Intelectualii la Gramsci

În cadrul colecției „Biblioteca Grams­ciană“, care este găzduită de Editura Adenium din Iași, coordonată de Sabin Drăgulin și Ioana Cristea Drăgulin, a văzut lumina tiparului un nou caiet a lui Antonio Gramsci; Caietul 12 (XXIX), 1932, Intelectualii. Volumul este îngrijit și prefațat de profesorul Giuseppe Cascione, de la Universitatea „Aldo Moro“ din Bari, traducerea fiind realizată de Sabin Drăgulin. Acest proiect s-a realizat datorită unei contribuții financiare alocate de Ministerul Afacerilor Externe și a Cooperării Internaționale italiene.

Pentru această recenzie am preferat să urmez drumul deschis de profesorul Florin Müller, pe care l-a expus într-un text foarte interesant publicat în Revista istorică, tom XXVII, 2016, nr. 5–6: „Chiar dacă este un loc comun, plasarea lui Antonio Gramsci în perimetrul – vast şi conotat de repere axiologice de anvergură – al postmarxismului occidental, totuşi, gînditorul italian îşi păstrează nealterată validitatea în reflecţia contemporană tocmai prin aparatul conceptual foarte modern pentru epoca în care a fost elaborat, prin analizele istorice, filozofice, sociologice şi psihologice, prin soluţiile şi variantele pragmatice pe care l-a căpătat acest aparat conceptual. Antonio Gramsci […] nu poate fi înţeles exclusiv ca militant şi teoretician al postmarxismului şi comunismului italian/occidental. El împinge «frontiera cognitivă» împotriva reducţionismului leninist şi stalinist, se revoltă împotriva birocratismului şi statolatriei din anii ’20 şi mai ales ’30 ai secolului al XX-lea, cînd «hegemonia culturală” stalinistă se impusese prin instrumentele «statului-forţă». Antonio Gramsci realizează destructurarea codului cultural-ideologic stalinist deosebit de puternic, iniţial prin opera sa, apoi prin lecturile şi reflecţiile conexe. Revizionismul său trebuie înţeles tocmai prin rolul pe care îl acordă forţelor cultural-cognitive venite din partea «intelectualului organi»”, care a înţeles potenţialitatea istorică anticapitalistă, dar mai ales antihegemonică şi antibirocratică a mizei sale istorice“.

Revenind la volum, așa cum arată și Giuseppe  Cascione în cuvintele care prefațează lucrarea, „problema intelectualilor este una dintre temele care traversează cu continuitate cugetările lui Antonio Gramsci“. Într-adevăr, într-o scrisoare datată 19 martie 1927, trimisă cumnatei sale Tania, Gramsci a scris: „aș vrea ca, în funcție de un plan pe care o să îl stabilesc înainte, să mă ocup intens și în mod sistematic de un subiect oarecare, care să-mi absoarbă și să-mi centralizeze viața mea interioară“. Aproape doi ani mai tîrziu, pe 8 februarie 1929, imediat ce a primit aprobarea din partea admnistrației închisorii să scrie în celulă, Gramsci începe redactarea Caietului I, așternînd o listă cu principalele argumente pe care dorea să le trateze. La punctul 3 regăsim: Formarea grupurilor de intelectuali italieni: evoluție, abordări.

Din analiza caietelor gramsciene rezultă că tema intelectualilor s-a aflat necontenit în atenția autorului, ideile expuse pe parcursul mai multor note avînd un caracter provizoriu. Cu toate acestea, teoreticianul sard avea idei foarte clare cu privire la abordarea organică a acestei teme, faptul rezultînd tot din textul unei scrisori, datate 7 septembrie 1931, adresată Taniei: „Studiul pe care l-am făcut cu privire la intelectuali are un plan foarte vast și, în realitate, nu cred că există în Italia cărți cu acest subiect. Există, desigur, mult material științific, dar este împrăștiat într-un număr infinit de mare de reviste și arhive istorice locale. De altfel, eu extind mult sfera noțiunii de intelectual, nelimitîndu-mă la noțiunea curentă, care se referă numai la marii intelectuali. Acest studiu duce și la anumite determinări cu privire la concepția despre stat, care în mod obișnuit este conceput ca o societate politică (dictatură sau aparat de constrîngere pentru a face masele să se conformeze modului de producție și economiei corespunzătoare la un moment dat) și nu ca un echilibru între societatea politică și societatea civilă (sau hegemonia unui grup social asupra întregii societăți naționale exercitată prin intermediul organizațiilor așa-zise private, cum sînt biserica, sindicatele, școlile etc.)“.

