Zenobia, regina deşerturilor

Ca şi în cazul Cleopatrei, destinul Zenobiei a stârnit interesul multor istorici latini şi eleni. Fantezia multora a brodat în jurul ei o serie de fapte cu totul ireale sau meritând o încredere limitată. Asemenea fantasmagorii se întâlnesc îndeosebi în Viaţa Zenobiei inclusă în seria celor „30 de tirani”, din cunoscuta culegere de biografii ale împăraţilor romani (Historia Augusta).

Numele acestei prime femei de origine arabă care a cucerit puterea în Orient era Bat-Zabbai, în forma lui palmiriană, şi însemna „fiica lui Zabbai”, un principe de seamă din oazele deşertului, stabilit în oraş de mult timp. Tatăl său se mai numea şi Antiochos şi era membru al uneia dintre familiile ilustre aparţinând aristocraţiei din Palmyra. Figura reginei din deşert s-a reliefat puternic în ochii contemporanilor, ca o energică şefă a „imperiului palmirian”, în momentul când lumea romană aluneca spre prăbuşire. Ea a domnit pe aceleaşi locuri ca şi legendara Semiramis şi îi plăcea să fie comparată cu faimoasa Cleopatra. Istoria civilizaţiei Vechiului Orient a început să se nască pe malurile Nilului şi Eufratului, iar sfârşitul ei s-a pecetluit cu dispariţia oraşului Palmyra al Zenobiei.

Retorii au amplificat sau au ticluit fel de fel de povestioare în legătură cu inteligenţa, curajul, frumuseţea, înţelepciunea, cunoştinţele ştiinţifice şi cu viaţa castă a Zenobiei. Istoria Palmyrei s-a contopit treptat cu calităţile acestei femei amintite în panegiricele care au alimentat treptat domeniul literaturii şi artei universale. Sculptura antichităţii romane târzii ne-a transmis numai imagini monetare ale Zenobiei, prea modeste pentru a reconstitui fizicul ei. După indicaţiile lor se poate spune doar că era de statură scundă şi cu buzele puternic strânse, semn al unei energii stăruitoare. Dar din relatările tuturor biografilor se detaşează o trăsătură esenţială a caracterului reginei palmiriene:o ambiţie nemăsurată, dusă până la riscul prăbuşirii, numai ca să ţină ferm, , dulceaţa domniei” în mâinile sale de femeie. Odată dezarticulat acest resort al sufletului său, Zenobia s-a prăbuşit în chip tragic.

Dușmana Imperiului Roman

Faptele arată de asemenea că, de îndată ce frânele au încăput în mâinile sale, regenta a instaurat o orientare politică externă şi internă cu totul contrarie celei păstrate de prudentul Odeynat. Dacă soţul său se străduise să nu stârnească suspiciunile romane, păstrând un fel de „vasalitate” faţă de Roma, Zenobia se afişă imediat ca duşmană a imperiului, ca aliată a Persiei şi, gata cu armele ridicate, era dispusă a brava în chip deschis legiunile împăratului. Odeynat îngăduise funcţionarea obişnuită a organelor aşa-zis democratice ale cetăţii palmiriene, adică senatul şi adunarea poporului. Sub regimul despotic introdus de Zenobia, ele au amuţit definitiv.

În ambele direcţii politice, istoricii au judecat noua orientare — cu totul greşit. Ea părăsea alianţa romană pentru a se arunca în braţele Imperiului persan, care nu dorea altceva decât să înghită Palmyra. Ruptura cu Roma priva Palmyra de mandatul dat cândva lui Odeynat ca dux Romanorum în Orient;legiunile ce trebuiau să constituie elementul de bază al infanteriei palmiriene precum şi maşinile perfecţionate de asediu ieşeau cu totul de sub comandamentul generalilor Zenobiei, lăsând un periculos gol în armata ei. Regimul despotic instituit în treburile interne ale oraşului i-a înstrăinat, în bună parte, simpatia populaţiei.

