Recenzie la cartea lui Paschalis Pechlivanis, America și România în Războiul Rece. O destindere diferențiată 1969-1980
Volumul istoricului în relații internaționale, Paschalis Pechlivanis, America și România în Războiul Rece. O destindere diferențiată 1969-1980 este o îndrăzneață abordare istorică a relațiilor româno-americane din perioada anilor ’69-‘80 realizată pe baza unor minuțioase cercetări în arhivele americane și românești. Lucrarea examinează intervalul cuprins între sfârșitul anilor ’60 și începutul anilor ’80 cunoscut în istoria Războiului Rece ca “perioada de destindere a relațiilor dintre SUA și URSS”. Principalele teme tratate în carte sunt politica de “diferențiere” dusă de Statele Unite ale Americii în Europa Centrală și Răsăriteană, “destinderea” din anii ’70 a relațiilor dintre cele două mari puteri SUA și Uniunea Sovietică și politica externă a României din perioada 1969-1980. Scopul cărții după cum afirmă autorul este să contribuie la studierea politicii de “diferențiere” aplicată în Europa Centrală și de Est de președinții americani Nixon, Ford și Carter. Politica de “diferențiere” americană a avut ca principală caracteristică tratarea statelor comuniste central și est europene în mod individual cu scopul de a se analiza comportamentul lor extern și implicarea lor în politica internațională a Războiului Rece. În funcție de cât de satisfăcătoare pentru interesele sale de dincolo de Cortina de Fier considera Washingtonul că era politica externă a fiecărui regim comunist central sau est european și cât de mult colabora acel stat în susținerea unor cereri ale americanilor legate de politica echilibrului de putere internațional din timpul Războiului Rece, atunci țara respectivă indiferent de situația internă a acesteia putea primi ca răsplată de la autoritățile americane, încheierea unor acorduri economice, comerciale, tehnologice, sau educaționale. România a avut rol de intermediar, de mediator în încercările autorităților americane de a stabili diverse contacte diplomatice cu Vietnamul, China, sau Coreea de Nord.
Pechlivanis analizează un aspect important al detensionării relațiilor dintre cele două superputeri ale Războiului Rece și anume politica de “diferențiere” practicată de Statele Unite în relațiile sale cu țările Europei Centrale și de Est. Pechlivanis scoate în evidență în volumul său complementaritatea celor două noțiuni “diferențiere” și “destindere” din politica externă dusă de America în anii ’70 cu statele comuniste central și est europene. Așa cum susține în studiul său istoricul Pechlivanis, între “destindere” și „diferențiere” a existat o interrelație care a definit obiectivele Statelor Unite față de țările blocului comunist. Politica de “diferențiere” a Americii a fost limitată de interesele strategice ale Uniunii Sovietice în sfera sa de influență din Centrul și Răsăritul Europei. Statele Unite a susținut și răsplătit statele central și est europene care își asumau o relativă autonomie față de Kremlin, dar a avut grijă ca Moscova să nu își considere amenințate interesele în zonă. Prin politica de “diferențiere” inițiată de SUA în relațiile cu țările din blocul comunist, SUA a dorit să transmită Uniunii Sovietice că “destinderea” nu excludea încercarea de apropiere a Statelor Unite de fiecare stat comunist din Europa Centrală și de Est. România era considerată un exemplu la acea vreme pentru politica de “diferențiere” a Statelor Unite, prin deschiderea manifestată de regimul ceaușist față de America și de Europa Occidentală.
Adept al școlii realiste de analiză de politică externă, secretarul de stat din timpul celor două administrații ale Statelor Unite, Nixon și Ford, Henry Kissinger a promovat o politică externă care în relațiile SUA cu statele central și est europene a lăsat deoparte orice barieră ideologică punând accentul pe interesele naționale și realizarea echilibrului de putere în cadrul internațional creat de Războiul Rece. Dacă statele comuniste din Centrul și Estul Europei manifestau tendințe de independența față de URSS, atunci America le recompensa încheind înțelegeri economice cu acestea fără să țină cont de politicile lor interne. Președinții americani Nixon, Ford și Carter au depășit în relația cu Nicolae Ceaușescu deosebirile ideologice axându-se pe interesele economice și politice “reciproc avantajoase”.