Tema intelectualilor e centrală în cadrul gîndirii teoreticianului sard, ceea ce i-a făcut pe mulți cercetători  să afirme că acesta este conceptul care face diferența dintre primul Gramsci, cel din tinerețe, care a scris în perioada de dinaintea trimiterii în închisoare, și al doilea Gramsci, ce a atins stadiul de maturitate intelectuală în închisoare. Continuînd, Caietul 12 adună note preluate din diverse alte note ale Caietului 4, ce fuseseră scrise între anii 1930 și 1932. Gramsci folosește o tehnică interesantă pentru a expune și fundamenta ideile. Modalitatea este cea a dialogului pe care îl are, în general, cu operele în care s-au scris despre intelectuali, iar în particular, cu ideile promovate de doi dintre cei mai importanți intelectuali ai perioadei interbelice italiene; Giovanni Gentile şi Benedetto Croce.

Critica este metodică, fiind realizată prin intermediul operelor studiate care au avut ca temă intelectualii. Gramsci insistă asupra caracterului sociologic al acestora. Teore­ticianul sard analizează transformarea intelectualilor tradiţionali în intelectuali organici. Pentru Gramsci, acest proces s-a realizat în momentul în care aristocraţia a pierdut monopolul capacităţii tehnico-militare și astfel a început criza feudalismului, ţăranii nefiind capabili să-și elaboreze propriii intelectuali organici, deşi mulţi erau de sorginte rurală. Cei care au monopolizat fazele istorice au fost clericii care deţineau servicii importante precum: ideologia religioasă, filozofia şi justiţia, şcoala şi educaţia, morala. Categoria clericilor este considerată a fi categoria intelectuală organic legată de aristocraţia funciară, cu care împărţea proprietatea asupra pământului şi privilegiile în cadrul statului. Prin monopolizarea suprastructurilor de către cler se formează aristocraţia togii, anume o pătură de administratori formată din oameni de ştiinţă, teoreticieni, filozofi, intelectuali care nu aparţineau bisericii. Aceste categorii de intelectuali, avînd un spirit de corp, se considerau autonomi şi independenți de grupul social dominant (p. 111).

Autorul se delimitează ontologic de filosofia lui Giovanni Gentile şi a lui Benedetto Croce cu privire la transformarea şi fabricarea noilor categorii de intelectuali organici. Interogaţia de la care pornește gînditorul sard este următoarea: care sînt limitele maxime ale accepţiunii de „intelectual“ pentru a le deosebi de activităţile altor grupuri sociale? Gramsci e de părere că nu toţi oamenii au în societate funcţia de intelectuali. Astfel, pentru exercitarea funcţiei intelectuale se formează categorii specializate, aflate în conexiune cu grupul social dominant. Caracteristica grupului, care tinde spre dominaţie, este lupta pentru a-i asimila şi cuceri ideologic pe intelectualii tradiţionali. Această cucerire este mai eficace cu cît grupul dominant elaborează simultan propriii săi intelectuali organici (p.115).

Cu privire la suprastructură, Gramsci observă că prima este cea a societăţii civile sau private, iar cea de-a doua este a societăţii politice sau a statului, ultima corespunzînd funcţiei de hegemonie, pe care grupul dominant o exercită în întreaga societate, precum şi prin dominarea directă care se îndeplinește prin intermediul statului şi cu ajutorul guvernării juridice. În această situaţie, intelectualii sînt un fel de mandatari ai grupului dominant, pentru exercitarea funcţiilor subalterne ale hegemoniei sociale şi ale guvernării politice (p.119). Funcţiile intelectualilor sînt organizatorice şi de conexiune, ei avînd rolul să realizeze consensul spontan dat de masele populare, precum şi orientării trasate de grupul fundamental dominant, consens care provine din poziţia şi funcţia grupului dominant în lumea producţiei. Un alt rol al intelectualilor pentru grupul dominant constă în funcţia de mediere a aparatului coercitiv de stat care disciplinează în mod legal grupurile care nu consimt, dar şi atunci cînd consensul social încetează (p.120).

Limitîndu-ne doar la cîteva dintre ideile lui Gramsci, în încercarea de a oferi chiar și o concluzie parțială asupra textului avut în atenție, considerăm că este nevoie să ne întoarcem tot la Gramsci: „incapacitatea intelectualilor de a simți și înțelege, pasiunile elementare ale poporului–masă creează o prăpastie între aceste elemente“ și de aceea „modul de a fi al noului intelectual nu mai poate rezida în elocință, motor exterior și momentan al efectelor și al pasiunilor, ci în implicarea sa activă în viața practică, în calitate de constructor, de organizator, de persuador permanent“.

Interpretînd aceste cuvinte, eroarea intelectualului constă în a crede că, pentru a ajunge la stadiul de „cunoaștere“, poate să fie distinct și detașat de oameni. Cu alte cuvinte, că ar putea atinge acest nivel fără înțelegerea pasiunilor elementare ale poporului, fără încadrarea și explicarea acestora în situația istorică dată, fără să le conecteze dialectic la legile istoriei, adică la o concepție superioară despre lume.

_{Articol publicat inițial pe observatorcultural.ro}