Împăratul-soldat, un nou model imperial roman?

In legătură cu împăraţii din anarhia militară putem remarca succint că:sunt în număr foarte mare, au domnii foarte scurte, niciunul nu stabileşte o dinastie, iar majoritatea sunt soldaţi. Dar în spatele acestor elemente se ascund dezvoltări mult mai complexe.

Distanţa dintre imaginea tetrarhică ce sublimează trăsăturile individuale pentru a evidenţia coeziunea colegiului imperial, cu o puternică aură divină[1], şi prezentările mai individualizate care comportă conexiuni mai subtile cu divinitatea specifice secolului al III-lea, este mai pregnantă decât diferenţele dintre imaginile imperiale din timpul crizei şi cele precedente. Putem considera tetrarhia drept o replică la o practică politică ce pare să nu mai fie capabilă să asigure siguranţa statală, iar imaginea imperială este modificată în consecinţă pentru a întări autoritatea.

În secolul al III-lea se remarcă anumite transformări ale reprezentărilor imperiale, dar şi continuitate. Într-o perioadă care suferă o destabilizare accentuată şi o contestare mai pronunţată a autorităţii centrale, împăraţii încearcă să se impună prin varii metode la nivel de discurs, pentru a crea cel puţin iluzia unei coerenţe a autorităţii. Oricât de complicată ar fi fost situaţia, rolul împăratului ca punct central servea la menţinerea coeziunii Imperiului[2]. De la Severus Alexander la Diocleţian există încercări nenumărate, reuşite sau eşuate, de a transforma comandanţii din afara Romei în împăraţi. Rostovtzeff vorbeşte despre o militarizare sistematică a guvernării, o autocratizare a puterii imperiale bazate în speţă pe susţinerea trupelor. Aristocraţia şi birocraţia devin şi ele de sorginte militară, supuse acelorlaşi schimbări frecvente ca şi împăraţii[3].

Termenul de “împărat-soldat” a rămas definitoriu pentru epocă, dovadă fiind şi lucrări recente cu titlul de Soldatenkaiser[4]. Desigur că legitimarea militară caracterizează din plin epoca, dar ea nu este nicio noutate. Vespasian şi Septimius Severus dobândesc titlul tot prin aclamare. O anecdotă povesteşte că retorul Favorinus, întrebat de ce a cedat în faţa lui Hadrian intr-o problemă de retorică deşi avea dreptate, a răspuns că cel mai învăţat om este cel care deţine treizeci de legiuni[5]. Deosebirea faţă de epocile precedente este că legitimarea militară nu mai este necesară dar insuficientă, ci cât se poate de suficientă, iar împăraţii nu se mai pot menţine pe tron foarte mult, cu atât mai puţin ca să izbutească întemeierea unei dinastii. Noi îi numim “împăraţi-soldaţi” în retrospectivă, dar asta nu înseamnă că ei înşişi au promovat o imagine exclusiv militaristă.

Pentru a ne face o idee despre imaginarul politic, poate că cea mai bună sursă o reprezintă monedele oficiale, pornind de la ipoteza că reflectă oarecum dezideratele imperiale, dincolo de problematica însemnătăţii lor ca metodă propagandistică sau a controlului lor direct de către împărat. Vom observa câteva evoluţii în reprezentare, conforme cu realitatea instabilităţii şi dificultăţilor legitimării. Din 238 creşte simţitor numărul de monede care promovează virtus(curajul militar), concomitent cu scăderea numărului care promovează aequitas(echitate, dreptate).

Cuirasa din iconografie devine un element nelipsit. Ea datează încă din timpul domniei lui Nero şi de la Antoninus Pius se generalizează, pentru ca în perioada crizei să se afirme drept tipul dominant. Ca şi virtus, iconografia ne arată că alte calităţi au dobândit preponderenţa pentru a legitima conducătorul, o personalitate puternică în discursul imaginii, capabil să înfrunte cu succes ameninţările şi să garanteze unitatea Imperiului. Împăraţii adaptau imaginarul politic în funcţie de cerinţele momentului, cu toate acestea am putea sesiza anumite modele şi resurse comune în conturarea imaginii[6]. Propagarea reprezentărilor puterii se realizează poate cel mai bine prin intermediul monedelor, care pe lângă intensa lor circulaţie, se bucură şi de avantajul îmbinării dintre iconografie şi text[7]. Coroborarea celor două limitează modul de interpretare şi expune cu mai mare claritate mesajele imperiale, precum şi receptarea lor. Percepţia mesajelor ideologice se leagă inevitabil de necesitatea comunicării acestei ideologii care funcţionează până la urmă ca liant politic şi social, ca o punte de comunicare între putere şi public.

Mai citeste:

Anarhie, criză şi transformare în Imperiul Roman

Gallienus – un împarat controversat

Propaganda imperialã. Impãratul Gallienus

Monedele sunt cele mai relevante din acest punct de vedere din motivele deja menţionate de claritate şi combinarea a textului cu imaginea care valorifică posibilitaţi mai restrânse de interpretare, dar şi pentru că sunt distribuite unui mare număr de cetăţeni pe un spaţiu geografic întins şi se emit fără întrerupere de la începutul până la finele Imperiului. Prin urmare ne aduc la cunoştinţă un tablou coerent al puterii, mai ales în ceea ce priveşte evoluţiile în ideologie.