Gheorghiu-Dej a deschis calea politicii externe autonome a Românei față de Uniunea Sovietică, prin “Declarația de independență” din 1964, în care milita pentru respectarea dreptului fiecărui partid comunist de a-și stabili propria cale pentru crearea societății comuniste din țara sa. Acesta a fost începutul manifestărilor de independență ale autorităților de la București în raporturile de politică externă cu Kremlinul. Nicolae Ceaușescu a preluat ideile lui Dej susținând deschiderea către Statele Unite și țările europene occidentale. Ceaușescu și-a creat imaginea liderului “neconformist” în cadrul blocului statelor comuniste din Centrul și Estul Europei, a adoptat o politică externă independentă, a încercat să obțină independența economică față de Moscova dorindu-și să urmeze propriul drum așa-zis “național” către comunism. Lipsit de legitimitate populară lui Ceaușescu îi era imposibil să își păstreze funcția de lider în condițiile producerii unor posibile revolte interne împotriva regimului său. Aceasta ar putea fi o explicație pentru duritatea și austeritatea care au caracterizat politica sa internă. Duritatea regimului său i-a convins pe sovietici de stabilitatea comunismului românesc. Kremlinul era sigur că în România nu s-ar fi produs niciodată încercări de liberalizare a regimului după modelul cehoslovac și din acest motiv i-a tolarat lui Nicolae Ceaușescu abaterile de la linia sovietică din politica externă. Ceaușescu a promovat în politica externă interesul național așa cum îl percepea el trecând peste principii ideologice și peste ideea de solidaritate cu celelalte țări din blocul comunist. A menținut România în Tratatul de la Varșovia și în CAER dar a încercat să se distanțeze de Moscova în politica externă și în contactele economice internaționale. Poziția autonomă adoptată de Nicolae Ceaușescu în politica externă a coincis cu strategiile politice promovate de Casa Albă în perioada președinților Nixon, Ford și Carter de flexibilizare și descentralizare a politicii externe americane și de căutare a unui nou echilibru internațional.
Paschalis Pechlivanis examinează în lucrarea sa schimbările și constantele din politica externă americană în relația cu țările comuniste central și est europene pe parcursul anilor ’70. În perioada administrației Ford, România a primit clauza națiunii celei mai favorizate pe baza Acordului comercial bilateral încheiat cu SUA în 1975. Acordarea clauzei a fost condiționată de acceptarea de către regimul de la București a amendamentului Jackson-Vanik care permitea Statelor Unite să monitorizeze anual numărul de emigrări către SUA și Israel. Clauza a permis dezvoltarea relațiilor comerciale dintre Statele Unite și România în anii ’70 și legarea acesteia, datorită amendamentului Jackson-Vanik de problema emigrării a permis plecarea din România a mii de persoane în acei ani. Clauza națiunii celei mai favorizate a fost reînnoită României anual de administrațiile americane în perioada anilor ’70, iar comerțul dintre cele două țări a atins cifra de un miliard de dolari până în anul 1980. Amendamentul Jackson-Vanik a fost acceptat doar de către România, celelalte state comuniste l-au respins pentru că îl considerau un amestec în treburile interne. Washingtonul a considerat că exemplul dezvoltării relațiilor economice cu România ar fi putut determina celelalte state din blocul comunist să își schimbe poziția negativă față de SUA și să devină mai cooperante. În timpul mandatului președintelui Carter, “diferențierea” a continuat să definească politica externă a Americii față de sateliții Uniunii Sovietice din Centrul și Estul Europei. Până la instalarea la Casa Albă a administrației Carter singurul criteriu al politicii de “diferențiere” care fusese aplicat de predecesorii săi a fost „autonomia externă” manifestată de statele din blocul comunist față de Kremlin. Președintele Carter a adăugat „liberalizarea internă” a conducerilor comuniste ca nou criteriu al politicii de „diferențiere”.
Respectarea drepturilor omului de către regimurile comuniste din țările Europei Centrale și Răsăritene s-a dorit a fi un important criteriu al “diferențierii” aplicată de administrația Carter dar interesele strategice și economice s-au dovedit a fi prioritare pentru deciziile de politică externă ale Americii în contextul internațional al Războiului Rece. Astfel, “independența externă” arătată de statele central și est europene față de Moscova a devenit cel mai important criteriu al “diferențierii” în politica externă dusă de președintele Carter cu regimurile politice ale blocului comunist. Un exemplu este cazul României care a continuat să aibă o relație specială cu Statele Unite în timpul mandatului lui Jimmy Carter, ca și în vremea administrațiilor președinților Nixon și Ford, chiar dacă în ciuda presiunilor făcute de Congresul american asupra autorităților comuniste de la București de a îmbunătăți condițiile legislative pentru respectarea drepturilor omului, acestea au fost încălcate în continuare de către regimul lui Nicolae Ceaușescu. După cum menționează în cartea sa istoricul Pechlivanis, SUA în dorința sa de a sancționa încălcarea drepturilor omului în URSS s-a aliat cu cel mai represiv regim comunist central și est european, cel al lui Ceaușescu.
În ciuda regimului tot mai represiv al lui Nicolae Ceaușescu în anii ‘80, colaborarea dintre SUA și România a continuat în timpul primului mandat al președintelui Reagan și relațiile dintre cele două state au continuat să fie apropiate. Paschalis Pechlivanis amintește în lucrarea sa despre ultima acțiune simbolică a “diferențierii” aplicată de SUA în politica sa externă cu statele din blocul comunist și anume participarea României la Jocurile Olimpice de la Los Angeles din 1984, în ciuda boicotului Uniunii Sovietice.
