Povestea din lumea muzicii care bate orice film
Cine a fost compozitorul care a intrigat, provocând atâtea controverse, și dirijorul genial, dar despotic, care a marcat istoria muzicii? Răspunsul e simplu: Gustav Mahler.
50 de ani în care a trăit cât alții în mai multe vieți. Mari teatre lirice europene ale timpului – Praga, Hamburg, Leipzig etc. – l-au avut ca dirijor. A condus cele două mari opere ale Imperiului Austro-Ungar: Opera din Budapesta și pe cea din Viena, emblematica instituție vieneză datorându-i și astăzi statutul artistic foarte ridicat. A trecut oceanul către America, unde a dirijat pe scena altor două instituții legendare: Metropolitan Opera și New York Philharmonic.
Cuprinsă undeva între romantismul târziu și modernismul ce avea să definească secolul XX, creația sa a însemnat nouă mari simfonii (cea de-a zecea, neîncheiată) și numeroase cicluri de lieduri. Emoționantul Adagietto din Simfonia a 5-a a fost introdus de regizorul Luchino Visconti în celebra peliculă „Moarte la Veneția”, sporind imortalitatea creatorului.
Dirijorul Gustav Mahler
Gustav Mahler și-a început traseul artistic ca dirijor în 1880, mai întâi într-o mică localitate situată la sud de Linz, în Germania, cunoscută ca stațiune balneară de tratament: Bad Hall. Aici se afla un teatru unde se interpretau în general spectacole de operetă, de calitate mediocră. Publicul era compus din turiștii care veneau în vacanță sau la tratament.
Mahler a acceptat această slujbă doar în speranța că nu va dura mult și va putea să plece mai departe, către teatre mai însemnate, ceea ce s-a și întâmplat. În 1881 a lucrat câteva luni la teatrul din Laibach (astăzi Ljubljana, Slovenia), unde a dirijat prima sa operă: Il Trovatore (Trubadurul), de Verdi. Deși nu avea să compună deloc opere, cariera lui Mahler avea să fie definită mai departe în mod major de genul liric: a fost apreciat drept unul dintre cei mai mari dirijori de operă din toate timpurile și, mai târziu, avea să conducă unul dintre cele mai importante teatre lirice ale lumii: Opera din Viena.
În 1883, Mahler a fost angajat la teatrul municipal din Olmütz (astăzi, Olomouc, Cehia), unde a montat un număr mare de opere, inclusiv Carmen de Bizet. A urmat o perioadă petrecută la teatrul din Kassel, în Germania, unde a avut loc un moment esențial în parcursul său de compozitor: în iunie 1884 a dirijat prima sa creație interpretată public – muzica pentru piesa de teatru Der Trompeter von Säckingen (Trompetistul din Säckingen) scrisă de Joseph Victor von Scheffel.
Au urmat angajamente ca dirijor în teatre care deveneau din ce în ce mai importante: în 1886 a început să lucreze la Opera din Leipzig și apoi la cea din Praga. În paralel cu drumul său profesional, construit între diferite teatre lirice din spațiul germanic și austro-ungar, se țeseau și poveștile de dragoste sau aventurile sentimentale pe care tânărul artist le trăia, în special cu sopranele pe care le dirija.
La Praga a asigurat într-un an conducerea muzicală pentru 68 de reprezentații ale unui număr de 14 opere, printre care numeroase montări ale operelor semnate de Mozart sau Wagner (doi creatori ale căror opere le va dirija adesea în cariera sa). Tot aici, a dirijat pentru prima oară Simfonia a 9-a de Beethoven. Şi deși poziția sa la pupitrul dirijoral nu era tocmai ce visa compozitorul Mahler, această experiență incredibil de vastă în lucrul cu orchestra s-a dovedit a fi esenţială în drumul său de creator: a ajuns să cunoască extrem de fin fiecare instrument și această intensă activitate avea să îl ajute mai departe în compozițiile sale.
Mahler cel despotic şi conflictual
Lucrul în teatrele lirice a atras după sine un mod aproape paradoxal de raportare la artistul Mahler. Pe de-o parte, toată lumea recunoștea că tot ceea ce dirija el se ridica la un nivel artistic foarte înalt. În fiecare instituție unde pășea, Gustav Mahler creștea cerințele pe care le impunea artiștilor din fosă și de pe scenă, ceea ce se traducea într-o creștere evidentă a calității producțiilor. Pe de altă parte însă, Mahler avea un caracter foarte dificil și adesea despotic: intra în conflict foarte ușor cu multă lume, jignea rapid, se impunea dictatorial și dur. Ceea ce îl făcea indezirabil artiștilor și îl aducea deseori în tensiune cu direcțiunea teatrelor și cu alți colegi de breaslă.
În perioada petrecută la Lepizig, Mahler s-a împrietenit cu căpitanul Carl von Weber, nepotul marelui compozitor german Carl Maria von Weber, care decedase cu peste şaizeci de ani în urmă. S-a născut astfel ideea ca Mahler să prezinte o versiune a operei neterminate a acestuia, Die drei Pintos (Cei trei Pinto). Mahler a transcris, a orchestrat și a completat lucrarea, parte cu creații ale lui Weber însuși, parte adăugând compoziții proprii.
Premiera a avut loc în 1888, la Leipzig, și la eveniment au asistat multe personalități ale vremii, ceea ce a sporit mult notorietatea lui Mahler. În această importantă perioadă a vieții sale, s-au mai întâmplat câteva lucruri ce aveau să îi marcheze drumul: a trăit o aventură chiar cu soția lui Carl von Weber, a compus prima sa simfonie și a descoperit o culegere germană de poezii populare, Des Knaben Wunderhorn (Cornul fermecat al băiatului), din care avea să se inspire major în compozițiile sale în următorii ani.
