Muzicianul Dimitrie Cantemir

Prea puțină lume știe că Dimitrie Cantemir, domnul și marele cărturar român, a fost și un muzician desăvârșit, cu o contribuție esențială în dezvoltarea muzicii clasice otomane, fiind în același timp un virtuoz interpret la tanbur, ney și kemân, compozitor și culegător de muzică orientală cultă – otomană și persană –, dar și un teoretician al acesteia, lui datorându-i-se inventarea unui sistem de notație muzicală care să deservească muzicii clasice otomane.

Fiu și frate de domn, tatăl său fiind Constantin Cantemir (1685-1693), iar fratele fiind Antioh Cantemir (1696-1700, 1705-1707), Dimitrie Cantemir a domnit și el de două ori în Moldova, prima dată pentru doar trei săptămâni, între martie și aprilie 1693, iar a doua oară, puțin mai mult, între decembrie 1710 și iulie 1711.

Dimitrie s-a născut pe 26 octombrie 1674 (cf. Ștefan S. Gorovei), nu în 1673, așa cum cred majoritatea istoricilor, în Silișteni, din ținutul Fălciu, actualmente comuna Dimitrie Cantemir din județul Vaslui.

Încă de copil a manifestat o atracție către învățătură, primind o educație aleasă, pe care o va desăvârși în perioada petrecută la Constantinopol, studiind la cele mai bune școli și cu cei mai cunoscuți profesori cele șapte arte liberale: logica, retorica, aritmetica, geometria, muzica și astronomia, învățând în paralel și mai multe limbi de circulație internațională.

Educația muzicală

Educația muzicală a început-o, cu siguranță, încă de timpuriu, iar apoi, la Curtea tatălui său, cunoscut şi pentru faptul că interpreta la caval, a luat contact cu muzica de Curte. Ştim despre aceasta că era una variată, formată din muzică militară, muzică ceremonială, muzică de divertisment, muzică religioasă, dar și din așa-numita meterhanea.

Formație de muzică marțială otomană, meterhaneaua era prezentă la Curtea domnilor Țărilor Române ca un simbol al puterii politice a sultanului asupra domnilor români, în virtutea relațiilor politice dintre Imperiul Otoman și Țările Române care caracterizau și acea perioadă.

Tot la Curte, Dimitrie Cantemir a fost inițiat, cel mai probabil, și în sonoritățile speciale ale muzicii clasice orientale, otomane și persane, despre prezența căreia în Moldova avem dovezi încă din timpul lui Vasile Lupu. Această muzică, așa cum vom vedea în paginile care urmează, era o muzică cultă, întâlnită doar în context aulic și accesibilă doar domnului, reprezentând și ea un simbol al puterii politice, dar și o modalitate prin care domnii își manifestau prerogativele, preluând moda din capitala otomană.

De asemenea, înainte de a pleca la Constantinopol, Dimitrie Cantemir a fost pribeag pentru o perioadă la Curtea lui Șerban Cantacuzino (1678-1688), domnul Țării Românești – cel căruia îi va deveni ulterior ginere, prin căsătoria cu fiica acestuia, Casandra –, la București putând audia această muzică orientală, una a elitelor, „gustată” și de cantacuzini, oameni distinși și învățați.

„M-am ostenit mai mult de douăzeci de ani în muzica orientală practică și teoretică”

Apoi, timp de aproximativ 22 de ani, cu intermitențe, perioadă ce cuprinde adolescența și tinerețea lui, Dimitrie Cantemir s-a aflat la Constantinopol – inițial în calitatea de ostatic de lux, ca garant al credinței tatălui său, Constantin, față de Poartă, după obiceiul vremii, apoi în calitatea de domn mazilit (destituit), dar și ca reprezentant diplomatic (capuchehaie) al fratelui său Antioh.

Aici, principele și cărturarul român și-a desăvârșit cunoștințele muzicale, studiind muzica având profesori renumiți: Tanburi Angelos, Tanburi Eyyubi Mehmed Çelebi, Kemani Ahmed, Kemani [Neyzen] Ali Hoca, Buhurîzâde Mustafa Itrî și Çömlekçîzade Receb.