Ce aflăm din sursele numismatice? Aversul conţine de obicei un portret imperial, care înfăţişează conducătorul într-un anume rol:cetăţean, general, consul, soţ, tată, fondator de dinastie, asociat al zeilor, etc. După cum am mai spus, expresia vizuală a generalului este cea mai frecventă, dar nu singura. Pe revers legenda şi modelul iconografic ne oferă o perspectivă mai largă asupra domniei, care se poate referi la:promisiuni de viitor, legături cu zeităţile, fapte importante ale împăratului, evenimente semnificative, tot felul de mesaje prin care se trasează nişte linii directoare ale domniei, un program politic. Aversul este de obicei mai static, mai puţin supus schimbării, dar reversul înregistrează o mare varietate. Dificil de determinat este în ce măsură monedele pot fi considerate un vehicol al comunicării şi răspândirii mesajelor ideologice[8], deci dacă avem un program propagandistic bine pus la punct sau nu. În orice caz, chiar dacă pentru emitere era direct răspunzător împăratul, sau tresviri monetales, sau secretarul a rationibus, sau procurator monetae, fiecare monedă însemna un document oficial, o expresie oficială a regimului[9], şi indiferent dacă monedele răspândeau mesaje de la împărat sau către împărat, ele ne furnizează o idee despre cum dorea acesta să fie perceput. Să nu uităm însă că reflectau totodată şi anumite aşteptări din partea societăţii.

Cât despre secolul al III-lea, Roman Imperial Coinage, volumele IV şi V, ne oferă cea mai cuprinzătoare viziune asupra imaginarului politic al perioadei în cauză. Erika Manders, analizând monedele listate aici, le împarte în mai multe categorii în funcţie de mesajul reversului, acesta comportând o imagine mai individualizată a diverşilor împăraţi, reflectând unele dezvoltări în reprezentarea imperială. Astfel, pot fi identificate mai multe categorii de mesaje:reprezentarea dinastică (familie;ascendenţi umani, dei sau divi;succesori), reprezentarea militară (armate, victorii, teritorii cucerite, rolul de general al împăratului, titulatura militară), asocierea divină (protectorii divini, rolul de pontifex maximus al împăratului), saeculum aureum(prosperitatea şi bunăstarea), paradigmata(asocieri cu împăraţi importanţi precum Augustus, Traian, Marcus Aurelius), restitutor(rolul împăratului de a readuce siguranţa şi prosperitatea pe toate planurile), elevaţia (plasarea împăratului sau familiei sale pe un plan suprauman), virtuţile (ale împăratului, armatei, poporului roman), reprezentări non-specifice. Clasificarea tipologică relevă faptul că cele mai uzitate categorii sunt cele ale reprezentărilor militare, asocierilor divine, virtuţilor şi secolului de aur.

Aşadar, în turbulenta epocă accentul cade pe de o parte pe capacitatea împăratului de a apăra Imperiul, iar pe de alta pe promisiunea unui viitor glorios, asigurat şi de o colaborare eficace cu zeii, teme ideologice deloc surprinzătoare în condiţiile unei realităţi apăsătoare. Invocarea virtuţilor vrea să sublinieze calitatea împăratului de a fi omul potrivit la locul potrivit, cel care va readuce pacea în Imperiu. Tipologiile clasificate au însă corespondenţe şi în secolele precedente, deci nu putem vorbi de inovare, ci mai degrabă de o schimbare de accent. Există o continuitate în tot acest conglomerat ideologic.

Chestiuni similare se deduc şi din analiza busturilor epocii. Tipic, multe dintre acestea se caracterizează printr-o tunsoare foarte scurtă, soldăţească, o barbă la fel de scurtă ce contrastează cu standardele portretisticii Antoninilor, o privire încruntată, îngâdurată şi ochi tensionaţi, cu cearcăne. Schimbarea nu se produce însă brusc, încă de la Caracalla putem observa o deviere de la tradiţie, promovarea unei imagini militarizante, într-un stil veristic, fiind de obicei cea utilizată de împăraţii-soldaţi, care preferă de multe ori postura războinică. Aceasta însă nu este singura, un împărat precum Gallienus demonstrând prin balastul său ideologic că există alternative la imaginea împăratului-soldat şi că de fapt categoria denumită astfel ne oferă un imaginar politic mult mai complex, care nici pe departe nu se rupe de tradiţiile reprezentărilor anterioare.

[1]Rees 2004, 46-56.

[2]Ando 2000, 373-405.

[3]Rostovtzeff 1957, 448-449.

[4]Sommer 2004.

[5]Hekster 2007, 91.

[6]Manders 2006, 275.

[7]Pentru mai multe despre percepţia şi interpretarea monedelor de către public vezi Howgego, Heuchert, Burnett 2005, passim, care menţionează că simbolurile numismatice se regăsesc în mai multe aspecte ale sferei private, în plus moneda este un instrument care limitează posibilităţile de interpretare, prin urmare publicul este foarte posibil să fi înteles cu mare exactitate mesajul imperial.

[8]Norena 2001, 146-148.

[9]Manders 2006, 284.