Ostilitatea regentei faţă de Roma s-a arătat imediat după moartea lui Odeynat. Gallienus găsi momentul potrivit ca, în locul celui dispărut, să fie numit un comandant roman, în persoana prefectului pretoriului, Heraclianus. El veni cu mandatul ferm de a continua ofensiva împotriva perşilor, deschisă cu succes de mai mulţi ani de către Odeynat. Statul-major al regentei refuză însă să se subordoneze noului dux Romanorum. La îndemnul consilierilor săi politici, Zenobia dădu ordin unităţilor palmiriene să atace din spate pe generalul roman. Prinse între două fronturi, trupele romane au suferit un mare eşec, urmat de retragerea lor totală de pe linia Eufratului şi din Siria, unde rămâneau stăpâne garnizoanele de cavalerie grea ale Palmyrei. Pentru Zenobia, această acţiune trădătoare constituia un strălucit succes strategic, dar din punct de vedere politic — o mare greşeală. Regenta avea acum terenul liber în Orient şi ruptura cu Roma era definitivă. Gallienus, mai apoi Claudius al II-lea (268—270), prea ocupaţi cu războaiele din Occident, au acceptat deocamdată această situaţie.

Dificultăţile militare în care se zvârcolea Imperiul roman prin anii 267—269 i-au îngăduit Zenobiei să-şi lărgească graniţele, prin anexarea unor provincii romane limitrofe. În chip lent şi insinuant, trupele ei s-au infiltrat pe întreg teritoriul Siriei, de unde legiunile romane s-au retras treptat. Dacă ar fi să judecăm după efigiile monedelor emise până în 269 de către atelierele monetare din Antiochia, capitala Siriei, pe care apar regulat portretele împăraţilor romani alături de ale regentei şi fiului său, Roma păstra încă un simulacru de supremaţie în această provincie. În realitate, stăpână a Siriei devenise Zenobia.

Ambiţioasa prinţesă arabă dorea să câştige simpatia aristocraţiei siriene, din partea căreia putea primi un însemnat concurs militar şi elemente de cultură elenă. Printre consilierii săi politici şi militari întâlnim figuri de sirieni, ca aceea a filozofului neoplatonician şi retor,  Cassius Longinus, care mai târziu va plăti cu viaţa serviciile aduse Zenobiei. Gânditorul venise din Edessa la curtea din Palmyra, încă de pe timpul lui Odeynat, căruia îi adresase un fel de panegiric scris în limba grecească. În „Oraşul palmierilor”, Longinus crease un cerc intelectual şi atrăsese acolo mulţi filozofi şi oameni de litere eleni, cum a fost filozoful Porphyrios. Ca „profesor de limbă şi literatură greacă” al Zenobiei Longinus a ajuns unul dintre principalii săi consilieri politici şi, dacă ar fi să credem afirmaţiile din izvoarele istorice latine, el ar fi îndemnat-o pe ambiţioasa regentă să se ridice împotriva Romei.

Fidelă politicii sale de a se alia cu perşii, Zenobia a făcut marea greşeală de a părăsi în folosul acelora provincia romană Mesopotamia şi de a-şi rotunji graniţele pe seama ţinuturilor romane din vest, slab apărate de către legiuni. Căuta să profite de orice moment critic prin care trecea imperiul ca să-şi consolideze puterea ca să-şi ducă hotarele până la Marea Egee. Astfel, se folosi de situaţia grea a imperiului din anul 269, când toate forţele romane fuseseră concentrate la sud de Dunăre pentru a face faţă marelui atac gotic, încheiat fericitpentru Roma, prin victoria de la Naissus (Niş). Visurile ei de hegemon al Orientului şi sfaturile consilierilor politici o determinară, mai târziu, să înlăture imaginea împăratului de pe monedele bătute în atelierele sale şi să lase drept efigii numai chipul său şi al lui Vaballat.

mai multe pe Istorii regasite