Cu renumitul profesor grec Tanburi Angelos, dar și cu Tanburi Eyyubi Mehmed Çelebi, Cantemir a studiat tanbûr-ul, perfectându-și astfel cunoștințele și tehnica interpretativă. Despre acest aspect, cronicarul Ion Neculce afirmă că domnul moldovean ştia să cânte din tanbûr mai bine decât orice ţarigrădean.

Însuși Cantemir afirmă în a sa lucrare, Sistemul sau întocmirea religiei muhammedane, referitor la muzica clasică otomană și la contribuţia sa la studierea și dezvoltarea ei: „Multe într-adevăr aș fi putut scrie și arăta despre muzica țărilor orientale, care poate că nu le este cunoscut acestor țări (să nu mi se socotească acest lucru ca o slavă deșartă), pentru că m-am ostenit mai mult de douăzeci de ani în muzica orientală practică și teoretică”.

Cu o altă ocazie, referindu-se la tanbûr, Cantemir adăuga: „S-a spus că cel mai desăvârșit și complet dintre toate instrumentele pe care noi le-am cunoscut sau le-am văzut este tanburul, pentru că el redă în întregime și fără cusur sunetul și cântecul care ies din răsuflarea omului”.

[...]

Copie a tratatului de muzică al lui Dimitrie Cantemir

Cartea științei muzicii după felul literelor

Lucrarea de teorie muzicală a lui Dimitrie Cantemir, redactată la Constantinopol în jurul anului 1700, în limba turcă, reprezintă un tratat de muzică clasică otomană ce are menirea de a statua regulile după care funcționează muzica nouă, definitivată în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, cea care a ieșit de sub tutela muzicii persane și a devenit o muzică de sine stătătoare. Tratatul este scris la sugestia elevilor săi, conform celor spuse de însuși Cantemir, existând necesitatea trasării regulilor după care să se ghideze noua muzică, și este dedicat sultanului Ahmed al III-lea (1703-1730).

Cartea științei muzicii după felul literelor este formată din două părți: partea I cuprinde textul tratatului teoretic, iar partea a II-a cuprinde o culegere de piese instrumentale, 354 la număr, aparținând secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea, cu specificația numelor autorilor, acolo unde este cazul, și notate cu notația inventată de prințul moldovean. Dintre aceste piese, 13 sunt compozițiile lui Cantemir, marcate prin „Kantemir-oghlu”, iar încă una are o paternitate incertă, fiind marcată cu „Kantimir”.

Din punct de vedere teoretic, tratatul lui Dimitrie Cantemir expune o nouă clasificare a modurilor muzicii de factură orientală (makam), diferită de cele anterioare lui, și reinterpretează noțiunile care țin de ritm și măsură, raportate la unitatea de timp.

Întrucât până la el încercările de teoretizare a acestei muzici și de notare a ei erau incomplete (al-Farabi, Safi al-Din, Abd al-Kadir și alții) și depășite din cauza distanței temporale foarte mari, dar și a evoluției muzicii, scopul metodei propuse de Cantemir prin acest tratat este stabilirea unei ordini logice în privința noțiunilor teoretice, în corelație cu practica muzicală. De asemenea, Cantemir este primul care face distincție clară, prin tratatul său, între stilul persan și cel otoman, explicând diferențele dintre cele două.

Notația muzicală pe care o propune muzicianul Dimitrie Cantemir este una alfabetică și numerică, ce folosește 33 de semne combinate, aparținând alfabetului arab, precum și cifrele arabe de la 1 la 8. Cele 33 de semne alfabetice sunt în concordanță cu cele 33 de sunete care pot fi emise de tanbûr, inclusiv intervale de sfert de ton, specifice muzicii orientale, caracterul acustico-sonor al tanbûr-ului fiind luat etalon pentru acest tratat, pentru că Dimitrie Cantemir îl considera instrumentul muzical cel mai potrivit pentru a reda aceste sonorități. Ambitusul celor 33 de note este de două octave și un ton. Tratatul de muzică redactat de Dimitrie Cantemir cuprinde, de asemenea, noțiuni despre scara muzicală și formele muzicale.

Fragmentul face parte din articolul cu același nume, publicat în numărul 261 al revistei „Historia” (revista:261), disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 16 octombrie - 14 noiembrie, și în format digital pe platforma paydemic.