Firea sa atât de impulsivă și dominatoare a dus la scandaluri în ambele teatre, atât în Leipzig, cât și la Praga, cele două colaborări încheindu-se brusc și neplăcut. Prin intervenția unor prieteni însă, un pas important a apărut în calea sa: din octombrie 1888 a devenit director al Operei Regale din Budapesta, pe atunci cea mai importantă scenă a Imperiului Austro-Ungar, după Viena.
Și această perioadă este însă marcată de noi drame pe plan personal: în 1889, ambii părinți și una dintre surori trec în neființă și Mahler preia grija celor patru frați și surori mai mici rămași în familie, pentru care închiriază un apartament în Viena. Nici sănătatea sa nu era una strălucitoare și, peste toate acestea, în noiembrie 1889 are loc la Budapesta premiera Simfoniei nr. 1, neînțeleasă și neapreciată de public.
Mai mult, pe plan local, Ungaria se confrunta cu tensiuni între naționaliștii conservatori, care doreau accentuarea culturii naționale, și cei care susțineau cultura imperială, austro-ungară. Evreu cu studii la Viena și născut în Boemia, Gustav Mahler nu era, deci, deloc bine văzut, așa încât presiunile resimțite îl fac să plece mai departe, către Opera din Hamburg, unde obține un nou angajament.
Ceaikovski într-o scrisoare: Mahler este cu certitudine genial
În ciuda faptului că publicul și critica nu îl înțelegeau în calitate de compozitor și că ipostaza sa dirijorală era deseori umbrită de conflictele în care se regăsea, treptat, marii compozitori ai timpului sunt cei care încep să îl remarce și să îl aprecieze. Prestația sa dirijorală cu opera Don Giovanni de Mozart, unul dintre ultimele sale succese la Budapesta, este aclamată de Brahms, care asistă la reprezentație.
Ulterior, la Hamburg, în ianuarie 1892, Ceaikovski a fost invitat să dirijeze premiera germană a operei sale Evgheni Oneghin. Sosind însă aici, compozitorul rus constată cu bucurie că lucrarea sa se afla pe mâini foarte bune: rolurile fuseseră foarte bine învățate sub îndrumarea lui Mahler, care repetase cu orchestra și soliștii până la sosirea compozitorului. Așa încât Ceaikovski simte că ar fi mult mai bine să cedeze dirijarea premierei lui Mahler.
Ceaikovski asistă și la o reprezentație de Tannhäuser (Wagner), dirijată de Mahler, ceea ce îi reconfirmă buna sa părere, pe care și-o exprimă de altfel explicit și în scrisoarea adresată nepotului său, Vladimir Davidov, căruia îi declară că simte că Mahler este cu certitudine genial.
Compozitorul Gustav Mahler
În 1893, Mahler ia o decizie fundamentală: îşi petrece toată vara în mijlocul naturii, complet izolat, pentru a se dedica integral compoziției. Este, de altfel, un obicei pe care îl va păstra până la finalul vieţii. Îşi construieşte astfel la Steinbach, în Austria, într-o regiune de pădure, pe malul lacului Attersee, prima dintre cele trei mici cabane unde va crea pe durata vacanțelor următoare mare parte dintre simfoniile sale. Astăzi, cabanele de creație ale lui Mahler sunt transformate în muzee.
Creația lui Mahler se împarte între două mari genuri muzicale: simfoniile sale – a creat nouă simfonii complete; a zecea a rămas neterminată – și mai multe suite de lieduri (cântece, creații vocale). De fapt, cele două categorii sunt adeseori îmbinate în creația sa: multe dintre simfonii cuprind părți vocale, cântate de soliști vocali sau de cor, o modă pe care o lansase Beethoven cu a sa celebră Simfonie a 9-a. Viceversa este în mod egal valabilă: partiturile sale vocale tind să devină uneori adevărate simfonii, cum este cunoscuta lucrare Das Lied von der Erde (Cântecul Pământului), ciclul de lieduri pentru două voci și orchestră.
„O simfonie trebuie să fie ca lumea. Trebuie să cuprindă tot”
Simfoniile lui Mahler sunt o reflectare fidelă a vieții sale, compozitorul declarând că oricine le ascultă cu atenție poate intui destul de clar elementele autobiografice cuprinse în portativele sale. Altfel spus, Mahler își traducea viața și dramele prin care trecea în simfoniile pe care le crea. Lucrările sunt străbătute, de asemenea, de întrebări existențiale privitoare la sensul vieții, destin, creația în toate aspectele sale.
„O simfonie trebuie să fie ca lumea. Trebuie să cuprindă tot”, spunea Mahler. „Am cuprins în ele întreaga mea experiență și întreaga mea suferință. Oricine ascultă muzica mea într-un mod inteligent va vedea viața mea revelată într-un mod foarte evident”.
Compozițiile mahleriene au fost greu acceptate în timpul vieții compozitorului, fiind deseori considerate greu de înțeles și dificil de ascultat, inclusiv din cauza lungimii lor: o singură mișcare a unei simfonii durează la Mahler cât o simfonie întreagă de Mozart.
Fragmentul face parte din articolul „Gustav Mahler. O poveste de viață care bate orice film”, publicat în numărul 257 al revistei „Historia”, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 iunie - 14 iulie, și în format digital pe platforma paydemic.
FOTO: Getty Images