Evoluția relațiilor dintre America și România din anii 1969-1980 este analizată pe parcursul celor șase capitole ale volumului. Primul și al doilea capitol analizează relațiile dintre America și România în timpul mandatului lui Richard Nixon la Casa Albă abordând câteva momente importante ale acestei etape și anume vizita președintelui Nixon în România în august 1969, admiterea României la Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional în 1972, prima vizită a lui Nicolae Ceaușescu în Statele Unite. Capitolele trei și patru examinează evoluția relațiilor României cu Statele Unite în perioada președinției lui Gerald Ford concentrându-se pe continuitatea celor două aspecte importante inițiate de predecesorul său în politica externă americană de la acea vreme (“destindere” și „diferențiere”). Sunt abordate și analizate de către autor în aceste capitole, negocierile dintre autoritățile române și cele americane pentru acordarea clauzei națiunii cele mai favorizate, României în 1975, acceptarea de către conducerea comunistă de la București a amendamentului Jackson-Vanik care lega problema emigrației de încheierea acordurilor comerciale între autoritățile americane și cele române, vizita președintelui Gerald Ford în România. De asemenea, în capitolele trei și patru este analizată politica de “destindere” a țărilor Europei Occidentale cu blocul comunist și aspectele importante ale acestei politici: monitorizarea respectării drepturilor omului în țările central și est europene pe baza prevederilor din actul final de la Helsinki din 1975 semnat de 35 de state la Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa și inițierea de către Comunitatea Economică Europeană a unor relații de cooperare tehnologică, culturală și dezvoltare economică cu statele blocului comunist. Actul final de la Helsinki a pus bazele înființării Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa. Politicii de “destindere” vest-europene i-a lipsit componenta securității din cauza lipsei capacităților militare dar s-a încercat compensarea acestui aspect prin intensificarea contactelor comerciale, culturale și tehnologice cu statele central și est europene comuniste. Obiectivele politicii de “destindere” promovată de Europa Occidentală cu țările din Europa Centrală și Răsăriteană au fost liberalizarea regimurilor din aceste țări și destructurarea treptată a sistemelor comuniste din aceste state. Capitolele cinci și șase abordează relațiile româno-americane din perioada președintelui american Jimmy Carter axându-se pe elementele de schimbare și pe cele de continuitate din politica externă americană în raport cu relațiile dezvoltate de predecesorii săi la Casa Albă cu statele din blocul comunist. Carter a încercat să introducă ca temă centrală în politica externă a Americii cu țările din Centrul și Răsăritul Europei, noțiunea respectării drepturilor omului. Dar drepturile omului au rămas pe un loc secund fiind prioritizate în politica externă a SUA, interesele sale strategice și economice în contextul Războiului Rece. Un exemplu în acest sens este cazul României care și-a păstrat în perioada mandatului președintelui Carter, relația specială cu SUA din perioada președinților Nixon și Ford, chiar dacă regimul ceaușist încălca respectarea drepturilor omului, prin metodele sale de conducere dictatoriale. Capitolul șase analizează ultima vizită oficială a președintelui Ceaușescu în Statele Unite ale Americii din aprilie 1978.
Instalarea lui Mihail Gorbaciov în 1985 la conducerea URSS-ului a făcut inutilă continuarea politicii de “diferențiere” a Americii în raporturile sale cu țările comuniste central și est europene. Gorbaciov a slăbit considerabil controlul Uniunii Sovietice asupra sateliților săi îndemnând conducerile comuniste din aceste state la reforme după modelul Moscovei și a manifestat o permanentă atitudine de cooperare și deschidere față de America și țăriile Europei Occidentale. Nicolae Ceaușescu a respins aplicarea reformelor gorbacioviste în România, a renunțat în 1988 la clauza națiunii cele mai favorizate, a intensificat pe tot parcursul anilor ’80 măsurile represive și de austeritate în politica internă izolând astfel țara pe plan internațional grăbind astfel sfârșitul regimului său și prăbușirea comunismului în România la sfârșitul anului 1989.
Cartea lui Paschalis Pechlivanis la fel ca majoritatea cărților scrise de istorici, specialiști în relații internaționale sau științe politice, jurnaliști, care fie sunt originari din Europa Occidentală sau din America, fie și-au făcut studiile universitare și își desfășoară activitatea în aceste zone geografice este foarte bine scrisă, se citește ușor și consider că se adresează publicului larg, nu doar specialiștilor în relații internaționale și istoricilor pentru că evenimentele sunt povestite într-un limbaj nesofisticat și transmit sinceritate și acel firesc care există în orice eveniment politic sau social petrecut de-a lungul perioadelor istorice. Cartea este o redare firească a politicii de “destindere” așa cum a fost pusă în practică de președinții americani între anii 1969-1980 în relația cu regimul comunist de la București.
America și România în Războiul Rece. O destindere diferențiată 1969-1980 este o lucrare importantă în istoriografia Războiului Rece prin informația detaliată extrasă din arhive și prin vasta bibliografie parcursă.
Cristina Roman-licențiată în Istorie și absolventă a unui Master în Relații Internaționale
