alcătuită din China, Rusia și Iran.
Hal Brands (n. 1983) este istoric și specialist în politica externă a SUA. A absolvit Stanford University și este doctor în istorie al Yale University. Predă la School of Advanced International Studies de la Johns Hopkins University și este editorialist la Bloomberg Opinion. În perioada 2015-2016, a fost asistent special pentru planificare strategică al ministrului apărării din SUA. De asemenea, a îndeplinit funcția de redactor principal în cadrul Comisiei pentru strategia națională de apărare a SUA. A scris mai multe cărți de specialitate, printre care The Twilight Struggle: What the Cold War Teaches Us about Great-Power Rivalry Today (2022) și, în calitate de coautor, Danger Zone: The Coming Conflict with China (2022).
Foto sus: Vladimir Putin primit la Beijing de Xi Jinping, la 4 februarie 2022 (© Presidential Executive Office of Russia / Wikimedia Commons)
Mai multe pentru tine...
